Scrisoarea nr. 35 (13 martie 1946)

Destinatar:

D-nei Florica Ivan,

str. Griviței, nr. 67,

Turnu Măgurele,

jud. Teleorman.

*

Expeditor:

I.[lie] Mocanu,

str. Silistra, nr. 15,

Calea Colentina,

București.

Blue Eyes,

Am primit scrisoarea ta ce poartă data de 6 martie [1946]. Și, după citirea ei, am rămas cu o strângere de inimă.

Căci ultimele cuvinte din acea scrisoare[1]: „Te urăsc, nici nu vreau să te văd”[2], le-am scris cu gândul [ca tu] să înțelegi tocmai contrariul, adică: mi-e dor de tine și aș vrea să te văd.

Dar parcă mi-e rușine să-ți spun în felul acesta în care spun și alții. Și atunci mi-am zis: voi spune altfel.

Totuși, eu însumi am stat la îndoială scriind [ultimul rând al scrisorii]. Am zis: nu cumva să înțeleagă altfel și atunci îi voi da un motiv de supărare.

Am scris însă [ceea ce am scris]. Și a fost, poate, o oarecare răutate, care provenea din faptul că nu îmi scrisesei nimic de atâta timp.

Sunt îngrijorat acum [însă] de scrisoarea mai din urmă, pe care o vei primi. Acolo, îmi dau seama [acum], am fost într-adevăr rău [cu tine].

Totuși am și eu o scuză: nu aveam nicio veste de la tine. Nelu a venit…și nici prin el [nu am primit] nimic de la tine. Atunci m-am supărat. Deși aș fi vrut să fiu indiferent.

Ți-am scris ceea ce, probabil, ai primit și citit.

De aceea mă grăbesc să-ți scriu [acum], imediat ce am primit scrisoarea ta, fiindcă așa am promis acolo.

Uite, eu îți voi scrie tot ca și până acum: în fiecare săptămână! Iar tu să-mi scrii odată pe lună.

Eu îți cer acuma să-mi scrii rar pentru că îmi dau seama că aceasta e plăcerea ta și nu vreau să ți-o stric.

Cele pe care ți le închipui tu, cât și cele pe care le-am scris eu, să le uităm! Nu merită să le mai discutăm. Așa spuneai tu odată: „Ajunge! Lasă-le, Lucică! Să nu ne mai amărâm [inima] degeaba”.

Mi-aș cere și eu iertare de la tine dar cred că nu am pentru ce, cum nici tu nu ai pentru ce să-mi ceri mie.

Suntem amândoi tot la fel de cinstiți unul față de altul, cred eu, numai că [uneori] ne îndoim[3] și, iată, pentru aceasta suferim!

Vor trece toate însă. Și ne vom întâlni iarăși. Și nu aș vrea să fie între noi nici umbra unei tristeți, nici amintiri supărătoare.

Când vreau să fac ceva aici îmi spun numele tău și zic să-mi ajute Dumnezeu pentru tine. Până acum m-a ajutat…

Ești veselă iar?…

Eu vreau să fii frumoasă de Paști ca niciodată până acum. [Și] eu doresc la fel.

Tu trebuie să înțelegi că dacă nu te-aș avea în gând, tristețea m-ar doborî și gândurile m-ar alunga pe cine știe ce căi.

Doar atât cât tu exiști și ții la mine, am pentru ce trăi.

Sufletul meu (dacă te-ai apropiat vreodată sincer de mine) ai văzut ce neliniștit și trist este.

Vrei tu să stai și să veghezi lângă mine?…Voi putea [astfel] simți și eu unele bucurii în viață. [Dacă] vei pleca, atunci spiritul meu se va sfărâma și sufletul meu nu va mai trăi.

Poți zâmbi. Vorbe goale [pot să-ți pară] ceea ce spun [acum]. Dar ce este adevărat în această lume?

Mă simt pustiu și izolat de toată lumea de pe aici.

Prin tine m-am apropiat [și] eu de lume și de viață. Pentru că altfel rămâneam tot un străin.

Tu nu vrei să crezi dar așa este. Eu nu cunosc plăcerile și bucuriile vieții decât de la tine.

Iar fără tine aici sunt ca un mort, o lumină strălucește straniu în ochii mei și…atât![4]

Port ceva curios pe figură, căci un tip frumos nu sunt. Asta o știu eu.

Ceea ce mă face interesant e o taină. Și această taină ești tu, [cea] care îmi scânteiezi înaintea ochilor.

Lucică.


[1] Scrisoarea a 32-a, din 1 martie 1946. Ultima frază…

[2] A citat din memorie.

[3] De sinceritatea celuilalt.

[4] Urmează un rând hașurat în întregime, cu totul ilizibil.

Did you like this? Share it: