Despre falsificarea prezenței mele online

La început mi-au dublat contul din Scribd, creând unul paralel cu al meu. Al meu e acesta…și mi-au făcut altul pe numele meu, pentru a duplica, în mod prostește, conținutul.

Acum mi-au creat (cine sunt prietenii mei…cei atât de creativi?!) un cont fals pe Neogen, aici, cu tente sexuale.

De ce nu vim însă, acești prieteni, să îmi spună în față ce dureri au? Poate ar fi mai simplu, nu?!

E interesant…că se și autocomentează în contul fals, creat pe seama mea…

Vă doresc numai bine!

Anatolida sau „răsăritul” lumii [7]

Cap-d-operă la toate, la vocea-omnipotente,
Drept în picioare omul apare ca un rege;
Contemplă universul, cer, soare, lună, stele,
Și parcă va să svoale, în sus să-și ia avântul.
Se uită împrejiuru-și, contemplă munți, văi, câmpuri,
Și tot care germină, și tot care răsuflă,
Și flori, și păsărele, și arbori, ș-animale,
Și tot ce este-n mare, și tot ce svoală-n aer;
Din toate omul simte misterioasa voce
Ce-i spune că e tipul, imaginea divină.
Contemplă, se contemplă și Zeul, ca și omul:
În sus se uită unul, ardică la cer fruntea,
Umana-inteligență simte pe Zeu în sine,
Iar Creatoru-și vede în om asemănarea
Și se dilectă-ntr-însul. „Creat-am pe om, zice,
Imagine divină, asemănarea noastră.
Vă înmulțiți și creșteți și dominați pământul,
Vă bucurați de dânsul, a voastră-avere este,
Al vostru eritagiu; și tot ce e pe dânsul
De domni să vă cunoască.”
Ci, rege peste toate, de ce omul e singur,
Când tot care viază și simte și se mișcă
Își are și soția? Tot animalul este
Un individ în parte, pereche — două corpuri,
Iar omul e androgin, consoartea lui e-ntr-însul,
În sânul său o poartă, la inimă-i palpită
Ș-o simte că viază. Bărbatul și femeia
E el și ea-mpreună, aceeași creatură,
Același corp și carne,
Vivificați d-un suflet, trăind aceeași viață.
Amorul lor nu este unirea întâmplării,
Atracția ce trage pe vită către vită;
E naltul, suveranul amor al providenței,
Serafica ardoare ce suflete mărită —
Ș-aci transpare Zeul.
Înalta Beatitute, văzându-și a sa faptă,
Într-însa se dilectă ș-exclamă: bine foarte!

Se face iară seară, se face dimineață;
În deltele eterne se-nscrie ziua-a șasea,
Și-ndată Creatorul reintră în repaos.

VII

Cât ești de mare, Doamne! și cât de admirabili
Sunt operele tale!
Glorificați pe Domnul, puteri, Eloimi, angeli,
În arpele serafici cântați, preaînălțați-l;
În cer și pretutindeni răsune osana!
Lumină, întuneric, puteri și elemente,
Seri, astre și luceferi, răsune firmamentul
De laudele voastre,
Pământe, trage danțul în cercul horei tale
Și tot ce este-asupra-ți ardice a sa voce
Și rugă către ceruri. Ai munților nalți cedri,
Plecați al vostru creștet, vă înclinați, o, arbori,
Și plante câte sunteți, verdeață, pom și floare,
Nălțați profumul vostru.
Tot ce viază-n mare și tot ce svoală-n aer
Și pe pământ se mișcă, și om, și animale,
Pe idioma voastră, pe limba-și fiecare
Uniți vocile voastre, și cerul, și pământul
Răsune osana!
Materie și minte, cântați lauda mare,
Cântarea creațiunii, panhimniul ființei!
Cântați ziua a șaptea, a Domnului zi sfântă:
Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul, omnipotent eternul!
Plin este timpul, locul, plin cerul și pământul
De gloria-i divină!

Aceste episoade ale epopeei heliadești urmăresc ziua a șasea a creației și laudele aduse de întreaga creație Creatorului ei, fiecare în idiomul său, fie că acest idiom este lumina stelelor (răsune firmamentul de laudele voastre), fie parfumul plantelor și al florilor, etc.

Ca și în trecut, Heliade se păstrează în apropierea referatului scriptural al Genezei, cu singura excepție a androginului, care nu este menționat în felul acesta la Facere și nici nu face parte din cugetarea creștină, ci este un import din filosofia platoniciană.

Dar și ideea că se contemplă și Zeul, ca și omul lasă loc la interpretări, deși concepția că omul vede în sine chipul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu privește către om ca spre cel ce este după chipul Său, este ortodoxă.

Omul ca rege și capodoperă reproduce interpretarea patristică despre om ca împărat sau încununare a creației dar și rezumat sau recapitulare a ei.

Asocierea harpei cu îngerul s-a făcut de mai multă vreme și persistă, spre exemplu, și la Mallarmé: A ce vitrage d’ostensoir / Que frôle une harpe par l’ Ange / formée avec son vol du soir… (Sainte).

Foarte multe nu avem de comentat din punct de vedere literar. La nivel ideatic, autorul reia mai multe idei și sentințe pe care le-a enunțat deja în versurile anterioare și pe care le-am comentat la timpul potrivit.

Sermon on the 19th Sunday after Pentecost [2011]

  Beloved brothers and sisters in the Lord,

what kind of heart must to have orthodoxies for that to forgive enemies? And what does it mean in fact, to do more than the secular people do?

Because the today’s Gospel [Luke 6, 31-36] indicates us the mercies right the attribute by which we resemble with God [v. 36].

But how do we resemble with God if we have mercifulness? And what is, in fact, to have mercifulness? For whom to have mercifulness?

But, if the Lord comes to love our enemies, then our mercifulness, our attention should be aim at everything. All there is needs our attention.

And this, because God looks on all, it supports all alive and does not eliminate any of the works of salvation.

He demands from us a growing encompasses of the personal realities, a growing knowledge of people’s personal problems and of creation in general, by the interior relations with people and with everything around us.

How to know the life of another, if we do not want to know? And how to know another, if you do not pray for him?

And reciprocal understanding comes from dialogue, from confession, from gossip, from friendship, from love.

For how to forgive someone, if you do not understand him?

Because you forgive, when you understand the reasons of errors. You forgive, when you know how much need of your forgiveness has another.

And for this inner happiness or inner healing, we must do everything what is related to us, without limits. Because this delimitation for good means the continuous good.  

And this quotidian good is emphasized by the Lord in the words: „And as ye would that men should do to you, do ye also to them likewise” [Luke 6, 31, acc. ASV].

For that, in this perspective, we live not wishing to do something for us but for that we do something for others.

And to do something for others means that we keep in focus, in sensibility, in the state of being creative…to create our interior.

And our interior, our minds and our hearts should be filled with the glory of God for to be attentive to the whole existence.

Because only God can teach us through His glory, what it means to be attentive and sensible to every happiness and pain.

And God teaches us to be paradoxical. Because He asks us to give money without wanting it back, to do good to those who hurt us, to pay attention to those who ignore us.

He asks us to be realists with the needs of people but divines with their faults.

For it is obvious the fact that man needs money, food, a good word…And treat him humanely means to be realist, because it helps him to stay alive.

But you are divine with people, when you do things that exceed the peoples expectations.

To forgive your enemy is a divine thing.

Help the one who you did wrong is a pious, great thing.

Helping someone, you preserving anonymity in the same time, is the thing of high consciousness.

Mercy, forgiveness, gratitude are immense, divine things.

Therefore they are not find on all roads…because there are not in many hearts. And there are not in many people because the good is rational, it is desired with intensity and it works day and night in the minds and our hearts.

And if you do not work the good in rational mode, deliberate, how to be merciful as God? How to be good in unconscious mode, when God is always awake, attentive, caring with all existence?

In essence, the orthodox life is an awake life, rational, with great care and delicacy to the people and responsible to the things around us.

For if in relation with those hostile we should be the bread of God, how good we must be with those nearly, with our intimates?

The Lord tells us here, that the orthodox life is a divine-human life and it should never be treated easily, secularist. For that the secularization of the Church’s life means transforming the world into an existence without some holiness.

But we must bring all humanity and creation in the Church, that sanctify them. And the prayer for the entire world and the blessing and the sanctification of the fruits of the earth and our homes mean to work the good in the middle of the world.

Our fill of grace at the Holy Liturgy and the eucharistic communion with the Lord and the Master of our lives mean that we become God’s houses, sources of peace and of spiritual beauty.

And let us pray to the Lord to make us, each of us, the springs of beauty, here, in the middle of world, from which to spread the beauty of eternal life. Amen!

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [24]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23.

Our greek font.

***

Symeon continues the theological explanation by the presentation of the three calificatives of the vision as being interdependent. Thus, he says, the ecstatic knowledge, this ecstatic gnw/sij that we are discussing, is not without o`ra,sewj, without the ecstatic sight[1].

The knowledge and the ecstatic sight occur simultaneously. What you see, you know and what you know is a result of the ecstatic sight.

But the sight (o[rasij) is not without aivsqh,sewj (sensation)[2]. What we see in ecstasy, we feel with the soul and the light floods us and the body.

If in the frame of the unspiritual experience, of the bodily experience (as calls it Saint Symeon), we can feel something, as the blind for example, without and we see that thing at proper/ literally[3], but in the spiritual, „mh. eivj qewri,an e;lqh o` nou/j tw/n u`pe.r e;nnoian, th/j mustikh/j evnergei,aj ouvk aivsqa,netai” (if the mind does not reach until the sight of those beyond the mind, it does not feel the spiritual work)[4].

The sensation of those spiritual is reserved for those who have seen the ecstatic light[5].

Symeon incites his followers to the real living of the resurrection of Christ, saying that many people believe in the Lord’s resurrection, but very few are those who have it in themselves and look it in pure face (ble,pontej kaqarw/j)[6].

Those who lived it in themselves are those who truly worship the Lord, as Holy and Lord of their[7] and they know the interior content of the song: „Resurrection of Christ seeing (qeasa,menoi), let’s worship the Holy Lord Jesus, the one, Who without sin…”[8].

Resurrection of the Lord from the grave, the historical, says Saint Symeon, that Scripture indicated it by the absence of the Lord’s body from the grave, it was not seen by anyone[9].

The witnesses of the resurrection are the witnesses of the sight of Christ risen, Which was shown in front of them, but not the witnesses of the divine event of the resurrection, of the moment when it occurred, as were present at Transfiguration of the Lord, on Tabor, the three Apostles.

But the wonder, that can occur in each of us, says our Father, is that now, in each of those who believe can occur the Christ’s resurrection, and not only once, but in every moment[10].

The resurrection of Christ, which we sing it and we believe it, we have experience of it then, when „Himself the Master Christ risens in us, shining (lamproforou/ntoj) and flashing (avpastra,ptontoj) with the incorruption sparkles and of His divinity[11].

The presence of the Ghost in us, stresses Symeon, gives us the grace to see the Lord Himself rising in our being[12] and risening and us once with Him.

The resurrection of Lord in our being is an evpifa,neian, a spiritual revelation of Christ in us, a spiritual revelation of Himself in our being, being seen with toi/j pneumatikoi/j o;mmasi(spiritual eyes), namely with the eyes required by Mt. 5, 8.

Christ, continues Symeon, comes in us together with the Ghost (dia. tou/ Pneu,matoj) and rises us from the dead (avnista/| h`ma/j evk nekrw/n) and makes us to see Him live (zw/nta) and whole (o[lon) in our being, giving us the grace to know Him in limpid mode (tranw/j), as the one Who raised together with us and He is glorified together with us, acc. Eph. 2, 6 and Rom. 8, 17[13].

This resurrection is of the true believers, says, towards the end of catechesis, our Father, and not of the half-believers  (h`mi,pistoi)[14]. They do not see anything and will not see anything of those spiritual[15].

The faith in that is not God, Who raises the man, is a dead faith[16], and both of them are dead and those who have such faith without the interior notification of the God’s presence[17].

The end of the symeonian catechesis is encouraging, hardener, for those who are eager to purify and sanctify their lives: „the faith in God ever makes living and, it being alive, makes alive those who approach it with good intention (proqe,sewj avgaqh/j) and receive on it, which, even before the work of the commandments, it took many from death to life and showed them the Christ-God”[18].

The faith that feels in it the movement of grace, the divine enlightenment and sees the light of God is the living faith and it makes us live, because it is our spiritual life.

*

Symeon, as how is observed, blends the theological reasoning with the concrete experience of ecstasy, for to talk about the orthodox faith mysteries.

These mysteries are not a dozen speculation, made ​​easy, but is a complex experience, a personal revelation of the eternal life, which is given to you by the divine Trinity, in your life full of longing for holiness.

Our Father shows that the dogmas of faith are not the mental abstractions or the landmarks of a christian philosophy that can be ideologised, but the divine realities that we can experience in our lives, in the frame of the deepest relation with the trinitarian-God, that we love Him.


[1] SC 104, The Catechesises, XIII, 72-73, p. 196 / Ică jr. 2, p. 174.

[2] Idem, The Catechesises, XIII, 73, p. 196 / Ibidem.

[3] Idem, The Catechesises, XIII, 75-77, p.196 / Ibidem.

[4] Idem, The Catechesises, XIII, 78-79, p. 196 / Ibidem.

[5] Idem, The Catechesises, XIII, 80-81, p. 196 / Ibidem.

[6] Idem, The Catechesises, XIII, 90-92, p. 196 / Ibidem.

[7] Idem, The Catechesises, XIII, 92-93, p. 196-198 / Ibidem.

[8] Idem, The Catechesises, XIII, 98-100, p. 198 / Idem, p. 175.

[9] Idem, The Catechesises, XIII, 104-105, p. 198 / Ibidem.

[10] Idem, The Catechesises, XIII, 106-108, p. 198 / Ibidem.

[11] Idem, The Catechesises, XIII, 109-111, p. 198 / Ibidem.

Bishop Hilarion Alfeyev discussing the problem of the Christ’s sight in the symeonian theology said, in an article very erudite, that „Symeon never spoke about any appearance of Christ as a visible image, but only about the light and sometimes about the voice of Christ”, acc. Hilarion Alfeyev, The Patristic Background of St. Symeon the New Theologian’s Doctrine of the Divine Light, in rev. Studia Patristica, vol. XXXII, Edited by Elizabeth A. Livingstone, Ed. Peeters Publishers, Louvain, 1997, p. 235.

[12] Idem, The Catechesises, XIII, 113-114, p. 198-200 / Ibidem.

[13] Idem, The Catechesises, XIII, 119-124, p. 200 / Ibidem.

[14] Idem, The Catechesises, XIII, 125-127, p. 200 / Ibidem.

[15] Idem, The Catechesises, XIII, 127-128, p. 200 / Ibidem.

[16] Idem, The Catechesises, XIII, 138-139, p. 200-202 / Idem, p. 176.

[17] Idem, The Catechesises, XIII, 145-147, p. 202 / Ibidem.

[18] Idem, The Catechesises, XIII, 147-151, p. 202 / Ibidem.