Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 29 septembrie 2011

Icoana ca prezență teologică

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Studii
de
Teologie Dogmatică
Ortodoxă

(vol. 2)

***

1. Icoana ca prezență teologică

Pentru Leonid Uspensky, iconografia ortodoxă este o creație a Bisericii și ea reprezintă „imaginea nouă”[1] a omului nou, a omului duhovnicesc, îndumnezeit în relația de mare intimitate cu Dumnezeul nostru treimic.

Imaginea iconică „este redusă la un minimum de detalii și la un maximum de expresivitate[2], pentru că urmează întru totul vorbirea laconică și sobră a Sfintei Scripturi[3].

Ea ne oferă esențialul[4] teologic, văzut în chipurile Sfinților, care ne privesc din icoane și ne comunică „starea lor lăuntrică de rugăciune. [Căci] ceea ce contează este nu atât acțiunea reprezentată [iconic] cât mai ales această comuniune cu privitorul[5].

Intuirea sensurilor teologice ale icoanelor însă ne conduce la rugăciune. Starea în fața lor e contemplație și rugăciune, e mărturisire, e regăsire de sine, e ancorare în iubirea și rugăciunea Sfinților pentru noi.

Și de aici nevoia noastră profundă de vedere iconică, de vedere teologică, prin care să înțelegem teologia și experiența îndumnezeitoare pe care ne-o mărturisesc la nivel vizual Sfintele Icoane.

De aceea autorul nu e de acord cu ideea (cu totul ineptă și din punctul nostru de vedere) că iconografia ortodoxă reprezintă o păgânizare a creștinismului ci afirmă, dimpotrivă, că Biserica a încreștinat arta păgână[6].

Prin încreștinarea Imperiului Roman[7], „statul  a fost depăgânizat, iar arta lui oficială a încetat să mai fie idolatră[8]. Pentru că iconografia ortodoxă ne face să vedem chipul lui Hristos, al Celui care S-a întrupat pentru noi, umanitatea Sa transfigurată și nu creații ale fanteziei umane, idoli.

Iar Sfinții sunt persoane reale, îndumnezeite în Hristos, cu harul lui Hristos și în relație cu El și nu sunt persoane mitologice.

Tocmai de aceea e cu totul ineptă afirmația că iconografia ortodoxă e o cădere în păgânism.

Prof. Uspensky subliniază importanța canonului al 82-lea de la Sinodul Quinisext[9], pentru că în textul său se regăsește prima „decizie sinodală [care] stabilește legătura dinte icoană și dogma Întrupării, înțeleasă ca <viață a lui Hristos în trup>”[10].

Însă, deși canonul proclamă „realismul imaginii”[11] iconice, totuși imaginea aceasta este „reprezentată…într-un anumit mod, cu ajutorul unui limbaj simbolic care aparține realității spirituale, singura capabilă să transmită învățătura ortodoxă”[12].

„Dar acest simbolism iconografic își are locul său subaltern și nu înlocuie imaginea personală și directă” a Domnului, a Maicii Domnului, a Sfinților sau a Îngerilor în iconografie[13].

Iconografia ortodoxă e una ascetică[14], fiindcă este personalistă, pentru că ea vizualizează persoana omului îndumnezeit, a celui care s-a umplut de har prin nevoințe aspre și chinuri.

Iconoclaștii din vechime însă nu au înțeles acest lucru, după cum nu îl înțeleg nici cei actuali.

Pentru că „în ochii lor, arta era incapabilă să reflecte slava lui Dumnezeu și a Sfinților, adică lumea spirituală. Arta apărea ca o adevărată blasfemie, iar prezența ei în Biserică părea a fi o concesie făcută păgânismului”[15].

Pentru Biserică în schimb, icoana era „un garant al realității deloc iluzorii a întrupării [lui Hristos]…De aceea, în ochii Bisericii, negarea icoanei lui Hristos echivalează cu negarea întrupării Sale, cu negarea întregii iconomii a mântuirii noastre”[16].

Iar apărarea Sfintelor Icoane înseamnă apărarea a „însăși temelia credinței creștine”[17], pentru că „icoana conține și proclamă același adevăr ca și Evanghelia”[18].

Și autorul nostru pune semnul de egalitate între conținutul icoanei, al Scripturii și al textelor liturgice: „icoana corespunde Scripturii exact așa cum îi corespund textele liturgice”[19].

Pentru că „prin Liturghie și icoană, Scriptura trăiește în Biserică și în fiecare dintre mădularele ei. De aceea unitatea dintre imaginea liturgică și cuvântul liturgic are o importanță capitală, dat fiind că aceste două moduri de expresie se controlează reciproc: ele trăiesc aceeași existență și au, în cult, o acțiune ziditoare comună[20].

Prof. Uspensky se bucură să sublinieze faptul că icoana ortodoxă este un răspuns apologetic împotriva antropologiilor și hristologiilor eretice[21].

Împotriva tuturor acelora care contestă ba umanitatea, ba divinitatea lui Hristos întrupat, icoana ortodoxă este „o imagine tăcută și senină[22], esențială, iluminatoare și îndumnezeitoare a persoanei lui Hristos.

Iconoclasmul, în loc să fie considerat o dezbrăcare a Bisericii de păgânism, e catalogat de autorul nostru drept un curent filosofico-religios de esență elenistică[23].

Victoria Ortodoxiei împotriva iconoclasmului însă este victoria sfințeniei[24], a antropologiei ortodoxe, a omului îndumnezeit împotriva omului plin de patimi.

Pentru că cel iconizat este omul plin de slava lui Dumnezeu, ale cărui trăsături transfigurate de har ni se impun ca exemplu de viață umană autentică.

Când vorbește despre atributele icoanei, Prof. Uspensky enumeră hieratismul, simplitatea, maiestuozitatea, calmul icoanei[25], „ritmul liniilor și bucuria culorilor sale”[26]. Și prin toate acestea „în ea se răsfrâng efortul ascezei și bucuria izbânzii”[27], fapt pentru care harul lui Dumnezeu se revarsă, prin contemplarea ei cu credință, în viața noastră.

Icoana e pentru toți credincioșii ortodocși, subliniază Prof. Uspensky, împotriva acelora care consideră că cei simplii au nevoie de o iconografie pictată realist și nu de una teologică, ascetică, trasfiguratoare[28].

Realismul pictural în Biserică e un simptom al decadenței spirituale[29], de care trebuie să ne debarasăm, întorcându-ne la o pictură teologică conformă cu „canonul iconografic”[30] al Bisericii.

Pentru că acesta exprimă „adevărul, unitatea, autenticitatea”[31] învățăturii despre om și vocația lui, care e îndumnezeirea personală[32].

O rămânere în prizonieratul realismului pictural al ultimelor secole înseamnă o desființare a transcendenței relației omului cu Dumnezeu[33], a îndumnezeirii sale, adică o minimalizare inconștientă sau iconoclastă a teologiei transfigurării.

Iar „renașterea contemporană a icoanei”, subliniază autorul nostru în finalul pledoariei sale teologice pentru adevărul și teologia icoanei, înseamnă „o întoarcere la transmiterea autentică”[34], prin iconografie, a Revelației creștine[35].


[1] Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, studiu introd. și trad. de Teodor Baconsky, Ed. Anastasia, București, 2009, p. 53.

[2] Idem, p. 65.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 66.

[6] Idem, p. 76.

[8] Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, ed. cit., p. 79.

[10] Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, ed. cit., p. 86.

[11] Idem, p. 88.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 89.

[14] Idem, p. 90.

[15] Idem, p. 97.

[16] Idem, p. 114.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 135.

[19] Idem, p. 136.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 145.

[22] Idem, p. 146.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 163.

[25] Idem, p. 189.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 277-278.

[29] Idem, p. 280.

[30] Idem, p. 282.

[31] Idem, p. 285.

[32] Idem, p. 305.

[33] Idem, p. 310.

[34] Idem, p. 318.

[35] Ibidem.

Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Opere complete [vol. 9] [24]

Scrisoarea nr. 40 (1 iulie 1946)

Destinatar:

D-nei Florica Ivan,

str. Griviței, nr. 67,

Turnu Măgurele,

jud. Teleorman.

*

Expeditor:

I.[lie] Mocanu,

str. Silistra, nr. 15,

Calea Colentina,

București.

Florica,

Ne vom întâlni iarăși! Ar trebui să fie totul ca din poveste. Căci viața noastră împreună n-a început aici, pe pământ, și nici nu se termină aici.

Îmi pare că de la o vreme am uitat basmul în care trăim. De ce?

Tu mă chemi?

Eu nu vreau să mai ascult decât glăsuirile cele mai înalte[1] ale sufletelor noastre.

Nu voi mai asculta nimic altceva în afară de visul meu.

Tu vei fi [după] cum vei dori, și nu-ți voi mai reproșa nimic de acum înainte. Căci voi sta cu ochii țintă[2] la aceea care erai și care vei rămâne în visul meu.

Îmi vor străluci ochii de bucurie când te vei apropia de prototipul sufletului tău etern[3] și voi suferi în tăcere când te vei îndepărta de el.

Eu sunt un om ce nu poate trăi fără iubire. Fără iubirea aceea care consumă trupul și face să ardă spiritul.

Acum sunt liniștit și clar ca seninul cerului. Și am impresia că mă tem că poate nu te mai iubesc.

Dar îmi dau seama că e numai o părere falsă.

Pentru că azi am văzut pe cineva, care, de departe, îmi părea că ești tu…Și am simțit un început de cutremur [în ființa mea].

M-am întrebat atunci ce va fi în sufletul meu când te voi revedea.

Și mi-am dat seama că toată povestea noastră [de dragoste] e vie și nu așteaptă decât să ne vedem, [pentru] ca să se arate tot așa de frumoasă ca oricând.

Nu știu cum vei fi tu…Dar știu ce vreau să-ți aduc eu. Și eu îți voi aduce, iarăși, sufletul acela pur, dornic de copilării și vise.

Te vei mulțumi tu [oare] cu atât? Pentru viața spre care tind eu, aceasta[4] e tot ce am mai scump.

Toate piedicile din calea unirii noastre nu sunt decât deșertăciunile acestei lumi. De aceea nu le dau nicio importanță.

Cu toate că sunt numai un om, ce nu are dreptul să creadă mai mult decât are posibilitatea să-și închipuie că este cu putință, totuși prezența ta îmi dă puterea să cred și să văd ca posibil ceea ce numai visul îmi îngăduie că aș putea trăi.

Poți să râzi sau să-ți pară o glumă ceea ce spun [acum]. Însă eu pun mai mare preț pe viața noastră din veșnicie.

Umbrele noastre vor ajunge odată să străbată norii și căile înviorate de stelele cerului.

Iată de ce trebuie să ne bucurăm de orice, aici, pe pământ.

Nenorociri și mizerii, oricâte vom întâmpina, [trebuie] să zâmbim binevoitor către ele.

Bucuria noastră, [aceea] că vom fi împreună, fericiți după moarte o veșnicie, trebuie să ne dea tăria să mergem înainte, încrezători și mândri[5] în credința noastră că nimic n-a putut să ne despartă, nici să ne abată din calea înălțării [duhovnicești].

Dar ca să ajungem la această bucurie sfântă trebuie să îndepărtăm gelozia, adică neîncrederea în noi înșine[6].

Să credem, chiar de ar fi să pierim în fiecare clipă.

Credința, dacă e sinceră, ne va învia de fiecare dată [și ne va face] mai frumoși, mai aproape de Dumnezeu.

Lucis.


[1] Aspirațiile cele mai sfinte ale noastre…

[2] Uimit, bucuros, privindu-te cu dragoste…

[3] De sfințenie.

[4] Curăția sufletului, a vieții…

[5] Aici cu sensul de: demni.

[6] Neîncrederea reciprocă a unuia în altul.

Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Opere complete [vol. 9] [23]

Scrisoarea nr. 39 (27 mai 1946)

Destinatar:

D-nei Florica Ivan,

str. Griviței, nr. 67,

Turnu Măgurele,

jud. Teleorman.

 *

Expeditor:

I.[lie] Mocanu,

str. Silistra, nr. 15,

Calea Colentina,

București.

 Florica,

Am primit scrisoarea de la tine, [tocmai] când nu mai speram [să îmi scrii]. Te-am visat în ultima vreme cam rău și de aceea sunt atât de neliniștit uneori, [ca] să aflu vești de la tine.

Te rog, de aceea, să-mi scrii la două sau trei săptămâni măcar odată, pentru a ști cel puțin atât: că nu ți s-a întâmplat nimic [rău], că ești sănătoasă, că mă aștepți.

Căci de la o vreme nu este numai curiozitatea care mă îndeamnă să știu ce faci, ci este mai mult: o grijă ce mă tulbură pentru liniștea și sănătatea ta.

Vezi, la mine mă gândesc prea puțin, ca întotdeauna, și nu mă frământă deloc destinul meu viitor. Iar dacă astăzi doresc o situație și un rost în societate este numai pentru că tu ești lângă mine.

De altfel spiritul meu neliniștit și mândru m-ar arunca în lupte noi, care, până la urmă, m-ar costa viața. Sau, poate atras de succesele tinereții, mi-aș risipi viața fără rost, în plăceri trecătoare, care până la urmă m-ar dezgusta, m-ar lăsa gol și pustiu, fără reazăm pe acest pământ.

Dar eu [pe] toate acestea le știu [foarte bine]. [De aceea vreau] să le știi și tu, căci aceeași valoarea [o] au și pentru tine.

Am devenit iarăși rece. Și este bine într-un fel [anume], căci acum pot învăța liniștit. Când voi veni însă la vară, mă voi îndrăgosti de tine iară.

Va fi totul nou atunci.

Vom fi cuminți, nu ne vom supăra, vom alerga privindu-ne și glumind, ne vom spiona și ne vom încerca unul pe altul ca să vedem dacă am pierdut ceva din dragostea noastră.

Și lacrămile vor sta gata să cadă din ochii noștri, care vor constata că iubirea noastră a crescut, și învie iarăși la viață cu o putere mereu mai mare.

Vom râde. Vom cere unul altuia repetarea unui gest făcut și care ne-a plăcut. Ne va face plăcere să ne auzim vorbind, să ne simțim trăind unul alături de altul, visând veșnicia, dorind o moarte care să ne găsească împreună.

Tu vei zice: „Dacă vrei tu, așa să fie!”…Ce voi răspunde eu, tu [deja] știi.

Azi[1] e duminică după-amiază. E spre înserate. Sunt acasă. De fapt, în toate sărbătorile stau acasă. Sunt destul în restul săptămânii în oraș.

Nu știu [ce se petrece cu mine]…dar de la un timp am tot mai multă încredere în tine.

Uneori mă gândesc, ce ar putea să te răpească de lângă mine?! Oricât de frumos și de promițător ar fi altul, totuși nu poate fi pus în cumpănă cu devotamentul și credința.

Mă întreb singur, de ce nu ai fi și tu la fel ca mine?! Adică o ființă din acelea al căror caracter nu se pleacă ci vrea să arate puterea ei în credință și sinceritatea [pe care o are].

Eu însumi sunt tare. Și nu îngădui niciunei persoane să se atingă de iubirea și simțirea mea curată.

De ce mi-aș întina această limpezime a sufletului și a trupului? Ca să mă disprețuiesc apoi o viață întreagă? Ca să-mi fie rușine de mine însumi? Ca să fug de mine, de singurătatea cu mine?

Dar mie îmi place singurătatea. Pentru că în ea mă găsesc pe mine cel curat, adevărat. Singurătatea mă întărește și îmi dă credință.

Fiindcă nu am greșit cu nimic în fața iubirii mele, în fața lui Dumnezeu. Nicio sărutare, nicio mângâiere străină nu m-a atins din clipa în care ți-am dăruit dragostea mea.

Deși nepătat eram și mai înainte, cum poate tu nu crezi.

Și tu ești la fel ca mine. Așa cred eu!…

În niciun caz, sărutarea pe care o vei fi dat, din clipa în care ai știut că te iubesc iar tu ai mărturisit la fel, cred că te-a cutremurat mai mult cu otrava trădării ei decât cu voluptatea bucuriei.

Poate, în curând, se va schimba ceva spre mai bine [viața noastră]. Atunci îți voi scrie. Și va fi bine să-mi răspunzi la timp.

Examenele noastre se țin între 20 iunie și 20 iulie. Așa că îți închipui cât timp se va duce.

Așa că eu m-am hotărât să facem ceva. Ce mai așteptăm? Mi-a spus și un prieten acest lucru.

De Înălțare, în cimitir, poate te vei gândi la mine. Eu mă voi gândi și îți voi scrie o scrisoare cu tot ce am gândit în acea zi.

Copilul meu drag…


[1] Acum.

Predică la Duminica a 19-a după Rusalii [2011]

În filă audio [50. 19 minute], pe care o puteți downloada de aici.

34.5 MB

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno