Experiența nu se clonează
Una dintre modalitățile curente de a face cărți este aceea de a reproduce ideile citite la alții (într-un conglomerat cât mai haotic pentru a evita acuza de plagiat) și a te da în spectacol cu reașezarea lor puzzle-istică pentru a demonstra cât poți să fii de original.
De aceea nu îmi plac cărțile care nu cercetează nimic, care nu îngăduie textelor supuse studiului sau subiectului pe care îl vizează să vorbească de la sine, ci pleacă de la premise preconcepute.
În felul acesta, întreaga construcție are un caracter eseistic și speculativ, care poate fi seducător pentru unii (iubitori de explicații rapide și firave), dar care este un fals din punct de vedere științific, pentru că se bazează pe o judecată eronată și pe supoziții neverificate, pe formule de gândire patentate și nu pe studiu și concluzii oneste.
Erori de judecată se pot întâmpla oricui, la un moment dat. Însă eu mă refer aici la analize integral speculative (ar trebui să fie o contradicție în termeni: ceea ce pare analiză nu e decât un diagnostic aplicat în urma unui demers evaziv) care își îngăduie să emită pretenții academice, fiind lipsite de rigurozitate.
Cineva îmi argumenta că toți suntem produsul unei formații culturale și că, implict, originalitatea se exclude. Nu sunt însă de acord că, a fi produsul unei educații și al unei formări și informări continue echivalează cu a fura ideile altora și a le cataloga în dreptul performanțelor tale atâta vreme cât achizițiile culturale de care vorbești nu conduc la o contribuție personală într-un domeniu.
De aceea, pot să afirm că am citit cărți care nu valorează cât un articol și că pasiunea în cercetare devine pe zi ce trece un lucru din ce în ce mai rar.
Am citit studii care sunt în totalitate introduceri, altele care sunt în totalitate digresiuni, altele pe care trebuie să le citești ca pe romanele lui Balzac și ajungi la subiect după ce parcurgi 50 de pagini despre arhitectura caselor și a străzilor…
Graba de a ocupa un post sau de a-ți completa CV-ul se vede în febrilitatea care nu e generată de pasiune, în lipsa unei destinderi (și deschideri către cititor) a expunerii care are mare nevoie de evidența necesității demonstrației.
Unii au ajuns să scrie cărți pentru a dovedi că pot alătura cuvinte într-un mod pretențios. Ceea ce cred este că nu merită să fii intelectual doar pentru atâta lucru…
Și ajung la o altă problemă, tangențială…anume aceea că unora li se pare că trebuie să-și acorde o medalie pentru că i-au trimis părinții la școală și la facultate (având și condiții…) și pentru că li s-a oferit o educație.
Ceea ce ne lipsește este o educație ortodoxă a respectării celor care și-au identificat vocația și au parcurs etapele sistematice ale împlinirii ei, depășind gratuitatea informării didactice.
A celor care se întrec pe sine. A celor care nu consideră învățământul un scop în sine sau un instrument de parvenire, ci o etapă a înaintării spre desăvârșirea de sine.