Icoana ca prezență teologică
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Studii
de
Teologie Dogmatică
Ortodoxă
(vol. 2)
***
1. Icoana ca prezență teologică
Pentru Leonid Uspensky, iconografia ortodoxă este o creație a Bisericii și ea reprezintă „imaginea nouă”[1] a omului nou, a omului duhovnicesc, îndumnezeit în relația de mare intimitate cu Dumnezeul nostru treimic.
Imaginea iconică „este redusă la un minimum de detalii și la un maximum de expresivitate”[2], pentru că urmează întru totul vorbirea laconică și sobră a Sfintei Scripturi[3].
Ea ne oferă esențialul[4] teologic, văzut în chipurile Sfinților, care ne privesc din icoane și ne comunică „starea lor lăuntrică de rugăciune. [Căci] ceea ce contează este nu atât acțiunea reprezentată [iconic] cât mai ales această comuniune cu privitorul”[5].
Intuirea sensurilor teologice ale icoanelor însă ne conduce la rugăciune. Starea în fața lor e contemplație și rugăciune, e mărturisire, e regăsire de sine, e ancorare în iubirea și rugăciunea Sfinților pentru noi.
Și de aici nevoia noastră profundă de vedere iconică, de vedere teologică, prin care să înțelegem teologia și experiența îndumnezeitoare pe care ne-o mărturisesc la nivel vizual Sfintele Icoane.
De aceea autorul nu e de acord cu ideea (cu totul ineptă și din punctul nostru de vedere) că iconografia ortodoxă reprezintă o păgânizare a creștinismului ci afirmă, dimpotrivă, că Biserica a încreștinat arta păgână[6].
Prin încreștinarea Imperiului Roman[7], „statul a fost depăgânizat, iar arta lui oficială a încetat să mai fie idolatră”[8]. Pentru că iconografia ortodoxă ne face să vedem chipul lui Hristos, al Celui care S-a întrupat pentru noi, umanitatea Sa transfigurată și nu creații ale fanteziei umane, idoli.
Iar Sfinții sunt persoane reale, îndumnezeite în Hristos, cu harul lui Hristos și în relație cu El și nu sunt persoane mitologice.
Tocmai de aceea e cu totul ineptă afirmația că iconografia ortodoxă e o cădere în păgânism.
Prof. Uspensky subliniază importanța canonului al 82-lea de la Sinodul Quinisext[9], pentru că în textul său se regăsește prima „decizie sinodală [care] stabilește legătura dinte icoană și dogma Întrupării, înțeleasă ca <viață a lui Hristos în trup>”[10].
Însă, deși canonul proclamă „realismul imaginii”[11] iconice, totuși imaginea aceasta este „reprezentată…într-un anumit mod, cu ajutorul unui limbaj simbolic care aparține realității spirituale, singura capabilă să transmită învățătura ortodoxă”[12].
„Dar acest simbolism iconografic își are locul său subaltern și nu înlocuie imaginea personală și directă” a Domnului, a Maicii Domnului, a Sfinților sau a Îngerilor în iconografie[13].
Iconografia ortodoxă e una ascetică[14], fiindcă este personalistă, pentru că ea vizualizează persoana omului îndumnezeit, a celui care s-a umplut de har prin nevoințe aspre și chinuri.
Iconoclaștii din vechime însă nu au înțeles acest lucru, după cum nu îl înțeleg nici cei actuali.
Pentru că „în ochii lor, arta era incapabilă să reflecte slava lui Dumnezeu și a Sfinților, adică lumea spirituală. Arta apărea ca o adevărată blasfemie, iar prezența ei în Biserică părea a fi o concesie făcută păgânismului”[15].
Pentru Biserică în schimb, icoana era „un garant al realității deloc iluzorii a întrupării [lui Hristos]…De aceea, în ochii Bisericii, negarea icoanei lui Hristos echivalează cu negarea întrupării Sale, cu negarea întregii iconomii a mântuirii noastre”[16].
Iar apărarea Sfintelor Icoane înseamnă apărarea a „însăși temelia credinței creștine”[17], pentru că „icoana conține și proclamă același adevăr ca și Evanghelia”[18].
Și autorul nostru pune semnul de egalitate între conținutul icoanei, al Scripturii și al textelor liturgice: „icoana corespunde Scripturii exact așa cum îi corespund textele liturgice”[19].
Pentru că „prin Liturghie și icoană, Scriptura trăiește în Biserică și în fiecare dintre mădularele ei. De aceea unitatea dintre imaginea liturgică și cuvântul liturgic are o importanță capitală, dat fiind că aceste două moduri de expresie se controlează reciproc: ele trăiesc aceeași existență și au, în cult, o acțiune ziditoare comună”[20].
Prof. Uspensky se bucură să sublinieze faptul că icoana ortodoxă este un răspuns apologetic împotriva antropologiilor și hristologiilor eretice[21].
Împotriva tuturor acelora care contestă ba umanitatea, ba divinitatea lui Hristos întrupat, icoana ortodoxă este „o imagine tăcută și senină”[22], esențială, iluminatoare și îndumnezeitoare a persoanei lui Hristos.
Iconoclasmul, în loc să fie considerat o dezbrăcare a Bisericii de păgânism, e catalogat de autorul nostru drept un curent filosofico-religios de esență elenistică[23].
Victoria Ortodoxiei împotriva iconoclasmului însă este victoria sfințeniei[24], a antropologiei ortodoxe, a omului îndumnezeit împotriva omului plin de patimi.
Pentru că cel iconizat este omul plin de slava lui Dumnezeu, ale cărui trăsături transfigurate de har ni se impun ca exemplu de viață umană autentică.
Când vorbește despre atributele icoanei, Prof. Uspensky enumeră hieratismul, simplitatea, maiestuozitatea, calmul icoanei[25], „ritmul liniilor și bucuria culorilor sale”[26]. Și prin toate acestea „în ea se răsfrâng efortul ascezei și bucuria izbânzii”[27], fapt pentru care harul lui Dumnezeu se revarsă, prin contemplarea ei cu credință, în viața noastră.
Icoana e pentru toți credincioșii ortodocși, subliniază Prof. Uspensky, împotriva acelora care consideră că cei simplii au nevoie de o iconografie pictată realist și nu de una teologică, ascetică, trasfiguratoare[28].
Realismul pictural în Biserică e un simptom al decadenței spirituale[29], de care trebuie să ne debarasăm, întorcându-ne la o pictură teologică conformă cu „canonul iconografic”[30] al Bisericii.
Pentru că acesta exprimă „adevărul, unitatea, autenticitatea”[31] învățăturii despre om și vocația lui, care e îndumnezeirea personală[32].
O rămânere în prizonieratul realismului pictural al ultimelor secole înseamnă o desființare a transcendenței relației omului cu Dumnezeu[33], a îndumnezeirii sale, adică o minimalizare inconștientă sau iconoclastă a teologiei transfigurării.
Iar „renașterea contemporană a icoanei”, subliniază autorul nostru în finalul pledoariei sale teologice pentru adevărul și teologia icoanei, înseamnă „o întoarcere la transmiterea autentică”[34], prin iconografie, a Revelației creștine[35].
[1] Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, studiu introd. și trad. de Teodor Baconsky, Ed. Anastasia, București, 2009, p. 53.
[2] Idem, p. 65.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Idem, p. 66.
[6] Idem, p. 76.
[7] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Roman.
[8] Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, ed. cit., p. 79.
[9] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_Quinisext.
[10] Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, ed. cit., p. 86.
[11] Idem, p. 88.
[12] Ibidem.
[13] Idem, p. 89.
[14] Idem, p. 90.
[15] Idem, p. 97.
[16] Idem, p. 114.
[17] Ibidem.
[18] Idem, p. 135.
[19] Idem, p. 136.
[20] Ibidem.
[21] Idem, p. 145.
[22] Idem, p. 146.
[23] Ibidem.
[24] Idem, p. 163.
[25] Idem, p. 189.
[26] Ibidem.
[27] Ibidem.
[28] Idem, p. 277-278.
[29] Idem, p. 280.
[30] Idem, p. 282.
[31] Idem, p. 285.
[32] Idem, p. 305.
[33] Idem, p. 310.
[34] Idem, p. 318.
[35] Ibidem.
