Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 23 septembrie 2011

Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Opere complete [vol. 9] [22]

Scrisoarea nr. 38 (20 mai 1946)

Destinatar:

D-nei Florica Ivan,

str. Griviței, nr. 67,

Turnu Măgurele,

jud. Teleorman.

*

Expeditor:

I.[lie] Mocanu,

str. Silistra, nr. 15,

Calea Colentina,

București.

Blue Eyes,

Vrei tu să fii minunea vieții mele? Sunt făcut și am trăit dintr-o neîncetată sete de puritate și de vis[1], și în tine întrupez toată înălțarea și lumina de care sunt în stare.

De tine leg tot ce e mai frumos în viață. De tine reazem trecutul și viitorul existenței mele, cu atât mai deznădăjduit cu cât vremea trece.

Dar cu toate gândurile amare și neîncrederile sufletului meu, eu îndrăznesc să cred și să te văd așa cum numai pe tine te-am văzut: făptura creată [de Dumnezeu] pentru a reflecta infinitul cerului.

Cum vei răspunde tu copilăriei neasemuit de curate a sufletului meu? Aci e rostul înțelegerii tale pentru îndumnezeirea noastră.

Cât mai mult pură vei reuși să fii, cât mai sus te vei ridica prin cinstea și bunătatea ta, cu atât visul[2] vieții noastre va fi mai frumos și noi ne vom simți mai demni de altă lume[3], pentru care trăim și îndurăm aci, pe pământ.

Tu nu ai aceeași impresie ca și mine, că numai împreună vom câștiga viața fără sfârșit, pe când despărțiți ne vom pierde mântuirea?

Înserările, aceste minuni ale pământului pe care ne găsim, îmi arată lumina lor prin tine.

Îmi vin lacrimi în ochi, și aș plânge, dar nici aceasta nu îmi e îngăduit.

Și te rog, Florica, întrupare a visului meu în această viață prea trecătoare, pentru frumusețea pe care o visez când te privesc…fii așa cum te visez de curată! Aceasta[4] se va constitui în marea mea tărie[5] în viață.

Să nu te înnebunească niciun gând, care [vrea] să ne turbure[6]. [Nici acum și nici atunci], când nu vom fi decât două umbre călătoare printre stele, [spre Dumnezeu].

O credință și o iubire fără pată, ce poate fi mai sublim?

În visul nostru nu are ce căuta alte vise. Privirile străine nu au de ce pătrunde.

Fii curată și sinceră atât cât sunt și eu, ca atunci când vom fi împreună sau în altă lume, să ne bucurăm de curăția aproape dumnezeiască a trupurilor și a sufletelor noastre.

Vom deveni nemuritori încă de pe pământ. Prin limpezimea firii noastre, moartea va fi o bucurie [pentru noi], [atunci] când ne va găsi uniți, așa cum ne-a fost viața de când ne-am cunoscut.

În toată mulțimea [de oameni] de aici mă plictisesc de singurătate și sunt ca într-o închisoare din care nu știu cum să evadez [pentru] ca să vin la tine.

Uneori nu vreau nici să privesc spre alte fete, la care m-aș uita din curiozitate și nu din alt motiv. Și aceasta pentru că gândesc că trebuie să păstrez toată atenția [mea] numai pentru tine.

Nu vreau să se risipească nimic din ceea ce ți se cuvine numai ție. Nu vreau să mai privesc nimic, să fiu orb pentru toată frumusețea din jur, și să te văd decât pe tine.

Așa îmi sap singur groapa în care voi cădea, fără îndoială, în cazul în care te-aș pierde.

Căci dacă toată viața mea o concentrez în tine, trebuie să-ți închipui[7] ce reprezinți și ce vei ajunge pentru mine cu cât va trece vremea.

Sunt tot mai trist că alături de mine nu pot să te ridic tot mai sus din punct de vedere spiritual. Dar aș vrea să fii și în lumea aceasta sus[8].

Cât aș dori să te văd [că ești] bucuroasă de darurile pe care ți le-aș aduce. Să te văd mulțumită că ești alături de mine, [și] nu suferind și privind în viitor fără speranță, ca acum.

De multe ori neajunsurile materiale slăbesc dragostea și credința, deși acestea nu sunt decât încercări pentru cei tari și cu adevărat vrednici.

Îți scriu, îți scriu mereu vorbe și iar vorbe. Mi-e silă și mie de atâta vorbărie, când celelalte[9] sunt atât de puține.

Uneori mă gândesc nici să nu-ți mai scriu, până când nu voi avea ceva precis înspre mai bine. Căci tot binele e când suntem uniți, oricum am fi[10].

Am uitat ceva să-ți spun: ai râs degeaba de mine că am pierdut un examen. Nu e adevărat! Ieri am văzut și eu că m-am păcălit [de unul singur]. Și știi ce bine îmi pare că ai râs degeaba! Sic! Sic! Mai râzi?…

Iubito!…Lucis.

Ps: Iar am uitat. Îți trimit și o fotografie din ziua în care am căutat plicuri și n-am găsit. Unul îmi plăcea…dar m-a găsit pe mine fotograful cum nu-mi plăcea…


[1] De dorul de împlinire interioară.

[2] Împlinirea.

[3] De viața veșnică.

[4] Curăția vieții tale.

[5] Întărire în viața împreună cu tine.

[6]ne tulbure viața.

[7] Să-ți dai seama.

[8] La o treaptă înaltă de creștere duhovnicească.

[9] Faptele.

[10] În viața noastră.

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [21]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20.

Our greek font.

***

Translating the expression into the next phrase, Symeon says that the pauline verse is an encouragement for those who see in themselves the Ghost, which burns and gives light to them[1], and not a moral exhortation without coverage in our being or a reference to an inner reality, that is only a mental projection.

But his opponents consider the theological confession of Symeon right a blasphemy, because, in their conception based on Jn. 1, 18, ​​God is unseen to the faithful[2].

The symeonian citations lead to a contrary result, reaching to the conclusion that the Gospels speak about the sight of God and the sight of God is on the measure of power (dunato.n) of man to see Him[3].

Proper with Mt. 5, 8, Acts 5, 4, Jn. 14, 21 and I Jn. 4, 20, Symeon shows that where is the purity and the exactness keeping of the commandments, there is and the sight of God, where comes the perfect love[4].

Because we have a section where we analyze the relation between Baptism and ecstasy, where we will achieve the distinction – more evident at Symeon – of what we receive in Baptism and what we receive in ecstasy, we will remain in the sequence of our work only to substantiate the spiritual reality of our birth in Christ.

In the Ethical Discourse 8, taking into account the indwelling in us of Christ and of the Ghost, of the Trinity at Baptism, Symeon presents our spiritual birth conscious, produced by a dro,soj ouvra,nioj (heavenly dew)[5], namely the love of God united with an ineffable light (avrrh,tw| fwti.), that is falling in spiritual face, alike a lightning in our hearts and becomes a beautiful pearl[6].

The pearl of God’s love will grow in us daily, by renunciation of ourselves and by fulfillment of the commandments, so that it will become a miracle of miracles (qau/ma qauma,twn)[7].

In the allegory of the prisoner, where Symeon shows the difference in degree between ecstasy and the indwelling in Kingdom of God, he states that the ecstasy, „this rapture of mind  (a`rpagh. tou/ noo.j) is not of the perfects (telei,wn) but of the beginners (avrcari,wn)”[8].

The output to the light (from the prison of the God’s  unsight) or the sight of the first ecstasy means the first making contact with the glory of God.

But to see the light is not perfection but the beginning of perfection, because perfection means sitting unceasing in God’s glory.

Exactly therefore, Symeon is talking about increasing the opening in this allegory, of ovph.n, the increasing light that begins to see that which purifies the passions, situation in that „the growing habit (h` sunh,qeia) with the light’s sight erases that small wonder[9] of the initial ecstasy.

The spiritual growth supposes the experimental understanding of the fact, that „there is something else more perfect and higher than the state (katasta,sewj) and this sight (qewri,aj) [10], than the first ecstatic that we’ve had.

The sight of light ever more increases our inner repulsion towards the dark prison (th.n fulakh.n) of the mind, which does not see the light and, in this situation, we support with great heaviness the conviviality with our deprivation of His glory[11].

But the first ecstasy that we had is the foundation of spiritual life, is the beginning of the spiritual life, as personal relation, conscious with God.

In the absence of ecstasy, any self-moniker that spiritual man or charismatic father is a fictionalisation of our own interiority and an insolent and disgusting personal affirmation, in the face of those who know, in authentic mode, these divine realities.

Just therefore Symeon called the first ecstasy „a beginning of those what are introducing in piety and that now  (a;rti) were stripped (avpodusame,nwn) for the struggles of the virtue”[12].

 The adverb a;rti, which uses it Symeon in the phrase cited above, translates, without equivoque in romanian language, with: right now, just now.

Symeon used it intentionally in phrase, because, in our opinion, he wanted to indicate the concomitance between the incipient purification of passions and the ecstatic sight.

When we get in real mode, and not imagined, cleanse us from passions in some degree, we come to see the light of God, as a fast ecstasy, unexpected.

Our erminia is not an enforcement of the symeonian text. Because Saint Symeon continues by saying, that after this qewri,an, after our spiritual birth into consciousness (for that we to be proper to the symeonian style) follows „[long] years without return (avnepistro,fwj) at that sight”[13].


[1] SC 129, The Ethical Discourses, V, 82-83, p. 86 / Ică jr. 1, p. 250.

[2] Idem, The Ethical Discourses, V, 83-90, p. 86 / Ibidem.

[3] Idem, The Ethical Discourses, V, 106-107, p. 86 / Idem, p. 251.

[4] Idem, The Ethical Discourses, V, 108-135, p. 86-88 / Ibidem.

[5] Idem, The Ethical Discourses, VIII, 79, p. 206 / Idem, p. 301.

[6] Idem, The Ethical Discourses, VIII, 79-82, p. 206-208 / Ibidem.

[7] Idem, The Ethical Discourses, VIII, 82-92, p. 208 / Idem, p. 301-302.

[8] SC 122, The Ethical Discourses, I, 12, 338-339, p. 296 / Idem, p. 160.

[9] Idem, The Ethical Discourses, I, 12, 365-369, p. 298 / Idem, p. 161.

[10] Idem, The Ethical Discourses, I, 12, 375-377, p. 300 / Ibidem.

[11] Idem, The Ethical Discourses, I, 12, 413-415, p. 302 / Idem, p. 162.

[12] Idem, The Ethical Discourses, I, 12, 416-417, p. 302 / Ibidem.

[13] Idem, The Ethical Discourses, I, 12, 418, p. 302 / Ibidem.

Predică la Duminica a 18-a după Rusalii [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

cred că cea mai importantă acțiune/ lucrare a copilăriei și a adolescenței noastre e aceea de a ne identifica vocația și de a o urma.

Adică aceea de a înțelege spre ce ne cheamă Dumnezeu să facem.

Pentru că pe unii Dumnezeu îi cheamă spre artă, spre științe, spre cercetare, spre sport, pe când pe alții spre lucruri aplicate, spre munci tehnice, care trebuie urmărite pas cu pas.

Și e nevoie să ne descoperim vocația/ chemarea/ potențele pentru ca să nu bâjbâim la nesfârșit în viața noastră și să ne canalizăm exclusiv spre ceea ce ne împlinește.

Trebuie să recunoaștem, foarte cinstit, de ce suntem în stare. Pentru că vocația nu e  un ideal, ceva după care alergăm, ci e puterea de a transpune chemarea noastră în act.

Și vedem acest lucru, în mod elocvent, de la vârste foarte fragede. Are chemare/ vocație pentru muzică…la 3 ani cântă la vioară, pian sau tobe. La patru ani e gimnastă, balerină sau cântăreață. La 5 ani știe deja 3 limbi străine, scrie poezie sau face colaje. De mic copil a înțeles cum să descompună o mașină și să o recompună la loc. Are zeci de tablouri pictate la 6 ani, știe să sculpteze, știe să facă traforaj sau să facă mâncare…

Toate aceste performanțe sunt reale și normale pentru cine și-a descoperit vocația și a fost ajutat să și-o pună în practică.

E anormal însă să fii gelos pe cel care își lucrează vocația, când tu nu vrei să vezi care e scopul/ rostul tău în lume. Sau să îl gelozești pe altul tocmai pentru că tu nu vrei să îți împlinești vocația/ chemarea și, fugind de ea, te simți un ratat/ un neîmplinit/ un nerecunoscător față de darurile și chemarea lui Dumnezeu.

Și Dumnezeu îl cheamă pe fiecare om la ceea ce omul poate să facă. El nu îi cere omului mai mult decât poate să facă. Și nici nu îl lasă singur pe om, pe omul căruia i-a dat o misiune/ un scop în viață, ci îl ajută în mod continuu, în măsura în care acesta cere ajutorul lui Dumnezeu în mod continuu.

Și dacă Dumnezeu e generos/ e bun cu toți, cu atât mai bun este însă cu cei pe care îi cheamă spre slujirea Sa, spre preoție. Și tinerii care simt această chemare dumnezeiască spre preoție au înțeles de la bun început cât de serioasă, importantă, inexprimabil de măreață și de înfricoșătoare e chemarea lui Dumnezeu către ei.

Și chemarea spre preoție e o putere mult mai copleșitoare ca cea prin care ajungi matematician, gimnast, cercetător, inventator, pentru că Dumnezeu te vrea ca intim al Lui, pentru ca să ai grijă, sub continua Sa povățuire, de Biserica Sa.

Adică îți dă să ai din conștiința, grija, delicatețea, iubirea, jertfelnicia, râvna și dorul Lui față de Biserica Sa. Pentru că fără aceste virtuți sfinte nu poți să fii duhovnic, nu poți să fii învățător, nu poți să fii părinte duhovnicesc nimănui.

Și când simți că Dumnezeu te vrea al Lui trebuie să te pregătești din răsputeri: să fii profund în gândire, suplu în simțire, atent la detalii, cunoscător în mod extins și acrivic al teologiei Lui, un experimentator al vieții mistice/ tainice/ sfinte cu El.

Pentru că simți că asta vrea Dumnezeu și spre asta te luminează, te întărește, te ajută, te duce…

În mod evident, aceste lucruri nu le-a simțit cel care s-a preoțit pentru că…și tatăl lui a fost preot sau l-a trimis mama lui la seminar și facultate pentru că preoții au bani sau pentru că a crezut că preoția e o muncă ușoară și liniștită.

Și nici acum nu simte ce vrea Dumnezeu de la el, de la preotul care s-a preoțit pentru că așa a vrut el sau așa au vrut părinții lui. Și nici monahul care și-a ales Mănăstirea pe care și-a dorit-o dar în care nu se simte împlinit sau mireanul care și-a ales soția pe care a vrut-o…dar cu care nu are niciun proiect bifat/ dorit/ cerut de Dumnezeu.

Și pentru că nu ai vrut să asculți de glasul Lui…tocmai de aceea ești preot, monah sau căsătorit trist și neîmplinit, pentru că nimic nu sporește în mod real în viața ta.

Cu siguranță, George Enescu putea să facă în viața lui și altceva decât muzică. Însă niciodată nu și-ar fi împlinit vocația lui și niciodată nu s-ar fi simțit împlinit, chiar dacă împlinirea vocației înseamnă multă durere pe lângă o bucurie imensă.

Pe de altă parte, vocația este o performanță de o viață. Dacă ai vocația să scrii, să cânți, să faci sport, să cunoști începi de la început. Pentru că vocația e ceea ce îți place cel mai mult să faci și care te împlinește. E ceea ce îți place cel mai mult să faci și e lucru bun, personalizator și nu o patimă.

Nu există vocația de…consumator de droguri sau cea de bețivan. Nici de actor porno sau hoț. Nici de dansatoare la bară sau fotomodel.

Postmodernitatea a strecurat pe lângă vocații și „meserii” sau „apetențe” care mai de care mai josnice și mai depersonalizante. Și nu trebuie să le confundăm cu chemarea lui Dumnezeu care ne împlinește.

De aceea, în prezent, unele chemări au ajuns hobbyuri/ ceva de timpul liber, pe care le faci după ce vii de la un serviciu fără nicio perspectivă personalizantă.

Să fii paznic sau vânzător sau manechin nu înseamnă nimic creator. Însă a modela oale, a sculpta, a coase, a țese, a grădinării o porțiune de pământ, a cultiva pomi, cereale, a crea instrumente, a picta, a scrie cărți, a face mâncare, a crea haine, a inventa mașini, a crește și a educa un copil…a face toate acestea în urma unei pasiuni, a unei dorințe vii, care ne produce bucurie și la un anume grad de excelență înseamnă a ne împlini vocația, chemarea spre acel lucru.

Chemarea spre preoție e chemarea spre faptul de a modela oameni în mod fundamental, esențial. A-i modela spre a înțelege, simți, dori, vedea lucrarea lui Dumnezeu în ei și în întreaga creație.

Dacă educatorul, profesorul, scriitorul, actorul îl învață pe om să cunoască o limbă, să știe să se exprime în ea, să învețe modul de a-și exprima și plasticiza interiorul, preotul îl învață pe om cum să lase veșnicia lui Dumnezeu să pătrundă în viața lui, pentru ca să îi dea împlinirea înțelegerii profunde și a intimității cu El.

Și pentru ca să se facă un călăuzitor al nostru spre Dumnezeu, un inițiator al nostru în bucuria comuniunii cu Dumnezeu, preotul trebuie să își lucreze vocația într-un mod plurivalent. Să știe tot ce înseamnă lucru esențial despre viața oamenilor și despre relația cu oamenii. Să știe să vorbească personalizat cu oamenii, să vadă dintr-o privire adâncul oamenilor, să aibă o intrare atât de firească în viața oamenilor încât ei să îl simtă din prima ca al lor, ca unul care îi cunoaște, le este aproape, îi susține, îi ajută, îi ocrotește.

Pentru că cel care e chemat de Dumnezeu la preoție e umplut de către El de harul acestei înțelegeri profunde a oamenilor și a modului cum trebuie să vorbești, să îi asculți și să îi vindeci pe oameni de neștiință și păcate…lucru pe care nu îl înveți în nicio facultate de teologie.

Șahistul de vocație vede câteva variante de mutare de fiecare dată.

Atletul de vocație știe ce trebuie să facă ca să reziste la o cursă de 10.000 de metri.

Violonistul de vocație știe să pună și mai mult suflet în câteva mișcări de arcuș din care să rezulte ceva surprinzător de frumos.

Preotul de vocație, la rândul lui, știe ce să spună, cât să spună și până unde trebuie să ducă o idee, o confesiune, o pledoarie pentru ca cineva să înțeleagă lucruri esențiale.

Însă vocația preoțească nu e…umană, ci divino-umană. E intimitatea/ prietenia/ iubirea mea cu Dumnezeu prin care sunt învățat pas cu pas ce să fac, să spun, să vreau…chiar dacă, de multe ori, cad în păcate groaznice, datorită alegerilor mele rele/ păcătoase.

De aceea nu toți suntem pescari de oameni chiar dacă toți suntem preoți. Pentru că pescarii de oameni sunt chemați de Dumnezeu, conduși de El, ajutați de El, sprijiniți de El și nu se sprijină pe…dorința ingrată de parvenire.

Unde există chemare se vede: omul face din destul ceea ce e chemat să facă și nu își epuizează deloc sursa de creație. Pentru că sursa aceasta e harul lui Dumnezeu, care ne ajută să facem ceea ce e spre folosul nostru și al tuturor. Amin!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno