Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Pătratul singurătății noastre

O imagine parabolică a postmodernității, unde oamenii stau doar cu ei înșiși…pentru că li s-a spus sau au înțeles…că nimeni nu e de încredere

E vorba de un tablou al lui George Tooker, care a murit anul acesta și la a cărui operă picturală am ajuns prin intermediul revistei American Artist (septembrie 2011), care i-a dedicat p. 51-53.

Mai multe tablouri puteți găsi aici.

Did you like this? Share it:

Previous

Pachetul de memorare (97-99)

Next

Facerea (cap. 6)

2 Comments

  1. Camelia

    Doamne, ajuta!

    Interesanta colectie. Am cautat si alte tablouri ale pictorului, insa din tot ceea ce am vazut, ceea ce m-a uimit a fost sentimentul acut al singuratatii coplesitoare pe care o resimte autorul.

    Este o viziune destul de interesanta, insa mi se pare perspectiva omului modern fara Dumnezeu. Debusolat, izolat, ratacind pururea in cautarea eu-lui propriu, de fapt a sensului vietii lui.

    Mi-aduc aminte de batranul tata care, vrand sa le ofere o ultima lectie copiilor sai, aduce in fata acestora un manunchi de vreascuri pe care ii pune sa le rupa. Fireste, nici unul dintre ei nu reuseste, insa atunci cand acestea sunt luate separat, le pot frange cu usurinta.

    Sau, poate, mult mai cunoscutul dicton „dezbina si stapaneste”.

    O lume fara Dumnezeu este o lume pustie, fara bucurie, fara implinire sufleteasca, fara armonie, plina de tristete si neliniste, cu viziuni sumbre asupra propriului viitor si prin extensie, al omenirii intregi.

    Putin mai devreme s-a terminat interviul acordat televiziunii Trinitas de catre dl. doctor Codrut Munteanu, directorul si fondatorul spitalului crestin Munposan 94, spital privat. Trebuie sa va marturisesc ca mi-a umplut sufletul de bucurie si multumire ca avem astfel de oameni printre noi, ca pe un dar al lui Dumnezeu, un militant al unitatii crestine.

    Tare mult mi-as dori sa il pot reasculta, balsam pentru sufletele multora dintre noi. Dar si o lectie de vietuire crestina. Un model pentru zilele noastre, cand nici macar nu mai avem timp sa ne gandim la Domnul, daramite sa-I mai oferim locul de cinste in viata noastra.

    Si ne mai miram ca suntem pe zi ce trece din ce in ce mai singuri.

  2. Camelia

    Spunea domnia sa in interviul de aseara, ca numai in relatia cu Dumnezeu omul se descopera pe sine si mai mult decat atat, descopera sensul vietii lui.

    Acum, cand revendicam drepturi si libertati care mai de care mai halucinante, singura libertate de care dispunem cu adevarat, ramane libertatea de a alege.

    Ce ironie, in virtutea unor false libertati ajungem sa alegem exact drumul care duce spre neant, catre insingurare si departarea de Dumnezeu si de semenul noastru.

    Citand pe Sf.Maxim Marturisitorul, parintele Staniloae spune ca “ratiunile timpului sunt in Dumnezeu”. Tot sfintia sa vorbeste insa si despre acel timp cazut din raza eternitatii divine care devine o imobilitate chinuitoare:

    “Cata vreme noi pastram o mobilitate spirituala, timpul persista cu posibilitatea lui dubla (…), ca ocazie de ridicari si de caderi, ca drum spre eternitatea luminoasa sau spre cea neagra.

    El va inceta simultan cu aceasta calitate ambigua care-i este proprie cand Dumnezeu va socoti ca ne poate da putinta ca raspunsul nostru la iubire sa fie simultan cu apelul ce ni se face, sau cand noi vom fi inchisi definitiv si total in singuratatea noastra; cand cererea si raspunsul dialogului se vor acoperi deplin, sau cand nu va mai fi nici cerere, nici raspuns; cand nu va mai fi cerere pentru ca nu va mai fi raspuns la ea, si nu se va mai produce un raspuns pentru ca nu se mai auzi cererea.

    Un refuz continuu de a raspunde la iubire si de a se oferi, va fixa creatura spirituala intr-o neputinta totala de comunicare. Atunci nu va mai fi nici o asteptare, nici o speranta.

    (…) Acesta este timpul devenit nesemnificativ, inutil, prin vidul lui total, prin absenta de orice miscare, de orice directie, de orice tinta. Aceasta este o eternitate nenorocita care este chiar dedesubtul timpului. (…) o stare unica, fara sfarsit, traita ca un blestem, ca o pietrificare sau ca o moarte constienta”.

    Cred ca aici suntem acum.

    La un moment dat, domnul doctor amintea ca Dumnezeu revarsa asupra tuturor harul Sau, darurile Sale, in mod egal, insa noi nu avem capacitatea de a primi sau de a vedea aceste lucruri decat in masura in care relatia noastra cu Dumnezeu exista, mai mult sau mai putin.

    Cred eu ca daca am putea medita catusi de putin la aceste cuvinte, de altfel prezente in scrierile tuturor parintilor ortodoxiei, altfel ne-am raporta nu doar la ceea ce numim pedeapsa lui Dumnezeu in viata noastra, la promptitudinea raspunsului Lui la rugaciunile noastre, ci si la semetirea inconstienta a gandurilor noastre, la smerenie si simplitatea trairii si a gandirii, singura cale care duce fara gres spre simtirea prezentei lui Dumnezeu in viata noastra.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén