Zi: 4 septembrie 2011

Dialogul începe firesc

One comment

Iubiții mei, dialogul începe firesc, normal, fără prea multe bombasticisme. Dar începe normal, în mod simplu când suntem simpli la inimă, când nu spunem una…și căutăm să aflăm, de fapt, altceva.

Și dialogul începe cu prezentarea de sine.

Prezentare de sine, care trebuie sa cuprindă, mai pe scurt…sau in extenso…mă numesc X, sunt din…, am făcut școlile acestea…, citesc, cercetez, vreau să cunosc asta…și asta…și vreau să vă cunosc pentru că…am înțeles că mă puteți ajuta să percep mult mai bine asta…asta…și asta…

Dialogul începe cu normalitatea prezentării.

Nu sari niciodată la subiect…fără să spui cine ești.

Dacă omul te cunoaște…atunci treci la subiect…fără divagații.

Dar dacă nu te cunoaște trebuie să spui cine ești, ce faci și pentru ce ai venit.

Iar dacă nu vrei să spui cele mai elementare lucruri despre tine dar vrei să afli marea cu sarea de la celălalt înseamnă că ești un farsor. Și farsorul nu urmărește niciodată dialogul ziditor/ constructiv ci ispitirea.

Pentru ce întrebi lucruri care nu îți folosesc? Pentru ce cauți să înțelegi lucruri de care nu te ocupi în mod curent? Cum puteți să înțelegeți lucruri mari duhovnicești când voi nu știți nici cele mai elementare lucruri ale interrelaționării sociale?

Dialogul real e despre noi înșine. Despre cine suntem, ce am putut înțelege, de ce suntem capabili.

Pentru că dialogul înseamnă dinamizare reciprocă spre ceea ce suntem în stare să facem. M-am folosit de cuvintele tale înseamnă am fost luminat asupra a ceea ce trebuie să fac…și încep de acum să fac…

Dialogul e o școală pe care trebuie să o parcurgeți în trepte.

Mai întâi trebuie să știți să vorbiți firesc și să priviți firesc spre celălalt. Să aveți încredere în cuvinte și în oameni.

Dar ca să fiți firești ar fi trebuit să vă descoperiți pe voi înșivă și să vă fi văzut păcatele. Pentru că numai cel care știe cine este nu mai vrea să se comporte în mod nefiresc, anapoda, trucat…

Unii cred că pot fi duhovnicești mai înainte de a fi ajuns să își vindece firea, să își fi câștigat normalitatea. Tocmai de aceea tot ce fac e vijelios, cu multă încredere în sine, fără să vadă lamentabilul situației.

Însă duhovnicescul pleacă de la normalitate. E normalitatea plină de har. Sunt gesturile, privirile, cuvintele pline de sinceritatea și de plinul lor. Și plinul cuvintelor și al gesturilor nu stingherește pe omul avid de neprefăcătorie.

Trebuie să mărturisești despre tine lucruri fără ambiguitate. Însă, în același timp, să știi să păstrezi tăcerea despre lucrurile abisale ale vieții tale. Înțelegi cu timpul că nu poți discuta cu oricine cele mai sfinte lucruri ale vieții tale dar că poți discuta cu oricine despre abecedarul vieții cu Dumnezeu. Și despre treptele normalității sociale.

Ortodocșii au probleme cu normalitatea și mai mult decât alții, pentru că ei încearcă să fie supermani mai înainte de a fi „băieți buni”, sociali, amabili, ospitalieri, non ostentativi.

Sfinții de pe pereți și din cărți îi fac pe mulți dintre ortodocși să îi invidieze și nu să se smerească în fața lor. Și când se încearcă smerenia…se încearcă, de fapt, mimarea unei fețe înnegurate de buna părere de sine.

Nu ne cunoaștem foarte mulți trupul, mintea, potențele, sensibilitățile și profunzimile sufletului nostru. Nu dăm prea mulți bani pe eficiență și trăinicie. Încercăm să trăim cu ideea că nimeni nu vede, nu înțelege cine suntem.

De aceea rămânem în urmă. Batem pasul pe loc cu lucruri minore…pentru că ne e rușine de lucrurile care ne caracterizează și care sunt firești.

E firesc să mâncăm, să bem, să dormim, să mergem la veceu, să ne placă una sau alta. A încerca să nu avem idei, sentimente, lucruri care ne plac și ne displac ne arată ca oameni care nu suntem normali.

Pentru că orice om normal face lucruri pe care le fac toți oamenii. A face lucruri mai presus de cele normale (recunoscute în de obște) înseamnă a parcurge un drum firesc, în înțelegere și asceză, de la mai puțin la mai mult.

Mai multul e întotdeauna fundamentat pe premisa continuumului ascetic. Acolo unde există eforturi continue există și rezultate continue. Însă rezultatele continue nu se pot înțelege prin…statul la umbră…și printr-o viață la întâmplare…

Dialogul e greu pentru că e între oameni diferiți ca experiență.

Dacă vrei să afli…trebuie să te lași schimbat continuu.

Pentru că orice discuție serioasă nu te lasă la fel. Te face să vrei să fii altul, să fii altul continuu…

Dacă în cadrul unui dialog de conștiință ai ajuns la concluzia că nu mai ai nevoie de dialog…nu ai înțeles nimic.

Dacă în timp ce dialoghezi cu cineva, te confesezi cuiva, discuți îndelung cu cineva ajungi să îl invidiezi și să îl urăști…nu ai discutat nimic real cu acela. Pentru că scopul dialogului e să te ridice într-o altă stare, într-o stare de sinceritate și de frumusețe interioară.

Pentru că, iubiții mei, dialogul real are loc  între oameni care vorbesc cu /din conștiință, în harul lui Dumnezeu și ca în fața lui Dumnezeu. De aceea dialogul este ceva sfânt, profund, inegalabil de profund și de…nexeroxat. Pentru că el e cuvânt, viață, putere dumnezeiască, bucurie, luminare duhovnicească, înțelegere, iertare, smerenie, cumsecădenie.

Pentru un astfel de dialog…pentru dialogul prin excelență trebuie să ne pregătim! Și mântuirea e dialogică. Pentru că credința noastră ortodoxă e un dialog continuu cu Dumnezeu, cu oamenii și cu întreaga creație.

Pentru un astfel de dialog trebuie să vii cu tot ce ești și cu tot ce ai.

Însă trebuie să îl vezi pe celălalt…și nu să îți pară că îl vezi, că îl cunoști, că îl înțelegi. Ca să vii spre dialog trebuie să-l vezi pe cel din care iradiază cuvântul, puterea cuvintelor, puterea profundei lui ființialități pline de har.

Și unul dintre darurile venirii spre dialog e acela că începi să percepi timpul vieții tale ca pe o noutate continuă, dialogală, împărtășibilă.

Însă ce împărtășim noi altora…dacă nimic nu ne-a traversat la modul transfigurabil? Despre ce să vorbim în predici, în întâlniri particulare, la masă, în pat, în conștiința noastră…dacă nu am inițiat primul dialog, acela cu Dumnezeu în care se află rădăcina dialogului cu oamenii și cu toată istoria?

Da, dialogul e ascetic: te face să renunți la buna părere despre tine.

Da, dialogul e enervant…când tu vrei să pretinzi că zbori prin nori…când tu zbori numai prin underground.

Dialogul e intim ca un indispensabil și atât de neapărat încât fără el nu te poți naște niciodată în Împărăția lui Dumnezeu.

Dialogul e anost când nu e. Și te mântuiește de nesimțire și de tristețe când e din plin.

Și dialogul ortodox nu are ranguri. Nu trebuie să facem facultatea împreună sau să avem parohii la fel ca să dialogăm. Nu trebuie să am 70 sau 15 ani ca tine ca să dialoghez cu tine. Dialoghez dacă sunt autentic. Și sunt autentic dacă nu mă rușinez cu cine sunt și cu ce fac.

Însă dialogul păstrează rangurile și demnitățile dar nu le laudă în mod gratuit, dacă există o diferență colosală între rang și sinea ta.

Dialogul e spunerea pe față a ceea ce ai în inimă. Însă nu oricine vrea dialog…cu inima pe masă. De aceea nu trebuie să ne mire faptul că suntem atât de grobieni fără el, fără dialogul acesta sfânt, de conștiință…

Anatolida sau „răsăritul” lumii [5]

Leave a comment

IV. Astrele

A zis și, iată, suntem luminători ai lumii.
Strălucitoare heliu, sori, principi de lumină.
Focare arhicentre de raze, de splendoare,
Planeți, astre, luceferi, sisteme de lumină,
Să lăudăm pe Domnul!
Spre luminarea zilei, spre luminarea nopții
În firmament ne puse drept candele de aur,
În templul său cel mare,
A fi imagini însăși nespusei lui splendoare:
Reprezentați pe Domnul, narați a lui putere
Și gloria-i divină prin legea ce vă puse.
Lumina vă e vocea, prin ea vorbiți vederii;
În cursul periodic vă exprimați cuvântul,
Distingeți între vară, distingeți între iarnă,
La timpi, la ani, la zile fiți semne nemutabili:
Aceasta va e legea.
Armatelor de stele, străbateți firmamentul,
La veghiele voastre glorificați pe Domnul
În tot nemărginitul, fiți eho l-a lui voce,
Căci zice că e bine.

Se face iară seară, se face dimineață;
În tablele eterne se-nscrie ziua-a patra.

Crearea aștrilor în ziua a patra urmează de asemenea cu fidelitate referatul scriptural (Fac. 1, 14-19) și, respectiv – în felul în care numește aștrii candele de aur – comentariile patristice hexaemeronice, pe care o întreagă tradiție poetică romantică le-a valorificat (vezi comentariile noastre din Epilog la lumea veche, vol. II).

Vorbeam mai devreme de construirea/ zidirea cosmosului ca un templu/ biserică. Heliade ne certifică acum această interpretare: În firmament ne puse drept candele de aur / În templul său cel mare.

Faptul că aștrii cerești sunt imagini nespusei lui splendoare, a Creatorului, indică o concepție iconografică a poetului: luminătorii cerești sunt icoane ale Celui care este „Lumina lumii” (In. 1, 9; 8, 12).

Versul Reprezentați pe Domnul, narați a lui putere reproduce o altă mărturie psalmică solicitată mult de tradiție: „Cerurile spun/ povestesc [narează] slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria [firmamentul]” (Ps. 18, 1).

Imaginea armatelor de stele urmează comparației cu legiunile de îngeri, „oștirile”, „tabăra lui Dumnezeu” (Fac. 32, 1-2), adică unei vechi tradiții care aseamănă astrele cu îngerii, pentru că îngerii sunt stelele cerului spiritual, pe când aștrii sunt luminile cerului material.

Dacă aroma florilor era idioma în care își înălțau imnul lor către Dumnezeu, în cazul stelelor: Lumină vă e vocea, prin ea vorbiți vederii /…/ În tot nemărginitul, fiți eho l-a lui voce [a Domnului]. Ele sunt un ecou al mărturisirii lui Dumnezeu, mai mult poate decât celelalte creaturi iraționale, pentru că ele vorbesc, după cum am spus, despre Autorul lor ca despre Dumnezeu care este Lumină.

Așadar, lumina este limbajul stelelor, prin care se adresează vederii umane, dar nu numai capacității vizuale, ci mai mult vederii raționale, conștiinței adică. Poetizarea acestei concepții produce „un vers tulburător”[1] (Lumină vă e vocea, prin ea vorbiți vederii).

Miresmele și lumina se transformă la Heliade în glasuri/ voci, în rezonanță sonoră, într-o imnografie cu transcriere ontologică proprie.

Lumina stelelor este o sonoritate vizuală. Sau altfel spus, pentru Heliade, sunetul este cea mai fină lumină.

[1] Eugen Simion, Dimineața poeților, Ed. Eminescu, 1995,  p. 72.

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [8]

Leave a comment

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7.

Our greek font.

***

Saint Symeon has the extraordinary plastic expressions when he wants to express his interiorization with God.

For example, who sees God is clothed with God’s light like a bright garment[1] and that means clothing in Christ[2]; Christ opens the heavens and goes along with the Father and the Ghost, showing Himself to whom is a believer[3]; he eats and feeds beautifully from His sight and unites with Him going beyond the heavens[4]; our union with God/ the sight of God is an ineffable and divine wedding (ga,moj)[5] or called the ecstasy as nourishment of „the bosom of the glory” (tou/ ko,lpouth/j do,xhj)[6] of God.

These examples are just a few eloquent images of the symeonian theological discourse.

But Symeon speaks not only in the antinomic terms of sight and unsight in his theology, but he speaks and in apophatic mode about the divine sight, showing that „more lighting of His is an full unsight (avbleyi,a)”[7] for man.

’Ableyi,a represents at Saint Symeon not a lack of sight, but a heaviness of sight, an uncomprehend of the light by man. ’Ableyi,a must be understood also in the relation with the light received as a gift, as worthy of the sight, in which we see from the divine light as we can grasp on a personal level.

Two other characteristics of the sight of the light which we detach from the symeonian theology is that divine light is seen above the sensation (u`pe.r ai;sqhsin)[8] and that on it we receive through His Ghost (di.a tou/ Pneu,matoj Auvtou/)[9], of Christ.

We see the light spiritually, in other words, not physically. In the symeonian theology the divine sight is not a drop in the sensuality, but a rise, through the Ghost, at the divine light.

Therefore, in Chapters, II, 8, Simeon speaks of the sight as climbing at „the height of the spiritual contemplation” (u;yoj pneumatikh/j qewri,aj)[10].

The glory of the Ghost[11], that we see in ecstasy, is the glory of the Lord (th.n do,xan Kuri,ou)[12] because it is the glory of the Trinity[13].

Whenever Symeon indicates the glory as being of a divine person, he does not envisage an exclusive revendication of it for that divine person. He speaks as in Scripture, confering the possession of the divine light when to the one, when to the other from persons, he knows that the light is commune to the trinitarian persons.

In the research of his theology never be applied the principle of discrimination of the existing theological datas but that of their corroborate. Symeon is revealed as a fully Father of the Church in the measure in that we are approaching, through the experience and the sensation of grace, his spiritual experience and his mystical theology.

Without our real communion with God, his theology has no internal articulation with us and we can not generate than the extremist, deplorable views, with the address at his theology.

And this, because Symeon speaks about Theology as being a full and mystic learning (evpignw,sewj)[14] of us by the grace of God[15], which makes us become the teodidacts[16].

[1] Idem, Chapters, I, 90, p. 67 / Ibidem. The image of the dressing in light as a divine garment is and SC 156, Hymns, XIII, 7, 256; SC 174, Hymns, XXX, 325-326, p. 362 (dressing in the immaterial garment); SC 196, Hymns, XLV, 63, p. 106 (the bright and divine vestment).

[2] Idem, Chapters, II, 8, p. 73 / Idem, p. 392. To see and SC 156, Hymns, XV, 178, p. 292; XV, 214, p. 294; SC 196, Hymns, L, 187-190, p. 170.

[3] SC 156, Hymns, 36-38, p. 234 / Idem, p. 77.

[4] Idem, Hymns, XIII, 67-68, p. 262.

[5] Idem, Hymns, XV, 175, p. 292.

[6] SC 174, Hymns, XXIV, 263, p. 246. To see and SC 196, Hymns, L, 143, p. 166, where the sight of the light is depicted as a feeding from one breast (mazo,j).

[7] SC 51, Chapters, II, 2, p. 71 / Ică jr. 3, p. 390.

[8] Idem, Chapters, II, 2**, p. 71; II, 3, p. 72. In SC 174, Hymns, XVII, 395-396, p. 40, Symeon says that the divine light clothed him in the garment of mind’s sensation (aivsqh,sewj citw/na noera/j), namely gaved him the capacity to seize the light with mind, with a spiritualised mind, transparentised by grace.

[9] Idem, Capitole, II, 3, p. 72 / Ică jr. 3, p. 390.

[10] Idem, Chapters, II, 8, p. 73 / Idem, p. 392. To see and SC 174, XVII, 339, p. 36.

[11] Idem, Chapters, III, 21, p. 86 / Idem, p. 401; SC 156, Hymns, XI, 50, p. 236; SC 174, Hymns, XIX, 53, p. 98 (the grace of the Ghost); XXII, 177, p. 184 (the divine light of the Ghost: fw/j tou/ Pneu,matoj qei/on); XXVII, 67, p. 284 (the light comes from the Holy Ghost); XXXIV, 84, p. 434 (the grace of the Ghost); SC 196, Hymns, XLII, 103-104, p. 44 (the light of the Ghost).

[12] Idem, Chapters, II, 15, p. 75 / Idem, p. 393.

[13] SC 156, Hymns, II, 91, p. 182; SC 174, Hymns, XIX, 56, p. 98 (the grace of Trinity).

[14] SC 174, Hymns, XVIII, 7, p. 74; XXXIV, 82, p. 434 (the exact knowledge: evpignw,sei avkribei/); XL, 95, p. 492.

[15] SC 51, Chapters, II, 15, p. 75 / Idem, p. 393. To see and Idem, Chapters, III, 38, p. 91, where the soul that sees God recognizes Him,Who roses him from the dead.

[16] Idem, Chapters, III, 84, p. 107 / Idem, p. 418. To see and SC 51, Chapters, III, 85, p. 107. Into an article on theme of the understanding of the scriptural text, Father Professor Constantin Coman stressed „the decisive and indispensable contribution of the Holy Ghost to the act of understanding” of the Scripture, acc. Rev. Prof. D.Th. Constantin Coman, About the Recourse of the Systematic Studies at Holy Scripture, rev. Theological Studies, Series III, II (2006), no. 2, p. 189.

Facerea (cap. 5)

2 comments

Facerea

*

Traducere și note de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Traducerea noastră s-a făcut din limba greacă veche, conform: Septuaginta (LXX), ed. Alfred Rahlfs, Ed. Württembergische Bibelanstalt/ Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1935, inclusă în ediția electronică BibleWorks v. 7.

***

Capitolul 5

1. Aceasta este cartea facerii oamenilor [i biblos gheneseos antropon]. [Întru] care zi, Dumnezeu a făcut pe Adam. După chipul lui Dumnezeu [icona Teu] l-a făcut pe el.

2. Bărbat şi femeie i-a făcut pe ei şi i-a binecuvântat pe ei şi a chemat numele lor Adam [Adam][1], [întru] care zi i-a făcut pe ei.

3. Şi Adam a trăit 230 de ani şi a născut după înfățișarea [tin idean] lui şi după chipul [icona] lui şi a chemat numele lui Sit.

4. Şi zilele lui Adam s-au făcut, după ce a născut el pe Sit, 700 de ani şi a născut fii şi fiice.

5. Şi s-au făcut[2] toate zilele lui Adam, care a trăit 930 de ani şi a murit.

6. Şi a trăit Sit 205 ani şi l-a născut pe Enos.

7. Şi Sit a trăit, după naşterea lui Enos, 707 ani şi a născut fii şi fiice[3].

8. Şi s-au făcut toate zilele lui Sit 912 ani şi a murit.

9. Şi Enos a trăit 190 de ani şi l-a născut pe Cainan [Cainan].

10. Şi Enos a trăit, după naşterea lui Cainan, 715 ani şi a născut fii şi fiice.

11. Şi s-au făcut toate zilele lui Enos 905 ani şi a murit.

12. Şi Cainan a trăit 117 ani şi l-a născut pe Maleleil [Maleleil].

13. Şi Cainan a trăit, după naşterea lui Maleleil, 740 de ani şi a născut fii şi fiice.

14. Şi s-au făcut toate zilele lui Cainan 910 ani şi a murit.

15. Şi Maleleil a trăit 165 de ani şi l-a născut pe Iared [Iared].

16. Şi Maleleil a trăit, după naşterea lui Iared, 730 de ani şi a născut fii şi fiice.

17. Şi s-a făcut toate zilele lui Maleleil 895 de ani şi a murit.

18. Şi Iared a trăit 162 de ani şi l-a născut pe Enoh [Enoh].

19. Şi Iared a trăit, după naşterea lui Enoh, 800 de ani şi a născut fii şi fiice.

20. Şi s-au făcut toate zilele lui Iared 962 de ani şi a murit.

21. Şi Enoh a trăit 165 de ani şi l-a născut pe Matusala [Matusala[4]].

22. Iar Enoh a bineplăcut [efirestisen] lui Dumnezeu. După naşterea lui Matusala [a trăit] 200 de ani şi a născut fii şi fiice.

23. Şi s-au făcut toate zilele lui Enoh 365 de ani.

24. Şi Enoh a bineplăcut lui Dumnezeu. Și nu s-a mai aflat [pe pământ], căci el a fost luat/ mutat [metetichen] de Dumnezeu.

25. Şi Matusala a trăit 167 de ani [ecaton che exiconta epta eti][5] şi l-a născut pe Lameh [Lameh].

26. Şi Matusala a trăit, după naşterea lui Lameh, 802 ani [optacosia dio eti][6] şi a născut fii şi fiice.

27. Şi s-au făcut[7] toate zilele lui Matusala, care a trăit 969[8] de ani şi a murit.

28. Şi Lameh a trăit 188 de ani şi a născut fiu

29. și a chemat numele lui Noe [Noe], zicând: „Acesta ne va odihni [dianapafsi][9] pe noi de faptele noastre şi din durerile/ necazurile mâinilor noastre şi de pământul pe care Domnul Dumnezeu l-a blestemat [catirasato][10]”.

30. Şi Lameh a trăit, după naşterea lui Noe, 565 de ani şi a născut fii şi fiice.

31. Şi s-au făcut toate zilele lui Lameh 753 de ani şi a murit.

32. Şi Noe era[11] de 500 de ani. Și Noe a născut trei fii: Sim [Sim], Ham [Ham] [şi] Iafet [Iafet].

[1] În ed. Biblia 1688 și BOR 1914 avem Adam. În ed. BOR 1939 și 1989: Om. În ed. BOR 2001: om. Și aceasta, pentru că în limba ebraică Adam are și sensul de om sau umanitate, cf. WTT.

[2] Cu sensul de: s-au împlinit.

[3] În tot acest capitol sunt anunţaţi mai întâi băieţii şi apoi fetele.

[4] În ed. BOR 1939, 1988 și 2001: Matusalem.

[5] În ed. Biblia 1688 și BOR 1914, 1939, 1988 și 2001: 187 de ani, cf. WTT. În ed. LXX-Polirom: 167 de ani, cf. LXX.

[6] În ed. Biblia 1688 și BOR 1914, 1939, 1988 și 2001: 782 de ani, cf. WTT. În ed. LXX-Polirom: 802 ani, cf. LXX.

[7] Cu sensul de: s-au împlinit.

[8] Toate edițiile românești citate anterior sunt de acord cu 969, și atât 187+ 782, cât și 167+ 802 = 969.

[9] Un cuvânt profetic. Sfântul Noe e cel care va odihni neamul său.

[10] Singura apariție a acestei forme verbale în Facerea.

[11] Avea/ era în vârstă de…