Stan zelosul
Stan Volbură, un credincios zelos în satul lui (care făcuse 10 ani pe clopotarul iar, după aceea, a început să cânte la strană, pentru că Ion Fumuriu a murit, chiar după pomana de șase săptămâni a lu’ sorăsa), avea totuși o problemă: considera că noul preot, cu studii teologice serioase și nu făcute la fără frecvență, „nu pretează” (acestea au fost cuvintele lui) cu satul, pentru că noul preot corupe credința.
Când i-a spus lui Mița a lu’ Bondocu despre coruperea credinței aea a înțeles că preotul lor face politică, că ea auzise, cumva, la nu știu ce post de știri, că politicienii sunt corupți ca căpușele. Însă nu înțelesese cuvântul…Dar când Stan i l-a rostit…ea și-a reactivat memoria de lungă durată…și și-a dat seama că asta trebuie să fie preotul lor: o căpușă parlamentară, adică de la București d-acolo, unde politicienii vin și mai vorbesc la televizor…
Însă Stan nu se descumpăni…pentru că înțelese din start, că Mița e pe alte meleaguri și îi spuse, bob cu bob, toată coliva de năzbâtii pe care Stan Volbură, în zelul lui, local, și-o făcuse în cap.
Și ce îi spuse e interesant…Pentru că primul lucru pe care noul preot nu îl făcu bine, când veni cu protoiereul ca să îl vadă lumea la față, în mod oficial, nu dădusă masă, colea, lângă Biserică, și pentru consilieri, și cântăreț, și lumânăreasă, și pentru fiii lor, ci se duse cu el acasă…impropriu spus casă…pentru că el sta în gazdă, la o femeie văduvă, cu băiatul plecat în Germania…spre mai bine, care dus a fost…și nu s-a mai întors.
Și Stan, nemulțumit, chiar recalcintrat de această schimbare de obicei nepermisă…îi puse gând rău…și începu să îl urmărească cu atenția lui, de om al Bisericii, care știe ce se face la Biserica asta…și nu ca prin alte părți…
Acu’, pentru că nu auzise treaba cu protoiereul, ce-a spus…ce indicății i-a dat…Stan nu știa ce culoare are preotul ce venii aci, la noi…Însă, cu toate astea, la prima slujbă, îi mai găsi câteva vini lu’ părintele tânăr…
Și prima vină fu aia, că părintele ăsta nou…nu folosește cărbune făcut din viță de vie, la care făcătură Stan e eșpert ci veni, auzi și tu?, cu un cărbune mic, rotund, îi dădu foc la lumânarea de pe altar, din dreapta, scoase niște fum…și asta fu tot…Pă când, tradițional e altcumva: ca cădelnița să scoată fum, mult fum, într-atât de mult încât să afume pereții…că și așa nu interesează pe nimeni Sfinții plini de nevoințe de pe pereții Bisericii.
Însă la Evanghelie, preotul nou (că nu se putea altfel…) mai dădu încă odată greș: nu îi dădu lui, lu’ Stan Volbură, fiul lu’ Marin Volbură din capu’ satului, care fusese pe front în 44 și primise chiar și o decorație, dar lumea zice că nu o merita, să pupe Evanghelia, că era cu lumânarea lângă el…și el e și cântărețul aici, în sat, ci sărută doar el textul sfânt citit…și plecă cu ea în altar.
Că Liturghie-Liturghie…dar Stan să făcu roșu la față…Că cum să îi facă lui, tocmai lui, acest gest, noul preot…
Dar preotul, noul preot, care știa gesturile liturgice de mic copil…nici prin cap nu îi trecuse…să îl facă și pe Stan părtaș la marele privilegiu de a săruta Evanghelia după el…Dar nici Stan nu vorbi nimic (că comunicarea e o mare povară, chiar o calamitate între doi oameni ai Bisericii) și fu atent la el ca la bicicletă…
Acu’ veni, de, la rând, și vohodul mare…
Noul preot, cu emoție curată, sfântă, ieși cu Cinstitele Daruri pe ușă…și îi văzu, pe toți, întinși în Biserică, pe jos…Bineînțeles că îl descumpăniră…Omul știa că trebuie să treacă peste obiecte puse înaintea lui, peste vreun om, așa, câteodată, dacă acela suferea de vreo boală…și, cu evlavie, căuta alinare/ vindecare…Însă acum, când toată Biserica era la pământ, deodată, ca secerată, nu știa pe ce parte s-o ia…și cum să se întoarcă.
Da, și o luă prost…
Pentru că obiceiul locului, adică din străbuni, din moși-strămoși…deși nimeni nu-ș cam știa strămoșii…era ca preotul să treacă de pe dreapta pe stânga, pe la strana lui Stan, care cânta de parcă ar fi bătut cățaua cu făcălețul de mămăligă și aia ar fi urlat ca din gură de șarpe, și așa să se ducă și să se întoarcă.
Preotul, cel tânăr, sau cum zice Rița, foamfa, că n-are bani să-și pună dinții…părințelu’, o luă cum fu mai bine, se duse, se-ntoarse, zise tot ce trebuie, că d-aia e preot…și trăi bucuria lui, bucuria lui mare, aceea a primei lui Liturghi în noua sa parohie.
Însă la predică, la predică, Doamne, Dumnezeule!, Stan i-a găsit lu’ părințelu’ atâtea note de doi…ce nu avusese el niciodată în viață. Că prima, și cea mai de soi, era aceea, că ce atâta predică? Cum să predice un preot…50 de minute în Biserică?!
Și, mai ales, preotul ăsta, ăsta nou, spuse o droaie de cuvinte, pe care Stan nu le pricepea deloc…Că spuse, spre exemplu, de dogmă. Cică dogma Treimii?! Și cică pă Dumnezău din cer Îl cheamă și Treime…deși eu știam că Îl cheamă doar Dumnezău dân cer.
Pentru ca să mai facă și alte boacăne, de neiertat, bineînțeles, noul preot. Că spuse, că d-aici încolo să nu mai aducă colive de morți duminica, că sâmbăta să face slujbă pentru morți…când părintele Gicu, Dumnezău să-l ierte, făcea pomeni în orice zi a anului…că cică să mănânce și morții în zâua aia…
Dar ce îl scoase din sărite fu una și bună: că preotul vorbi despre Oastea Domnului (de care aflase din O, Cruce Sfântă, părăsită!…și din O, Măicuță Sfântă!…) nu tocmai potrivit…Că cică el ar vrea ca să cunoaștem mai bine cântările din cărțili noastre bisericești…și nu din astea ca la baftiști.
Și când fu la miruială…Stan i-o întoarse preotului…că el se miruie primul…„Eeeeh, Părinte, e bine și cu învățătura asta, ca să fiți preot cu carte…dar obiceiurile poporului, din străbuni, nu e bine să le uzmiți din loc, că ele sunt litără de lege”.
Și Stan își dădu poalele peste cap…sau arama pă față…când preotul îl întrebă care e neînțelegerea lui…Și asta, fără doar și poate, pentru că el nu avea argumente, cuvinte, prin care să îi răspundă preotului…ci era enervat că el, pe el, nu îl pusese la masă cu protoiereul regiunii…ci îl lăsase pe afară.
Durerea lu’ Stan s-a acutizat…
Când a văzut el, mai târziu, că noul preot nu e părintele Gicuș, care începea țuiculița dimineața și…mai lua câte un aperitiv pe la oricine îi deschidea ușa…ci acesta e om al cărții, al multei predici, că are cărți scrise și o viață a popă d-adevăratelea…s-a simțit umilit…a cerut să vină altul…a venit un tânăr…care a împrospătat la maximum cântarea de la strană cu simțul lui profund pentru tânguirea ortodoxă…și el stă, așa, cam pribeag, prin rândul trei de scaune, la bărbați…
Și când nu mai înțelege ceva…nu mai are curajul să mai zică nimic. Înghite în sec și așteaptă. Și cum s-a făcut toamnă, și se culeg viile, și Stan parcă s-a mai domolit ceva la mânie…că de zel nici nu mai încape vorba: i s-a temperat. Și poate că acum, cu cana pe masă, între must și vin…mai degustă ceva, se mai roagă…și vede că lucrurile se mai și schimbă dacă ai oameni să le schimbe…