Cap-d-operă la toate, la vocea-omnipotente,
Drept în picioare omul apare ca un rege;
Contemplă universul, cer, soare, lună, stele,
Și parcă va să svoale, în sus să-și ia avântul.
Se uită împrejiuru-și, contemplă munți, văi, câmpuri,
Și tot care germină, și tot care răsuflă,
Și flori, și păsărele, și arbori, ș-animale,
Și tot ce este-n mare, și tot ce svoală-n aer;
Din toate omul simte misterioasa voce
Ce-i spune că e tipul, imaginea divină.
Contemplă, se contemplă și Zeul, ca și omul:
În sus se uită unul, ardică la cer fruntea,
Umana-inteligență simte pe Zeu în sine,
Iar Creatoru-și vede în om asemănarea
Și se dilectă-ntr-însul. „Creat-am pe om, zice,
Imagine divină, asemănarea noastră.
Vă înmulțiți și creșteți și dominați pământul,
Vă bucurați de dânsul, a voastră-avere este,
Al vostru eritagiu; și tot ce e pe dânsul
De domni să vă cunoască.”
Ci, rege peste toate, de ce omul e singur,
Când tot care viază și simte și se mișcă
Își are și soția? Tot animalul este
Un individ în parte, pereche — două corpuri,
Iar omul e androgin, consoartea lui e-ntr-însul,
În sânul său o poartă, la inimă-i palpită
Ș-o simte că viază. Bărbatul și femeia
E el și ea-mpreună, aceeași creatură,
Același corp și carne,
Vivificați d-un suflet, trăind aceeași viață.
Amorul lor nu este unirea întâmplării,
Atracția ce trage pe vită către vită;
E naltul, suveranul amor al providenței,
Serafica ardoare ce suflete mărită —
Ș-aci transpare Zeul.
Înalta Beatitute, văzându-și a sa faptă,
Într-însa se dilectă ș-exclamă: bine foarte!

Se face iară seară, se face dimineață;
În deltele eterne se-nscrie ziua-a șasea,
Și-ndată Creatorul reintră în repaos.

VII

Cât ești de mare, Doamne! și cât de admirabili
Sunt operele tale!
Glorificați pe Domnul, puteri, Eloimi, angeli,
În arpele serafici cântați, preaînălțați-l;
În cer și pretutindeni răsune osana!
Lumină, întuneric, puteri și elemente,
Seri, astre și luceferi, răsune firmamentul
De laudele voastre,
Pământe, trage danțul în cercul horei tale
Și tot ce este-asupra-ți ardice a sa voce
Și rugă către ceruri. Ai munților nalți cedri,
Plecați al vostru creștet, vă înclinați, o, arbori,
Și plante câte sunteți, verdeață, pom și floare,
Nălțați profumul vostru.
Tot ce viază-n mare și tot ce svoală-n aer
Și pe pământ se mișcă, și om, și animale,
Pe idioma voastră, pe limba-și fiecare
Uniți vocile voastre, și cerul, și pământul
Răsune osana!
Materie și minte, cântați lauda mare,
Cântarea creațiunii, panhimniul ființei!
Cântați ziua a șaptea, a Domnului zi sfântă:
Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul, omnipotent eternul!
Plin este timpul, locul, plin cerul și pământul
De gloria-i divină!

Aceste episoade ale epopeei heliadești urmăresc ziua a șasea a creației și laudele aduse de întreaga creație Creatorului ei, fiecare în idiomul său, fie că acest idiom este lumina stelelor (răsune firmamentul de laudele voastre), fie parfumul plantelor și al florilor, etc.

Ca și în trecut, Heliade se păstrează în apropierea referatului scriptural al Genezei, cu singura excepție a androginului, care nu este menționat în felul acesta la Facere și nici nu face parte din cugetarea creștină, ci este un import din filosofia platoniciană.

Dar și ideea că se contemplă și Zeul, ca și omul lasă loc la interpretări, deși concepția că omul vede în sine chipul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu privește către om ca spre cel ce este după chipul Său, este ortodoxă.

Omul ca rege și capodoperă reproduce interpretarea patristică despre om ca împărat sau încununare a creației dar și rezumat sau recapitulare a ei.

Asocierea harpei cu îngerul s-a făcut de mai multă vreme și persistă, spre exemplu, și la Mallarmé: A ce vitrage d’ostensoir / Que frôle une harpe par l’ Ange / formée avec son vol du soir… (Sainte).

Foarte multe nu avem de comentat din punct de vedere literar. La nivel ideatic, autorul reia mai multe idei și sentințe pe care le-a enunțat deja în versurile anterioare și pe care le-am comentat la timpul potrivit.

Did you like this? Share it: