Scrisoarea nr. 37 (13 mai 1946)

Destinatar:

D-nei Florica Ivan,

str. Griviței, nr. 67,

Turnu Măgurele,

jud. Teleorman.

*

Expeditor:

I.[lie] Mocanu,

str. Silistra, nr. 15,

Calea Colentina,

București.

 Florica,

Iată-mă silit să-ți scriu pe aceste nesuferite plicuri, fiindcă am intrat în mai multe librării și nu am găsit ceea ce mi-ar fi plăcut.

Aceeași amărăciune pe care tu căutai în altă zi să mi-o împrăștii, cu dragostea sufletului tău, aceeași tristețe pe care mi-o bănuiai mă însoțește peste tot pe aici.

Nici nu vreau să mai fiu altfel. Dacă aș vrea, aș avea puterea să mă schimb. Dar pentru ce?

Bucurându-mă singur aici ar însemna să te uit. Îmi place însă să sufăr gândind la tine și [la] tot amarul deziluziilor, că nu putem fi împreună [acum], așa cum [ne] dorim, decât [poate] prea târziu.

Și cine știe: ceea ce azi mi se pare greu, mâine va fi și mai greu.

Îți scriu…și astfel îți transmit și ție starea mea sufletească, destul de neplăcută, în care mă găsesc.

Dar poate ești și tu la fel de tristă ca și mine și n-aș vrea să crezi că tu singură te frămânți iar eu mă simt bine pe aici.

Tu ce faci?

Dacă mi-ai scrie la sfârșitul fiecărei săptămâni, spunându-mi ce ai [mai] făcut, ce ai mai gândit, ce ți s-a mai întâmplat, poate m-aș simți mai mângâiat. Aș aștepta [astfel] de la tine vești cel puțin din săptămână în săptămână.

Dar așa, gândindu-mă la timpul foarte lung ce îl pierd fără să te simt alături (deși gândindu-mă la examene îmi pare foarte scurt [timpul pe care îl am la dispoziție]) nu știu ce să fac.

Singurul lucru ce m-ar mângâia și m-ar face să mă simt mai bine ar fi să te alung din minte, să nu mai gândesc la tine. Poate așa faci tu, ca să suporți cu ușurință lipsa mea. Eu însă nu te pot alunga [din minte], căci îmi pare o trădare să izgonesc din minte orice gând [ce] mi-ar veni despre tine.

 Dar de ce să te învinuiesc? Poate [că] tu suferi tot [la fel de mult] ca și mine. Dar, de ce nu cred?…

Mă simt din ce în ce mai nervos și mai extenuat. Căci abia am avut timp să mă îndrăgostesc din nou de tine și a trebuit, iarăși, să plec.

Poate ai observat cât de greu m-am alipit de tine deși îmi erai atât de dragă. A trebuit să treacă prima săptămână și chiar [și] a doua, și abia în a treia sângele meu s-a aprins din nou pentru tine.

Îți închipui tu cât de greu îmi e acum să-l sting și cât mă doare? Dar ce să mai spun [acum], că nu are niciun rost.

Oare sinceritatea [trebuie] să fie răsplătită în lumea aceasta tot cu sinceritate? Prea este și se întâmplă altfel ca să pot crede [acest lucru].

Și dacă mă îndoiesc e slăbiciunea mea. Dar și dragostea mea curată e aceea care tremură și se înspăimântă la cele mai mici adieri de bănuială.

Nu am nimic să-ți reproșez. Totuși mă îngrozește gândul că marea mea sinceritate ar putea fi înșelată. Și atunci simt fiorii nebuniei cum mă ating.

Oare nici de atât în lume să nu am parte, de o sinceritate cel puțin egală cu a mea? Mai mult nici nu cer.

Vrei să știi cum sunt eu [acum][1]? Iată, acum prezența și vederea celor mai plăcute și interesante persoane mă irită și mă fac să mă îndepărtez, ca nu cumva prin vreo privire sau cuvânt, pe care mi l-ar fura sau pe care aș fi obligat să-l dau, să simt că îți răpesc ceva și [că] dau ceva din sufletul ce se cuvine numai ție.

Poate sunt prea egoist…Dar sunt așa pentru [a păzi] cinstea dragostei mele.

Căci nu am nevoie de nimeni în afară de tine. Și orice frumusețe netrăită cu tine nu mai e nici pentru mine decât un motiv de tristețe, și [consider că] zadarnic a fost.

Toată viața [mea] vreau să trăiesc în căldura pe care mi-o dă chipul tău. Să respir mireasma pe care mi-o împrăștie trupul tău. Să fiu mereu beat de lumina ce se revarsă din mișcările și din prezența ta.

Căci numai în preajma ta trăiesc clipele ce nasc izvoare limpezi, ce mă înalță și mă fac să mă simt nemuritor eu însumi și tu, și toate cele înconjurătoare.

Un singur gând mă liniștește: fiind așa cum sunt, oricum îmi vei răsplăti sinceritatea dragostei mele, eu voi rămâne pur și mă voi sfinți și mai mult dacă voi avea ceva de suferit din cauza nesincerității altora.

Vreau să te văd curată și strălucitoare ca lumina stelelor. Și crezi tu [asta]? [Căci] cum aș putea eu arunca un mărgăritar în mocirlă, când dorința mea este să pier cu el odată, păstrându-l prin toate chinurile vieții?

Doar astfel [cred că am] să-i văd și [să-i] simt strălucirea mai bine.

Cu cât voi avea mai mult de suferit, cu atât te voi strânge mai aproape la piept, și scânteierea ta va fi mai plină și diversă, mai mângâietoare.

Așa ești în ochii mei de mult [timp] încât nu te mai pot numi. Nu [mai] ai nume! Ești numai tu [în mine]!

Crezi că mă plimb pe aici? Nu! Fără tine orice plimbare mai mult rău îmi face și stau mai bine închis [în casă].

Să-ți scriu e singura mea alinare. De aceea, mă iartă că îți scriu!


[1] Cum mă simt acum…

Did you like this? Share it: