A vedea și a fi văzut (vol. 1).

***

Am editat deja la nivel online, din acest al doilea volum al cărții noastre, subcapitolul: 13. 1. The Passion of the Christ sau realismul zguduitor al suferinţei prin care ne-am mântuit…în două părți: prima și a doua.

***

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

A vedea şi a fi văzut

De la privirea contextuală şi fixaţia vizuală
la contemplarea şi vederea lui Dumnezeu

 Vol. 2

*

17. Vederea iconică şi transfigurarea vederii

Sfintele Icoane ne invită să le privim dar, mai ales, să le înţelegem, pentru că acestea sunt pentru un creştin-ortodox „un ospăţ duhovnicesc, o sărbătoare a privirii şi a inimii”[1].

Ele ne provoacă atenţia pentru că ne prezintă pe Domnul, pe Maica Sa, pe Sfinţii noştri pe care îi iubim şi, în acelaşi timp, ne îmbie să le înţelegem teologia lor exprimată în linii şi culori.

Icoanele nu ne prezintă o lume liniară, fără transcendenţă, o lume închisă într-o imanenţă dureroasă, ci ne trec spre viaţa veşnică, spre lumea în care mintea trebuie să fie luminată de lumina dumnezeiască pentru ca să înţeleagă ceva[2].

17. 1. Despre privirea iconică: între adevăr şi extreme

 

Privirea iconică, adică modul de raportare personală la Sfintele Icoane, este una divino-umană, care implică o perspectivă strict eclesială şi nu culturală. E o privire ascetico-mistică şi liturgico-dogmatică în acelaşi timp.

Acest mod de a privi, modul de privire iconic, exclude atât nestorianismul vizual, în care se desparte adâncul de teologie al icoanei de suprafaţa sa colorată, dar şi monofizitismul vizual, în care aparenţa coloristică a icoanei e considerată drept singura sa explicaţie plauzibilă, ceea ce reduce icoana la valoarea unui tablou oarecare.

Dreapta privire a unei icoane nu face din aceasta o exprimare a harului fără ca ea să indice, în acelaşi timp, și  adevărul credinţei în culori şi forme, şi nici nu ne-o propune ca pe o lume închisă, în care închinarea noastră vizează culorile, ci icoana e mereu un spaţiu transcendent, care ne pune în legătură cu prototipul ei.

Icoana ne duce/ ne conduce la Cel reprezentat pe ea sau la Sfinţi.

Culorile şi adevărurile icoanei, ca şi ale Sfintei Scripturi, nu ne fac să idolatrizăm cuvintele şi culorile în defavoarea Sfintei Treimi şi a Sfinţilor ci, dimpotrivă, ne fac să iubim cuvintele lui Dumnezeu pentru că sunt iubirea Lui faţă de noi.

Iar Vieţile Sfinţilor reprezintă iubirea Lui faţă de ei şi a lor faţă de El, exprimată în fraze cu legătură internă.

Iar culorile icoanelor şi reprezentările iconice sunt plăcute tocmai pentru că ne reamintesc, ne transpun în faţa noastră chipul lui Hristos, al Prea Curatei Sale Maici şi al tuturor Sfinţilor.

Privind icoanele, privim de fapt un mod de viaţă divino-uman, care ne sprijină în fiecare clipă a vieţii noastre.

Icoanele sunt divino-umane, sunt pictură şi har, pentru că şi mântuirea noastră e divino-umană.

Privirea iconică nu poate fi, din această cauză, una fugitivă, grăbită, interesată în mod profesional, ci trebuie să ne adâncim în ceea ce vedem, să privim bisericeşte ceea ce ni se prezintă.

Și ca să vezi icoanele trebuie să le revezi continuu cu dor, cu dragoste multă. Trebuie să le revezi trăind în rugăciunea faţă de Domnul şi de Sfinţii Săi, crescând pe fiecare zi întru înnoirea vieţii duhovnicești.

Trebuie să avem ochi curaţi, inimă curată. Trebuie să avem timp să adăstăm în gândurile divino-umane pe care icoana le incorporează.

Fără liniştea sufletească şi trupească a celui ce o priveşte, deci fără un trup şi o inimă înfrânate şi evlavioase, icoana se transformă într-o reprezentare picturală fără valenţe transfiguratoare la nivel personal.

Dacă nu putem vedea în ea şi, mai ales, dacă nu simţim harul de viaţă făcător al icoanei şi nu încheiem o relaţie de rugăciune şi de sinceritate absolută cu Hristos sau cu Sfinţii Săi prin intermediul icoanelor lor, nu ştim cât de lucrătoare sunt ele în viaţa ortodoxă.

Ortodocşii nu vin numai să înţeleagă teologie privind icoanele, ci să se şi sfiască în faţa lor şi să-şi spună toată inima.

Icoanele produc rugăciune autentică acolo unde sensibilitatea pentru Dumnezeu este un dor nespus după El.

Durerea şi bucuria, chinul şi nefericirea, cererea şi mărturisirea descurajării pe care o trăim în lupta cu patimile se revarsă înaintea Sfintelor Icoane, pentru că ştim că ele au legătură, prin harul dumnezeiesc, cu cei pe care îi reprezintă.

Harul necreat e mediul duhovnicesc ultrarapid şi ultrasensibil prin care ne ajung rugăciunile la urechile lui Dumnezeu şi ale Sfinţilor Săi. Şi această mărturisire a inimii noastre în faţa lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Săi e cea care îi întăreşte pe oameni, e cea care le dă o nouă direcţie şi îi umple de pace şi de bucurie duhovnicească.

De aceea teologul ortodox Jim Forest, vorbind despre convertirea sa la Ortodoxie prin intermediul Sfintelor Icoane, scria într-o carte a sa: „Cel mai remarcabil a fost faptul că icoana m-a făcut să vreau să mă rog[3].

Sfintele Icoane ne vorbesc în mod viu, prin harul dumnezeiesc ce le străbate, despre tainele credinţei noastre şi ne aduc ajutor şi mântuire de la cei reprezentaţi pe ele, faţă de care noi ne deschidem inima cu totul.

Însă, în primul rând, ne umplu de rugăciune, de vorbirea prin rugăciune cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Săi.


[1] Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, trad. din lb. engl. de Anca Popescu, îngrijitor de ediţie şi coordonator artistic Ştefan Ionescu-Berechet, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 7.

Autorul (n. în 1918) a devenit Schimonahul Constantine în cele din urmă și a adormit întru Domnul pe data de 3 martie 2011, la Mănăstirea Sfântul Antonie din Arizona.

A se vedea: http://www.johnsanidopoulos.com/2011/03/constantine-cavarnos-schemamonk-and.html.

[2] Leonid Uspensky, după o remarcă extrem de profundă şi de realistă a Sfântului Filaret al Moscovei, care spunea că lumea nu vede cine sunt Sfinţii, după cum nici orbul nu vede lumina, spune că: „în timp ce rămâne nevăzută ochiului neluminat, sfinţenia se face văzută ochiului duhovnicesc”, cf. Leonid Uspensky şi Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea Icoanei, trad. din lb. engl. de Anca Popescu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, p. 55.

Despre Leonid Uspensky (n. în 1902 în Zadonsk) a se vedea:

http://iconeorthodoxe.free.fr/en/textes/fondation_en05.html.

[3] Jim Forest, Icoana în rugăciune, trad. din lb. engl. de Ionuţ Mavrichi, Ed. Pro Vita, Bucureşti, 2006, p. 13.

Jim Forest, cf. Idem, p. 7, este un teolog american, care este foarte cunoscut datorită traducerii cărţilor sale în mai multe limbi. Acesta s-a născut în America în 1941, s-a botezat ca anglican, apoi a devenit romano-catolic în 1960, pentru ca din 1988 să devină ortodox în Biserica Ortodoxă Rusă.

A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Jim_Forest.

Did you like this? Share it: