Iubiți frați și surori întru Domnul,

cred că cea mai importantă acțiune/ lucrare a copilăriei și a adolescenței noastre e aceea de a ne identifica vocația și de a o urma.

Adică aceea de a înțelege spre ce ne cheamă Dumnezeu să facem.

Pentru că pe unii Dumnezeu îi cheamă spre artă, spre științe, spre cercetare, spre sport, pe când pe alții spre lucruri aplicate, spre munci tehnice, care trebuie urmărite pas cu pas.

Și e nevoie să ne descoperim vocația/ chemarea/ potențele pentru ca să nu bâjbâim la nesfârșit în viața noastră și să ne canalizăm exclusiv spre ceea ce ne împlinește.

Trebuie să recunoaștem, foarte cinstit, de ce suntem în stare. Pentru că vocația nu e  un ideal, ceva după care alergăm, ci e puterea de a transpune chemarea noastră în act.

Și vedem acest lucru, în mod elocvent, de la vârste foarte fragede. Are chemare/ vocație pentru muzică…la 3 ani cântă la vioară, pian sau tobe. La patru ani e gimnastă, balerină sau cântăreață. La 5 ani știe deja 3 limbi străine, scrie poezie sau face colaje. De mic copil a înțeles cum să descompună o mașină și să o recompună la loc. Are zeci de tablouri pictate la 6 ani, știe să sculpteze, știe să facă traforaj sau să facă mâncare…

Toate aceste performanțe sunt reale și normale pentru cine și-a descoperit vocația și a fost ajutat să și-o pună în practică.

E anormal însă să fii gelos pe cel care își lucrează vocația, când tu nu vrei să vezi care e scopul/ rostul tău în lume. Sau să îl gelozești pe altul tocmai pentru că tu nu vrei să îți împlinești vocația/ chemarea și, fugind de ea, te simți un ratat/ un neîmplinit/ un nerecunoscător față de darurile și chemarea lui Dumnezeu.

Și Dumnezeu îl cheamă pe fiecare om la ceea ce omul poate să facă. El nu îi cere omului mai mult decât poate să facă. Și nici nu îl lasă singur pe om, pe omul căruia i-a dat o misiune/ un scop în viață, ci îl ajută în mod continuu, în măsura în care acesta cere ajutorul lui Dumnezeu în mod continuu.

Și dacă Dumnezeu e generos/ e bun cu toți, cu atât mai bun este însă cu cei pe care îi cheamă spre slujirea Sa, spre preoție. Și tinerii care simt această chemare dumnezeiască spre preoție au înțeles de la bun început cât de serioasă, importantă, inexprimabil de măreață și de înfricoșătoare e chemarea lui Dumnezeu către ei.

Și chemarea spre preoție e o putere mult mai copleșitoare ca cea prin care ajungi matematician, gimnast, cercetător, inventator, pentru că Dumnezeu te vrea ca intim al Lui, pentru ca să ai grijă, sub continua Sa povățuire, de Biserica Sa.

Adică îți dă să ai din conștiința, grija, delicatețea, iubirea, jertfelnicia, râvna și dorul Lui față de Biserica Sa. Pentru că fără aceste virtuți sfinte nu poți să fii duhovnic, nu poți să fii învățător, nu poți să fii părinte duhovnicesc nimănui.

Și când simți că Dumnezeu te vrea al Lui trebuie să te pregătești din răsputeri: să fii profund în gândire, suplu în simțire, atent la detalii, cunoscător în mod extins și acrivic al teologiei Lui, un experimentator al vieții mistice/ tainice/ sfinte cu El.

Pentru că simți că asta vrea Dumnezeu și spre asta te luminează, te întărește, te ajută, te duce…

În mod evident, aceste lucruri nu le-a simțit cel care s-a preoțit pentru că…și tatăl lui a fost preot sau l-a trimis mama lui la seminar și facultate pentru că preoții au bani sau pentru că a crezut că preoția e o muncă ușoară și liniștită.

Și nici acum nu simte ce vrea Dumnezeu de la el, de la preotul care s-a preoțit pentru că așa a vrut el sau așa au vrut părinții lui. Și nici monahul care și-a ales Mănăstirea pe care și-a dorit-o dar în care nu se simte împlinit sau mireanul care și-a ales soția pe care a vrut-o…dar cu care nu are niciun proiect bifat/ dorit/ cerut de Dumnezeu.

Și pentru că nu ai vrut să asculți de glasul Lui…tocmai de aceea ești preot, monah sau căsătorit trist și neîmplinit, pentru că nimic nu sporește în mod real în viața ta.

Cu siguranță, George Enescu putea să facă în viața lui și altceva decât muzică. Însă niciodată nu și-ar fi împlinit vocația lui și niciodată nu s-ar fi simțit împlinit, chiar dacă împlinirea vocației înseamnă multă durere pe lângă o bucurie imensă.

Pe de altă parte, vocația este o performanță de o viață. Dacă ai vocația să scrii, să cânți, să faci sport, să cunoști începi de la început. Pentru că vocația e ceea ce îți place cel mai mult să faci și care te împlinește. E ceea ce îți place cel mai mult să faci și e lucru bun, personalizator și nu o patimă.

Nu există vocația de…consumator de droguri sau cea de bețivan. Nici de actor porno sau hoț. Nici de dansatoare la bară sau fotomodel.

Postmodernitatea a strecurat pe lângă vocații și „meserii” sau „apetențe” care mai de care mai josnice și mai depersonalizante. Și nu trebuie să le confundăm cu chemarea lui Dumnezeu care ne împlinește.

De aceea, în prezent, unele chemări au ajuns hobbyuri/ ceva de timpul liber, pe care le faci după ce vii de la un serviciu fără nicio perspectivă personalizantă.

Să fii paznic sau vânzător sau manechin nu înseamnă nimic creator. Însă a modela oale, a sculpta, a coase, a țese, a grădinării o porțiune de pământ, a cultiva pomi, cereale, a crea instrumente, a picta, a scrie cărți, a face mâncare, a crea haine, a inventa mașini, a crește și a educa un copil…a face toate acestea în urma unei pasiuni, a unei dorințe vii, care ne produce bucurie și la un anume grad de excelență înseamnă a ne împlini vocația, chemarea spre acel lucru.

Chemarea spre preoție e chemarea spre faptul de a modela oameni în mod fundamental, esențial. A-i modela spre a înțelege, simți, dori, vedea lucrarea lui Dumnezeu în ei și în întreaga creație.

Dacă educatorul, profesorul, scriitorul, actorul îl învață pe om să cunoască o limbă, să știe să se exprime în ea, să învețe modul de a-și exprima și plasticiza interiorul, preotul îl învață pe om cum să lase veșnicia lui Dumnezeu să pătrundă în viața lui, pentru ca să îi dea împlinirea înțelegerii profunde și a intimității cu El.

Și pentru ca să se facă un călăuzitor al nostru spre Dumnezeu, un inițiator al nostru în bucuria comuniunii cu Dumnezeu, preotul trebuie să își lucreze vocația într-un mod plurivalent. Să știe tot ce înseamnă lucru esențial despre viața oamenilor și despre relația cu oamenii. Să știe să vorbească personalizat cu oamenii, să vadă dintr-o privire adâncul oamenilor, să aibă o intrare atât de firească în viața oamenilor încât ei să îl simtă din prima ca al lor, ca unul care îi cunoaște, le este aproape, îi susține, îi ajută, îi ocrotește.

Pentru că cel care e chemat de Dumnezeu la preoție e umplut de către El de harul acestei înțelegeri profunde a oamenilor și a modului cum trebuie să vorbești, să îi asculți și să îi vindeci pe oameni de neștiință și păcate…lucru pe care nu îl înveți în nicio facultate de teologie.

Șahistul de vocație vede câteva variante de mutare de fiecare dată.

Atletul de vocație știe ce trebuie să facă ca să reziste la o cursă de 10.000 de metri.

Violonistul de vocație știe să pună și mai mult suflet în câteva mișcări de arcuș din care să rezulte ceva surprinzător de frumos.

Preotul de vocație, la rândul lui, știe ce să spună, cât să spună și până unde trebuie să ducă o idee, o confesiune, o pledoarie pentru ca cineva să înțeleagă lucruri esențiale.

Însă vocația preoțească nu e…umană, ci divino-umană. E intimitatea/ prietenia/ iubirea mea cu Dumnezeu prin care sunt învățat pas cu pas ce să fac, să spun, să vreau…chiar dacă, de multe ori, cad în păcate groaznice, datorită alegerilor mele rele/ păcătoase.

De aceea nu toți suntem pescari de oameni chiar dacă toți suntem preoți. Pentru că pescarii de oameni sunt chemați de Dumnezeu, conduși de El, ajutați de El, sprijiniți de El și nu se sprijină pe…dorința ingrată de parvenire.

Unde există chemare se vede: omul face din destul ceea ce e chemat să facă și nu își epuizează deloc sursa de creație. Pentru că sursa aceasta e harul lui Dumnezeu, care ne ajută să facem ceea ce e spre folosul nostru și al tuturor. Amin!

Did you like this? Share it: