Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

A vedea şi a fi văzut

De la privirea contextuală şi fixaţia vizuală
la contemplarea şi vederea lui Dumnezeu

Vol. 2

*

17. 2. Teologia vizuală a Sfintelor Icoane

Sfintele Icoane fac parte din patrimoniul Bisericii şi exprimă teologia ei într-un mod fidel. Ele nu sunt numai obiecte ornamentale pentru locaşul de cult ci, în primul rând, o teologie în culori, o teologie ortodoxă foarte profundă, care se impune ochiului şi fiinţei noastre spre înţelegere.

De aceea tălmăcirea Sfintelor Icoane, ca şi a Scripturii, ţine de teologia ortodoxă şi de parcursul personal al curăţirii de patimi.

Înţelegerea lor ne ajută în viaţa noastră duhovnicească, ne umple viaţa cu bucurie, cu înţelegere, pentru că ne curăţește simţirile.

Vom încerca să comentăm, în secțiunile următoarele, mai multe Sfinte Icoane și fresce ortodoxe pentru a înţelege, în mod punctual, ce pierdem atunci când nu străvedem sensurile teologice ale teologiei noastre picturale sau când suntem indiferenţi faţă de rolul lor formator și sfinţitor în viaţa noastră.

 *

17. 2. 1. Întâlnirea Domnului cu femeia samarineancă

 [fresca prezentă aici va apărea în forma finală a cărții]

În fresca de față, cea a întâlnirii Domnului cu Sfânta Fotini[1], cu femeia samarineancă, Mântuitorul stă aşezat pe piatră, fiind îmbrăcat în veşmânt de un albastru închis iar fântâna Sfântului Iacov, Patriarhul Vechiului Testament, este pictată sub formă de Cruce.

Ca să scoţi apa vieţii, cu alte cuvinte, trebuie să o scoţi din Crucea lui Hristos, care a dus la Înviere.

Prin moarte se ajunge la înviere.

[imagine]

Așa arată, de fapt, fântâna Sfântului Iacov, unde Domnul a vorbit cu Sfânta Fotini[2].

Însă acest amănunt al fântânii-cruce e unul dogmatic.

Privindu-l în icoană, trebuie să înţelegi adâncul teologic al acestei zugrăviri.

Căci pentru a înțelege Sfintele Icoane nu trebuie doar să le vedem, ci trebuie să posedăm o întreagă teologie, dobândită printr-o viaţă curată, de mulți ani, pentru ca să înţelegem ce vor să ne spună icoanele.

Așadar, icoana nu-și indică taina ei oricărui om care îi vede culorile. Ci ea se descoperă, în mod treptat, celui care se îndumnezeiește, care sporește continuu în cunoaștere teologică și în curăția vieții.

Dacă nu crezi că Hristos e Dumnezeu şi om, că El a îndumnezeit firea Sa umană, pe care Şi-a însuşit-o în ipostasul Său cel veşnic, poţi să te uiţi la Hristos şi să ţi se pară că e un simplu om.

…Şi Sfânta Fotini vine cu un urcior în mână ca să ia apa vieţii, adică cu măsura ei personală vine la Hristos.

Nu venim la Dumnezeu cu mai mult decât suntem. La El venim pe măsura puterii noastre de dăruire şi de înţelegere, pe măsura iubirii şi a credinţei noastre.

Și după cum observăm în frescă, Sfânta Fotini apare pictată de două ori: odată vorbind cu Hristos şi  a doua oară vorbind celor din cetatea ei[3].

Sfânta Fotini ia învăţătură de la Domnul pentru ca să propovăduiască şi altora despre El. Pentru că trebuie să te laşi învăţat pentru ca să poţi învăţa, la rândul tău, pe alţii.

Ca să vorbeşti cu Hristos trebuie să vii la El şi El îţi va da apa vieţii, apa harului Său. Căci numai după ce ai pe Hristos şi pe Duhul, după ce Îl ai pe Dumnezeu cel în Treime, poţi să Îl propovăduieşti celor de aproape ai tăi, mai întâi, şi, mai apoi, şi celor de departe. Dar înainte de a-L propovădui pe Hristos trebuie să faci experienţa Lui întru Duhul.

Vegetaţia, relieful, clădirile icoanei sunt firave, strâmbe, anacronice, în afara realităţii materiale, pentru că primează harul lui Dumnezeu în icoană şi nu lucrarea omului şi nici temporalitatea în sine[4].

Lucrarea omului e transfigurată, e înduhovnicită. Trupurile Sfinţilor sunt cuvioase, sunt suple, pline de har.

Capul Sfintei este acoperit cu un veşmânt de culoare albastră şi ea se pleacă în faţa Domnului, pentru ca să ne învețe supunerea și ascultarea față de Dumnezeu. Iar fântâna-cruce nu are scripeţi, nici găleată, pentru că e o fântână paradoxală. Fiindcă fântâna nu e decât un simbol al lui Hristos cel plin de Duhul Sfânt.

Tocmai de aceea nu o mai interesează pe Sfânta Fotini apa, ci Mesia şi pe Acela Îl propovăduieşte poporului.

Mergând spre fântână, ea a găsit pe Izvorul vieţii şi L-a ales pe Acesta şi apa vie, în locul apei, din care, oricât de mult ai bea, tot însetezi.

În GNT, izvorul de apă pe care îl deschide Dumnezeu în fiinţa noastră, este pighi idatos allomenu is zoin eonion [izvor de apă izvorând întru viață veșnică, cf. In. 4, 14]. Și apa vieţii, harul, curge producând săltări de bucurie în fiinţa noastră.

Dacă te împărtăşeşti de raţiunile icoanei şi, în același timp, de harul care locuieşte în ea, atunci poţi să vezi ce s-a reprezentat în icoană.

Icoana se deschide ochiului inimii mele, dacă ochii mei văd cu iubire şi cu smerenie Sfintele Icoane.

Şi icoana autentică, oricare ar fi Sfântul sau praznicul care ar fi reprezentat pe ea, ne dă aceeaşi teologie pe care ne-o dă şi Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi şi cărţile de cult ortodoxe şi experienţa personală prin participarea la Sfânta Liturghie şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine.

Ce se spune în cântările liturgice despre Hristos se spune şi în icoane. Culorile vorbesc despre Hristos, ca şi cuvintele, numai că trebuie să Îl cunoşti pe Hristos cel adevărat, pentru ca să Îl găseşti ca fiind acelaşi în fiecare mod de exprimare a Sa.

Raţiunile cosmosului sunt la fel ca raţiunile icoanelor sau ale Scripturii. Ele ne vorbesc despre Hristos, pe Care noi Îl iubim şi prin Care ne sfinţim viaţa cu toţii.

Domnul îi spune Sfintei Fotini că întâlnirea Lui cu ea este  „tin dorean tu Teu” [In. 4, 10, cf. GNT], adică darul lui Dumnezeu.

Însă un dar dumnezeiesc este şi orice întâlnire a noastră cu Hristos, orice reconvertire a noastră cât şi întreaga viaţă în Hristos.

De ce vegetaţia e atât de firavă în această frescă ortodoxă? Pentru că Hristos e Viaţa noastră şi ea ne umple pe de-a-ntregul, când noi suntem goi de gândurile părerii de sine şi de patimi. Deşertarea noastră de noi înşine face să izvorască în noi, într-un mod năvalnic, cu putere, apa vieţii, adică  harul necreat, veșnic, al lui Dumnezeu.

Începem să vedem bine când ochii noştri ajung să fie plini de har, când fiinţa noastră e inundată de har prin împlinirea tuturor virtuţilor, după puterea noastră.


[3] Constantine Cavarnos, în Ghid de iconografie bizantină, ed. cit. ant., p. 28, vorbeşte despre elementul repetitiv ca despre unul dintre principiile picturale ale icoanei ortodoxe.

Pentru a nu se picta mai multe icoane ale aceluiaşi eveniment, spune el, se condensează elemente distincte într-o singură reprezentare picturală, aşa după cum avem şi aici.

Căci avem, pe de o parte, o Sfântă Fotini care vorbeşte cu Domnul şi avem şi o a doua reprezentare a sa, adică momentul în care aceasta îi cheamă pe cei din cetatea ei ca să Îl vadă pe Domnul.

Evenimentele sunt distincte, motiv pentru care apare reprezentată de două ori în icoană, însă evenimentul e acelaşi: întâlnirea dintre Domnul şi Sfânta Fotini.

Referindu-se la icoanele praznicale, Cavarnos spune că ele oferă o naraţiune condensată a evenimentelor tocmai din acest motiv: pentru a nu se picta mai multe icoane ale aceluiaşi praznic, când totul se poate rezuma într-o singură icoană, cf. Idem, p. 29.

[4] Referindu-se la acest aspect, același Constantine Cavarnos, ne spune că un alt principiu al picturii bizantine e acela de a picta clădirile şi obiectele în mod schematic, cf. Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, p. 24.

Motivul este evident: pentru a da o perspectivă transfigurată arealului icoanei, să arate că ea vorbeşte nu despre această lume, adică într-un mod naturalist, ci despre o lume transfigurată, că ea vede această lume din perspectiva veşniciei. Pentru că icoana ortodoxă, ne spune tot autorul nostru, evită perspectiva naturalistă în mod programatic, cf. Idem, p. 25.

Did you like this? Share it: