Pocăința de fiecare clipă e adevăratul răspuns dat lui Dumnezeu. Dacă nu înțelegem, ne depărtăm de El…pe nesimțite.

Nu înțelegem pentru că nu știm că suntem în viața Lui și nu în viața noastră.

Auzim tot timpul că ne trăim viața/ existența pe acest pământ, dar nu trăim în viața noastră sau pe pământul nostru, pentru că tot ce avem ni s-a dat și atârnăm de Același care le-a făcut pe ele și ne-a dat nouă existența. Cel care ne-a dat viața și care îngăduie și suferința noastră.

Suferința acceptată e o înțelegere, o renunțare la a mai alerga după vis și după vânt. Înseamnă a vedea realitatea în culorile ei reale și nu în culorile minții noastre. A vedea orizonturi care nu sunt ale dorințelor noastre și care nu se văd din perimetrul egoismului.

Paradoxurile nu există. Viața spirituală pare paradoxală numai pentru că nu-i receptăm normalitatea: a trăi liber și dependent de Dumnezeu și de oamenii pe care trebuie să-i iubești și să-i ajuți, a suferi și a fi fericit în același timp. Acestea par paradoxale egoismului.

Dacă iubirea ar fi ființa noastră firească, atunci n-am mai vedea paradoxurile vieții creștine. Dar ele sunt exprimate astfel teologic pentru omul din lume care trăiește după alte legi și care numește libertate a-și satisface toate dorințele și plăcerile.

A vedea ceea ce nu se vede e pentru mulți o prostie și o nebunie, dar asta pentru că în ei nu răsare niciodată o dimensiune lăuntrică a existenței, un univers interior. O cuprindere mai spațioasă decât cutia existenței zilnice sau a unei realități prezente și în același timp absente, care nu îți aparține  și care nu te poate liniști cu adevărat.

Did you like this? Share it: