Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Opere complete [vol. 9] [20]
Scrisoarea nr. 36 (2 mai 1946)
Destinatar:
D-nei Florica Ivan,
str. Griviței, nr. 67,
Turnu Măgurele,
jud. Teleorman.
*
Expeditor:
I.[lie] Mocanu,
str. Silistra, nr. 15,
Calea Colentina,
București.
Florica,
Așa cum mi-e mie acum fără tine, să-ți fie ție atunci, când nu vei mai avea curaj și dragoste să stai lângă mine!
Pentru că îmi ești mult mai necesară decât aerul și decât hrana zilnică în viața mea de acum.
Mai ușor mi-ar veni să stau nemâncat zile de-a rândul sau să zac bolnav. Dar să fii tu lângă mine, decât având toate fără tine.
Nu vreau să pleci la Pitești fără mine. Să stai mai bine acasă. Sau dacă îți dau voie să pleci la Pitești, ai face mai bine să vii la București lăsând să se creadă acasă că ai mers la Pitești.
Ești logodnica mea și tu mi-ai spus că am dreptul să-ți cer unele lucruri și să nu te las liberă să faci ce vrei.
Iată, ți-am cerut și te rog să mă asculți! Nu știi pentru ce nu te las să te duci la Pitești…dar cred că știi precis pentru ce te chem la București.
Dacă voi mai avea timp să mai vin în aceste două luni ce ne despart eu voi veni. Și nu aș vrea să te găsesc plecată.
Vreau să îmi răspunzi și să-mi promiți că vei sta acasă!
Ca logodnică [a mea] ai datoria să-mi scrii și eu îți cer acest lucru, deși îți spusesem odată că poți să nu-mi mai scrii.
De ce? Oare faptul că ție nu-ți place să scrii e un motiv să mă lipsești de bucuria de a primi o veste de la tine?
Mie îmi face plăcere să primesc de la tine scrisori.
Vrei să mă faci să sufăr pentru că tu nu vrei să-mi scrii?
Te întreb [despre] ceva care m-a uimit. În buzunarul de sus, de la hainele deschise[1], unde pusesem firele acelea[2]…am găsit un mic cocoloș de hârtie, care mi s-a părut curios [din prima].
Când l-am desfăcut, deși era foarte micuț, am găsit în el trei bucăți de hârtie în care erau înfășurate trei firimituri de pâine. Le-am înfășurat la loc și le-am pus în buzunar, crezând că sunt puse de tine.
Sunt vreo „vrajă”, care să ne facă să ținem mai mult unul la altul?
În același timp m-a săgetat gândul [că nu e ceva nevinovat și] că poate altcineva mi le-a pus în buzunar cu gândul de a ne despărți.
Ar fi trebuit să le arunc…Însă, totuși, le păstrez.
Scrie-mi dar care e adevărul. Sunt tare curios și chiar neliniștit [în această privință].
Dacă sunt puse de tine…le voi păstra și ți le voi reîntoarce acasă cu bucurie. Dacă nu, le voi arunca. De aceea, răspunde-mi!
În orice caz, dacă sunt gândurile rele ale altora, care voiesc să se amestece [între noi], [atunci] noi trebuie să fim atenți și să respingem toate părerile și zvonurile pe care le pot lansa unii și alții, pentru ca să nu ne mai vadă împreună.
Oricum ar fi[3], eu simt nevoia să fii alături de mine veșnic. Să fii soția mea cu orice preț.
…Să știi, Florica, tu mi-ești dragă! Prima grijă când am ajuns aici a fost să caut inelul. E drept: aveam o emoție…
Ce-ar fi să nu fie acolo? Și era acolo!
L-am încercat să văd cum îmi vine. Mi se făcuse dor să-l pun în mână[4].
Noi nu avem [încă] dreptul să îl purtăm tot timpul[5] și de aceea, de câte ori îl pun în mână[6], parcă mă logodesc iarăși cu tine.
Am simțit mai puternică legătura dintre noi privindu-l. Azi îl port în deget.
Ție ți-e dor să îl porți?
Poate [că] da. La fel ca și mie. Căci trei săptămâni nu l-ai purtat deloc.
Și era drept să faci așa, [pe] când eu nu-l aveam. Am regretat uneori [că nu-l porți] dar am tăcut. Eu eram cel vinovat[7].
Dar poate a fost mai bine așa. Acum parcă mi-e mai drag și îl port cu și mai multă plăcere.
Aș vrea acum să îl porți și tu, [atunci] când ai ocazia[8]. Mi-ar părea rău să-l port numai eu. Adică numai eu să am încredere în tine? Tu de ce să nu ai?…
Vreau să știu că-l porți și tu. Că-l purtăm amândoi.
Cred că ar fi mai bine să nu mai gândim nici unul, nici altul că am fi atât de slabi încât să ne înjosim dragostea, fiindcă n-am fi capabili de un sentiment curat și de o purtare nobilă în [ceea] ce privește sufletul și trupul nostru cât suntem despărțiți[9].
Să avem încredere unul în altul. Căci dacă tu nu ai încredere în mine și eu în tine, în cine am mai putea avea încredere în lumea aceasta, dacă și noi, care ne-am mărturisit iubirea unul pentru altul, nu ne-am respecta și ne-am trăda și înjosi [reciproc]?
Florica, îmi vine să-ți repet numele mereu. E singura mea mângâiere acum.
Tu, Blue-eyes-ul [meu], care [primește versurile acestea de la mine]:
„Undeva, într-o margine de țară,
cerul a coborât în făptură!
De-atunci codrii nu-i mai privesc
și slăvile cu stele le-am uitat,
numai cu adâncimile, cu tine vorbesc,
fără de cuvinte și mai adevărat…
În îngeri începi să cred însă…
pentru că cerul a coborât într-o făptură”.
Florica, tu să fii îngerul meu păzitor iar eu voi fi arhanghelul tău apărător.
Lucică, cu tristețe.
[1] De culoare deschisă.
[2] Probabil din părul ei, ca amintire.
[3] Oricum ar sta lucrurile…oricare ar fi adevărul…
[4] Să-l pun la deget…să îl port deja…
[5] Până nu vom fi căsătoriți civil și religios.
[6] La degetul inelar.
[7] Pentru că și-l uitase la București pe al lui.
[8] Să ieși undeva.
[9] Toată această frază ultimă a fost subliniată în manuscris.