Adagiu

Ți-e indiferent cel de lângă tine,
fapt pentru care nu îl simți deloc…

E un străin, altul,
cineva,
un „nu mă interesează”,
ceva pe care trebuie să îl calc pe picioare…
ca să ajung să îmi pun mașina…
pe casa lui.

Casa lui e de furat.
El e de jecmănit.

Nu îți pasă pentru că nu îl vezi.
Pentru că nu îl consideri la fel de important
precum tine.

Pentru că tu, te fapt, nici tu nu
ești important pentru nimeni,
pentru că importanța vine de la un braț întins,
de la un sărut,
de la o prietenie…

Stăm rezemați de nesimțirea noastră,
de prostia noastră de unică folosință.

Ne spălăm pe dinți cu tăceri,
vedem filme diafan de proaste,
mâncăm ca niște pântece fără gust.

O, ce gust, are viața,
când nu te aștepți ca nimeni
să te vadă, să te creadă, să te înțeleagă!

Ce gust de parazitism are!

Și nu îl vezi pentru că nu te aștepți să
fii văzut.

Și nu îl vezi…pentru că ai
ajuns un strat gros de transpirație
abulică.