Dialogul începe firesc

Iubiții mei, dialogul începe firesc, normal, fără prea multe bombasticisme. Dar începe normal, în mod simplu când suntem simpli la inimă, când nu spunem una…și căutăm să aflăm, de fapt, altceva.

Și dialogul începe cu prezentarea de sine.

Prezentare de sine, care trebuie sa cuprindă, mai pe scurt…sau in extenso…mă numesc X, sunt din…, am făcut școlile acestea…, citesc, cercetez, vreau să cunosc asta…și asta…și vreau să vă cunosc pentru că…am înțeles că mă puteți ajuta să percep mult mai bine asta…asta…și asta…

Dialogul începe cu normalitatea prezentării.

Nu sari niciodată la subiect…fără să spui cine ești.

Dacă omul te cunoaște…atunci treci la subiect…fără divagații.

Dar dacă nu te cunoaște trebuie să spui cine ești, ce faci și pentru ce ai venit.

Iar dacă nu vrei să spui cele mai elementare lucruri despre tine dar vrei să afli marea cu sarea de la celălalt înseamnă că ești un farsor. Și farsorul nu urmărește niciodată dialogul ziditor/ constructiv ci ispitirea.

Pentru ce întrebi lucruri care nu îți folosesc? Pentru ce cauți să înțelegi lucruri de care nu te ocupi în mod curent? Cum puteți să înțelegeți lucruri mari duhovnicești când voi nu știți nici cele mai elementare lucruri ale interrelaționării sociale?

Dialogul real e despre noi înșine. Despre cine suntem, ce am putut înțelege, de ce suntem capabili.

Pentru că dialogul înseamnă dinamizare reciprocă spre ceea ce suntem în stare să facem. M-am folosit de cuvintele tale înseamnă am fost luminat asupra a ceea ce trebuie să fac…și încep de acum să fac…

Dialogul e o școală pe care trebuie să o parcurgeți în trepte.

Mai întâi trebuie să știți să vorbiți firesc și să priviți firesc spre celălalt. Să aveți încredere în cuvinte și în oameni.

Dar ca să fiți firești ar fi trebuit să vă descoperiți pe voi înșivă și să vă fi văzut păcatele. Pentru că numai cel care știe cine este nu mai vrea să se comporte în mod nefiresc, anapoda, trucat…

Unii cred că pot fi duhovnicești mai înainte de a fi ajuns să își vindece firea, să își fi câștigat normalitatea. Tocmai de aceea tot ce fac e vijelios, cu multă încredere în sine, fără să vadă lamentabilul situației.

Însă duhovnicescul pleacă de la normalitate. E normalitatea plină de har. Sunt gesturile, privirile, cuvintele pline de sinceritatea și de plinul lor. Și plinul cuvintelor și al gesturilor nu stingherește pe omul avid de neprefăcătorie.

Trebuie să mărturisești despre tine lucruri fără ambiguitate. Însă, în același timp, să știi să păstrezi tăcerea despre lucrurile abisale ale vieții tale. Înțelegi cu timpul că nu poți discuta cu oricine cele mai sfinte lucruri ale vieții tale dar că poți discuta cu oricine despre abecedarul vieții cu Dumnezeu. Și despre treptele normalității sociale.

Ortodocșii au probleme cu normalitatea și mai mult decât alții, pentru că ei încearcă să fie supermani mai înainte de a fi „băieți buni”, sociali, amabili, ospitalieri, non ostentativi.

Sfinții de pe pereți și din cărți îi fac pe mulți dintre ortodocși să îi invidieze și nu să se smerească în fața lor. Și când se încearcă smerenia…se încearcă, de fapt, mimarea unei fețe înnegurate de buna părere de sine.

Nu ne cunoaștem foarte mulți trupul, mintea, potențele, sensibilitățile și profunzimile sufletului nostru. Nu dăm prea mulți bani pe eficiență și trăinicie. Încercăm să trăim cu ideea că nimeni nu vede, nu înțelege cine suntem.

De aceea rămânem în urmă. Batem pasul pe loc cu lucruri minore…pentru că ne e rușine de lucrurile care ne caracterizează și care sunt firești.

E firesc să mâncăm, să bem, să dormim, să mergem la veceu, să ne placă una sau alta. A încerca să nu avem idei, sentimente, lucruri care ne plac și ne displac ne arată ca oameni care nu suntem normali.

Pentru că orice om normal face lucruri pe care le fac toți oamenii. A face lucruri mai presus de cele normale (recunoscute în de obște) înseamnă a parcurge un drum firesc, în înțelegere și asceză, de la mai puțin la mai mult.

Mai multul e întotdeauna fundamentat pe premisa continuumului ascetic. Acolo unde există eforturi continue există și rezultate continue. Însă rezultatele continue nu se pot înțelege prin…statul la umbră…și printr-o viață la întâmplare…

Dialogul e greu pentru că e între oameni diferiți ca experiență.

Dacă vrei să afli…trebuie să te lași schimbat continuu.

Pentru că orice discuție serioasă nu te lasă la fel. Te face să vrei să fii altul, să fii altul continuu…

Dacă în cadrul unui dialog de conștiință ai ajuns la concluzia că nu mai ai nevoie de dialog…nu ai înțeles nimic.

Dacă în timp ce dialoghezi cu cineva, te confesezi cuiva, discuți îndelung cu cineva ajungi să îl invidiezi și să îl urăști…nu ai discutat nimic real cu acela. Pentru că scopul dialogului e să te ridice într-o altă stare, într-o stare de sinceritate și de frumusețe interioară.

Pentru că, iubiții mei, dialogul real are loc  între oameni care vorbesc cu /din conștiință, în harul lui Dumnezeu și ca în fața lui Dumnezeu. De aceea dialogul este ceva sfânt, profund, inegalabil de profund și de…nexeroxat. Pentru că el e cuvânt, viață, putere dumnezeiască, bucurie, luminare duhovnicească, înțelegere, iertare, smerenie, cumsecădenie.

Pentru un astfel de dialog…pentru dialogul prin excelență trebuie să ne pregătim! Și mântuirea e dialogică. Pentru că credința noastră ortodoxă e un dialog continuu cu Dumnezeu, cu oamenii și cu întreaga creație.

Pentru un astfel de dialog trebuie să vii cu tot ce ești și cu tot ce ai.

Însă trebuie să îl vezi pe celălalt…și nu să îți pară că îl vezi, că îl cunoști, că îl înțelegi. Ca să vii spre dialog trebuie să-l vezi pe cel din care iradiază cuvântul, puterea cuvintelor, puterea profundei lui ființialități pline de har.

Și unul dintre darurile venirii spre dialog e acela că începi să percepi timpul vieții tale ca pe o noutate continuă, dialogală, împărtășibilă.

Însă ce împărtășim noi altora…dacă nimic nu ne-a traversat la modul transfigurabil? Despre ce să vorbim în predici, în întâlniri particulare, la masă, în pat, în conștiința noastră…dacă nu am inițiat primul dialog, acela cu Dumnezeu în care se află rădăcina dialogului cu oamenii și cu toată istoria?

Da, dialogul e ascetic: te face să renunți la buna părere despre tine.

Da, dialogul e enervant…când tu vrei să pretinzi că zbori prin nori…când tu zbori numai prin underground.

Dialogul e intim ca un indispensabil și atât de neapărat încât fără el nu te poți naște niciodată în Împărăția lui Dumnezeu.

Dialogul e anost când nu e. Și te mântuiește de nesimțire și de tristețe când e din plin.

Și dialogul ortodox nu are ranguri. Nu trebuie să facem facultatea împreună sau să avem parohii la fel ca să dialogăm. Nu trebuie să am 70 sau 15 ani ca tine ca să dialoghez cu tine. Dialoghez dacă sunt autentic. Și sunt autentic dacă nu mă rușinez cu cine sunt și cu ce fac.

Însă dialogul păstrează rangurile și demnitățile dar nu le laudă în mod gratuit, dacă există o diferență colosală între rang și sinea ta.

Dialogul e spunerea pe față a ceea ce ai în inimă. Însă nu oricine vrea dialog…cu inima pe masă. De aceea nu trebuie să ne mire faptul că suntem atât de grobieni fără el, fără dialogul acesta sfânt, de conștiință…