În ultima perioadă de existență și de creație, pare că se mai limpezesc apele: În vârful copacului tău sunt o floare /…/ Slavă ție că n-am rămas în temnița humii, / Ci slobodă, spre cer, înfloritoare, / Inima mea nu mai întârzie (Doamne).

Nu-i sunt necunoscute exigențele ascetice și nici consecințele lor duhovnicești, așa cum nu-i erau nici lui Arghezi sau altor poeți interbelici, mai ales că Nu e un jind, ci-o aspră strădanie neștearsă, de-o viață: Tânjesc după o faptă să-mi dea desăvârșirea, /…/ O stare fără trepte, mai sus ca fericirea, / O luminare-n sine mai pură ca iubirea (Babel).

Căderea din înalturi e tot zbor când aceste repetate căderi întrețin ardoarea urcușului spre ceruri: În pofida necredinței mele cred în tine, / Împotriva voinței mele mă nevoiesc /…/ Numai prin siluiri spre dincolo de sine / Fierul se transfigurează în avion ceresc (Zbor).

Liniștea de veci are alte conotații decât înțelesul ei literal: Ci-n van aștepți răsplata viitoare / Ca o odihnă după un sfârșit. / Nu, nemurirea nu este o stare, / Ci o lucrare fără de sfârșit (Nemurirea).

Poezia e destinată să fie hrană zburătoarelor împărăției tale (Doamne). Altădată consideră că ce era mai de preț din făptura sa a convertit în diamante strânse-n poezie pe care tot timpul ți le-am pus [lui Dumnezeu], prinoase, la picioare (Minerul).

De la oameni primește un munte de obidă și de nemângâiere și rar de la cineva o lumină și mai rar o tăcere… (Povara), care să fie ascultare înțelegătoare și nu o acuză.

Durerile fizice îl apleacă spre adâncul pocăinței, într-o rugăciune (Jelanie) către Maica Domnului:

Strig necontenit doar să m-auză
Fecioara Maică glicofiluză.
Îndură-te, ajutătoare sfântă,
Chinuri mă seacă, dureri mă zvântă,
Pentru dulcele prunc ce strângi la sân
Nu te uita că sunt un hapsân.
Urlu; nici eu nu știu ce mă doare,
Sufletul nu mi se mai ține-n picioare
Mi-a pocit gura, mâna, fapta vie,
Lăuntrica paralizie;

Nu mi-am dus crucea măcar în ceasuri grele,
Acum zac răstignit de păcatele mele…

De ce nu mi-a rămas inima floare
S-o rup, să ți-o așez la picioare?
Inima mea prinsă-n negrele zăbrele
Nu mai zvâcnește din ea sânge, ci bale.
Strivește-mă sub talpă cu pedeapsa blândețelor tale.

Elanurile cosmice (în descendență eminesciană) se unesc cu dorul mistic și al transcendenței:

Zâmbesc sub luceafăr visările-mi grele,
Beau apele lunii, se umflă în ele
Păunii nopții cu cozile-n stele.
…Scuturați-mă, vânturi mlădii ori haìne /…/
Furtuna extazului mă va urca, poate,
Într-o pală de parfum, Doamne, până la tine,

ca să poată spune că a văzut cerul și a sărutat lumina (Doamne).

Pământul acesta este numai tindă cu lespezi puține și se îndreaptă către dulcea-mpărtășire a-ntreg Cosmosului cu Tine (Liturghia cosmică). Încercând smulgerea din orice lege-a robiei universale vrea să atârn numai de frumusețea Puterii Tale, / Neclintitule, / Atotstătătorule Centru (Centrul eternei gravități).

Sau, în poemul Vorbesc și eu în dodii:

O, Doamne sfânt, vorbesc și eu în dodii… :
Când te cobori să priveghezi prin zodii
La rânduiala turmelor de stele,
Ia seama și la laudele mele,
Primește-mi fumul jertfei de mirodii…

Pitic, pe cea mai scundă din planete,
N-am spart vreun veac cu tunuri și bătăi…
Poate mă știi…, sunt faur de sonete,
Și-mi ațintesc, pe ritmuri îndelete,
Urechea inimii la pașii tăi…

Did you like this? Share it: