Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a
***

„de dragul câștigului infam” (p. 73); nu sunt hoți numai hoții ci și cei care au posturi de conducere și jefuiesc populația pe ascuns sau în mod vădit (Ibidem); despre cum se fac părtași conducătorii Bisericii la hoția oamenilor politici (Ibidem); hoții mărunți pedepsiți în tribunal de hoții cei mari (Ibidem).

 *

În fața celor care s-au îmbogățit din hoție, subliniază Sfântul Vasile, facem prostia de a ne simți „copleșiți de admirație” (p. 74).

*

Despre cei absorbiți de dorința de a primi daruri de la supuși (p. 74); puterea de a iubi nu trebuie irosită pe lucruri ci în relația cu Dumnezeu și cu oamenii (Ibidem); iubirea de bani e idolatrie (Ibidem); „lăcomia se face idolatrie de câte ori schimbă spre cele pământești darurile aduse Domnului Dumnezeu” (Ibidem); între necesar și prea mult/ idolatrie (Ibidem).

*

Păcatul răzbunării conducătorilor pe supuși (p. 75); conducătorii se răzbună cu exagerare (Ibidem); indiferența conducătorilor față de problemele reale ale oamenilor (p. 76).

 *

În n. 332, p. 76, traducătorul român vorbește despre „numeroasele barbarisme” ale LXX. Numai că el pune problema dinspre noi spre Septuagintă și nu invers.

Septuaginta însă a apărut într-o lume care nu resimțea deloc barbară/ incongruentă/ improprie limba ei, după cum nici cei care îl citeau pe Ioan Gură de Aur sau pe Dimitrie Cantemir sau pe Coresi nu îi simțeau anacronici.

A încerca însă să identifici limba greacă a LXX cu limba română înseamnă a greși fundamental, pentru că înseamnă să confunzi un text antic cu unul scris alaltăieri.

Problema noastră însă nu e de a face LXX-ul să sune a text recent ci de a-l traduce din punctul lui de vedere și a ne întoarce noi la el pentru a-i vedea profunzimile.

Și se observă în traducerea de față că traducătorul nostru l-a adus pe Sfântul Vasile în contemporaneitate din punctul de vedere al contemporanului nostru dar nu și din punctul de vedere al Sfântului Vasile. Atenția la particularitățile lingvistice și la construirea frazelor Sfântului Vasile e cu mult mai redusă decât atenția la conformarea textului patristic cu limbajul actual.

 *

„viețuirea potrivită vocației” (p. 77), chemării; mânia lui Dumnezeu (Ibidem); „disciplinează pentru îndreptare” (Ibidem); „înstrăinarea de Dumnezeu” (p. 78); „canoanele Bisericii” și cei opriți canonic (Ibidem); sfetnicul „înțelept și bine intenționat” (p. 79); „este o aroganță cumplită să se creadă că nu avem nevoie de nimeni [că nu trebuie să cerem sfat de la nimeni n.n.], ci să ascultăm doar de sine” (p. 80).

*

Despre rușinea păcătoasă în fața celor mai pricepuți decât noi (p. 80); „păcătoșii sunt cei care de bunăvoie păcătuiesc după ce au primit cunoștința adevărului” (p. 81); moartea ca încetare a păcatului (p. 82); rușinarea de lucrul cu care mai înainte ne lăudam neștiind că e rău (Ibidem); Betel (p. 83 și n. 376, p. 83); Aquila și grădina din Eden (p. 83); dumbrăvile idolilor (Ibidem).

*

Stejarul = terebint în Facerea, după afirmația Sfântului Vasile cel Mare (p. 84). Cf. p. 84, n. 385 însă, traducătorul nostru prezintă însă contrariul, pentru că se diferențiază semantic cele două cuvinte (allon și elon), stejarul nefiind tot una cu terebintul în Facerea.

*

săgețile de la cel rău” (p. 85), ispitirile Satanei; creștin și păcătos în același timp (Ibidem); „în ziua răzbunării” (Ibidem), a Judecății Domnului.

*

De la p. 86 începe comentariul la cap. al 2-lea din Sfântul Isaia.

*

Vedenia = „o cunoaștere a celor neînțelese, făcută în inimile Sfinților prin descoperire și iluminare” (p. 86);

Descoperirea celor care ne depășesc și despre care Dumnezeu ne luminează pe cât dorește.

 *

Extazul nu e „o vedenie cu ajutorul ochilorfizici ci „este o luminare în inimă de la Duhul, Care fie arată [pe] cele trecute, fie spune de dinainte viitorul” (p. 86).

*

Timpul are înrudire cu cele văzute (p. 87); de la literalitatea textuală la înțelegerea duhovnicească (Ibidem); „taina cea din veci ascunsă [întruparea Domnului n.n.] a fost descoperită la sfârșitul timpurilor” (Ibidem) de așteptare ale Lui.

*

Coborârea Lui la noi = munte înalt (p. 87-88), pentru că umanitatea Sa „a fost înălțată prin unirea cu Dumnezeu” (p. 88), prin asumarea ei în persoana Logosului dumnezeiesc.

Did you like this? Share it: