Recitind mai atent introducerile la Istoria ieroglifică și lămuririle adresate de Cantemir cititorilor, m-am convins că scopul autorului (unul dintre ele, cel puțin) a fost acela de a crea o operă filosofică și o limbă română filosofică, folosindu-se doar de pretextul istoric și narativ. Interesul filosofic al poetului este preponderent.

Să recitim deci cele două introduceri ale autorului:

Izvoditoriul cititorului, sănătate

Precum de toată probozirea vrednic să fiu, o, iubitule, foarte bine cunosc (că ostenința cheltuită nu să jelește, fără numai când în urmă vreun folos cumva nu aduce); de vreme ce acea aievea ale lucrurilor pre aceasta vreme trecute istorie, precum ieste a să șirui și după cursul vremilor, careași la locul său a să alcătui mai pre lesne mi-ar fi fost, cu care chip mai mult a te îndulci și de știința lor mai de sațiu a te îndestuli ai fi putut. Și așe, nici truda mea până într-atâta în deșert fără mulțămită și fără folos ar fi rămas. Ce întâi sfârșirea undelemnului și piierderea vremii mele bucuros mărturisesc. Apoi giudecătoriu asuprelelor mele și drept sămăluitoriu să fii te poftesc.

Că câteva și nu iușoare pricini sint carile spre ieroglifica aceasta istorie condeiul a-mi slobodzi tare m-au asuprit.

Întâi: că cu pomenirea istorii <i> nu mai mult a streinelor decât a hireșelor case fapte să dezvălesc. Alor noastre de proaste a le huli (adevărul să mărturisim), frageda fire nu-mi priimește. De bune a le lăuda și după pofta adevărului, precum sint lumii a le obști, ascunsul inimii și stidirea ne pedepsește. Ale streinilor (carii mai cu toții încă între vii sint) cele de laudă vrednice vrednicii, macar că cu dânsele condeiul a-mi împodobi foarte priimitoriu aș fi fost, însă alalte, carile din calea laudei abătute sint, numere, nevoințe și fapte, așe de tot dezvălite în mijlocul theatrului cititorilor a le scoate și faptele într-ascuns lucrate fără nici o siială în față a le lovi, nici cinsteș, nici de folos a fi am putut giudeca.

A doa: că istoriia aceasta nu a vreunor țări hatolihi ce a unor case numai și merihi ieste. De care lucru, pentru asupreala mai sus pomenită, pre fietecare chip supt numele a vreuniia din pasiri sau a vreunuia din dobitoace a supune, și firea chipului cu firea dihaniii ca să-și răducă tare am nevoit.

A triia și cea mai cu deadins pricină ieste că nu atâta cursul istoriii în minte mi-au fost, pre cât spre deprinderea ritoricească nevoindu-mă, la simcea groasă ca aceasta, <pre> prea aspră piatră, multă și îndelungată ascuțitură să-i fie trebuit am socotit. Din carea une sentenții (putea-le-am dzice cuvinte alese), carile (de ochiul zavistiii supt scutul umilinții aciuându-mă) din tâmpa priietinului tău pricepere născându-să și prin ostenința a câtăva vreme dobândindu-să, prin voroavă îndelungată a le sămăna și la loc cu cuviință după voroavă a le alătura am silit, pre carile prin parenthesii (…) încuiate și pre margine câte cu doaă puncturi roșii însămnate le vii videa. Deci stâlpul voroavei neamestecat a ținea de vii pofti, după obiceiul parenthesii, din mijloc țircălamul carile sentenția cuprinde, cu ochii râdicând, cursul istorii <i> necurmat și stâlpul voroavii nefărâmat vii afla.

Pentru acestea dară, iubitule, întâi o iertăciune dăruindu-mi, încă pentru una să mă rog rămâne, pre carea (de vreme ce brudiii noastre limbi cunoscătoriu ești) de la tine pre lesne a o dobândi curând nedejduiesc. Căci în une hotare loghicești sau filosofești a limbi streine, elinești, dzic, și lătinești cuvinte și numere, cii și colea, după asupreala voroavii aruncate vii afla, carile înțelegerii discursului nostru nu puțină întunecare pot să aducă. Ce după a ta voioasă sympathian pre acestea cu osăbită scară, după numărul fețelor însămnată, pre cât mai chiar a le descoperi s-au putut, după înțelegerea limbii noastre a ți le tâlcui mi-au căutat. Deci fietecare cuvânt strein și neînțeles, oriunde înainte ți-ar ieși, după rândul azbuchelor și după numărul fețelor, la scară îl cearcă, că așe pofta să ți să plinească nedejduiesc.

Așijderea în minte să-ți fie, te rog, că, ca moimâța omului, așe eu urmele lui Iliodor, scriitoriului Istoriii ethiopicești, călcând, mijlocul istoriii la început și începutul la mijloc, iară sfârșitul scaunul său păzindu-și, pre cât slăbiciunea mea au putut, pre picioare mijlocul și capul să stea am făcut . Cătră aceasta, macar că tot trupul istorii <i> unul și nedespărțit ieste, însă în doaăsprădzece părți a-l împărți am socotit, precum pentru mai lesne alcătuirea scării, așe pentru mai pre iușor pecetluirea istoriii în ceara pomenirii alegând.

Acestea dară de la mine, orcum și cât de proaste ar fi, cu tharros înainte ți să pun. Iară de la tine, ce din bună vrerea ț-ar izvorî, într-îmbe părțile învoind și priimind, să <nă> tate și toate cele sufletului și trupului folositoare îți poftesc.”

Iarăși cătră cititoriu

Vii ști, iubitule, că nu pentru cei carii într-aceste pomenite limbi pedepsiți sint scara acii am supus, ce, pentru ca de împrumutarea cuvintelor streine cei mai nedeprinși lovind, vreare-aș ca așe a le înțălege și în dialectul strein să să deprindză. Că așe unul după altul nepărăsit urmând, spre cele mai adânci învățături,prin hirișă limba a noastră a purcede a să îndrăzni, cu putință ar fi, precum toate alalte limbi de la cea elinească întâi îndămănându-să, cu deprinderea îndelungă și a limbii sale supțiiere și a cuvintelor însămnare ș-au agonisit. Așe cât, ce va să dzică; ipothesis înțelege latinul, leahul, italul și alții, hypothesis, macar că cuvântul acesta singur a elinii numai ar fi. Într-acesta chip, spre alalte învățături grele, trebuitoare numere și cuvinte, dându-te, a le moldoveni sau a le români silește, în moldovenie elinizește și în elinie moldovenisește.

Însă cu atâta îndestulit să nu fii, foarte bine cunoscând pre Dumnădzău a toate darurile deplin dăruitoriul, amândoi noi a-l ruga rămâne ca toată învățătura loghicăi pre limba noastră în curând să videm, carea învoind Puternicul, în curând de la noi o nedejduiește.”

Cantemir, știind neajunsul brudiii noastre limbi (cum zice în prima adresare către cititori), introduce în mod conștient și programatic neologisme în Ieroglifica sa, ceea ce ni se pare a semăna cu expunerea unei teorii lingvistice proprii asupra limbii române și a devenirii sale.

Ne întrebăm pe drept cuvânt: Școala Ardeleană sau Heliade erau oare conștienți de acest demers antecedent? Era o linie în conștiința și cultura română?

Autorul își propune să conceapă un dialect strein (un registru lingvistic, adică, științific și filosofic) pe care să-l învețe urmașii, și pe care să îl transmită mai departe (unul după altul nepărăsit urmând), pentru ca prin limbă să acceadă la profunzimile învățăturii, adică, să poată să studieze învățături grele în chiar limba română.

Cum greaca este la originea vocabularului filosofic european, de aceea: în moldovenie elinizește și în elinie moldovenisește.

Iar la final înalță o rugăciune către Dumnezeu pentru ca…limba română să poată exprima abstracțiuni și ca toată învățătura loghicăi pre limba noastră în curând să videm!

Din prima introducere reiese că a predominat interesul retoric(nu atâta cursul istoriii în minte mi-au fost, pre cât spre deprinderea ritoricească nevoindu-mă), iar din a doua interesul lingvistic, care rămâne oarecum subsidiar atunci când este pus în lumina scopului major de a avea acces prin hirișă [proprie] limba a noastră la cele mai adânci învățături.

Este Istoria ieroglifică o operă filosofică (în sens larg) deghizată în istorie? Vom vedea dacă se adeverește această prezumție.

Did you like this? Share it: