Alean

Viața lui era o durere,
un fir de sânge spre cer
pe care, dacă îl urmai, ajungeai lumină
și nu vrej de fasole…

Dacă i-ați fi auzit glasul
nu mai învățați nici alfabetul
pentru că inima voastră era
scrisă cu stele.

Dacă ați fi auzit gândurile
și i-ați fi mirosit pacea
se făcea primăvară în
așternuturile bobocilor de trandafir.

Cine poate ști cuiele, rănile și
zgârieturile vieții lui?
Fă-ți inima ta cort care să-i primească pe străini
și ai să auzi adierea subțire a
dulcii dimineți a mâinii lui drepte.

Sau măcar
cum coace Avraam pâine.

Pe trepte de iarbă pasc
mieii ca-n jilțuri de jar
și nicio tăcere nu-i oarbă, nu-i vidă…
Sar mieii în floare de deal.

De carafa de apă rece stă rezemată
pripa unei aripi.
Și ochiul lui s-a deschis ca un crin
multor lumini.

Pe rogojini de nuferi stă culcată blândețea lui.

Bolnav de candoare,
îi simt dogoarea amiezii inimii
și nici o pasăre nu îi atinge glezna
șlefuită la soare.