Anatolida sau „răsăritul” lumii [5]
IV. Astrele
A zis și, iată, suntem luminători ai lumii.
Strălucitoare heliu, sori, principi de lumină.
Focare arhicentre de raze, de splendoare,
Planeți, astre, luceferi, sisteme de lumină,
Să lăudăm pe Domnul!
Spre luminarea zilei, spre luminarea nopții
În firmament ne puse drept candele de aur,
În templul său cel mare,
A fi imagini însăși nespusei lui splendoare:
Reprezentați pe Domnul, narați a lui putere
Și gloria-i divină prin legea ce vă puse.
Lumina vă e vocea, prin ea vorbiți vederii;
În cursul periodic vă exprimați cuvântul,
Distingeți între vară, distingeți între iarnă,
La timpi, la ani, la zile fiți semne nemutabili:
Aceasta va e legea.
Armatelor de stele, străbateți firmamentul,
La veghiele voastre glorificați pe Domnul
În tot nemărginitul, fiți eho l-a lui voce,
Căci zice că e bine.
Se face iară seară, se face dimineață;
În tablele eterne se-nscrie ziua-a patra.
Crearea aștrilor în ziua a patra urmează de asemenea cu fidelitate referatul scriptural (Fac. 1, 14-19) și, respectiv – în felul în care numește aștrii candele de aur – comentariile patristice hexaemeronice, pe care o întreagă tradiție poetică romantică le-a valorificat (vezi comentariile noastre din Epilog la lumea veche, vol. II).
Vorbeam mai devreme de construirea/ zidirea cosmosului ca un templu/ biserică. Heliade ne certifică acum această interpretare: În firmament ne puse drept candele de aur / În templul său cel mare.
Faptul că aștrii cerești sunt imagini nespusei lui splendoare, a Creatorului, indică o concepție iconografică a poetului: luminătorii cerești sunt icoane ale Celui care este „Lumina lumii” (In. 1, 9; 8, 12).
Versul Reprezentați pe Domnul, narați a lui putere reproduce o altă mărturie psalmică solicitată mult de tradiție: „Cerurile spun/ povestesc [narează] slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria [firmamentul]” (Ps. 18, 1).
Imaginea armatelor de stele urmează comparației cu legiunile de îngeri, „oștirile”, „tabăra lui Dumnezeu” (Fac. 32, 1-2), adică unei vechi tradiții care aseamănă astrele cu îngerii, pentru că îngerii sunt stelele cerului spiritual, pe când aștrii sunt luminile cerului material.
Dacă aroma florilor era idioma în care își înălțau imnul lor către Dumnezeu, în cazul stelelor: Lumină vă e vocea, prin ea vorbiți vederii /…/ În tot nemărginitul, fiți eho l-a lui voce [a Domnului]. Ele sunt un ecou al mărturisirii lui Dumnezeu, mai mult poate decât celelalte creaturi iraționale, pentru că ele vorbesc, după cum am spus, despre Autorul lor ca despre Dumnezeu care este Lumină.
Așadar, lumina este limbajul stelelor, prin care se adresează vederii umane, dar nu numai capacității vizuale, ci mai mult vederii raționale, conștiinței adică. Poetizarea acestei concepții produce „un vers tulburător”[1] (Lumină vă e vocea, prin ea vorbiți vederii).
Miresmele și lumina se transformă la Heliade în glasuri/ voci, în rezonanță sonoră, într-o imnografie cu transcriere ontologică proprie.
Lumina stelelor este o sonoritate vizuală. Sau altfel spus, pentru Heliade, sunetul este cea mai fină lumină.
[1] Eugen Simion, Dimineața poeților, Ed. Eminescu, 1995, p. 72.