Scrisoarea nr. 40 (1 iulie 1946)

Destinatar:

D-nei Florica Ivan,

str. Griviței, nr. 67,

Turnu Măgurele,

jud. Teleorman.

*

Expeditor:

I.[lie] Mocanu,

str. Silistra, nr. 15,

Calea Colentina,

București.

Florica,

Ne vom întâlni iarăși! Ar trebui să fie totul ca din poveste. Căci viața noastră împreună n-a început aici, pe pământ, și nici nu se termină aici.

Îmi pare că de la o vreme am uitat basmul în care trăim. De ce?

Tu mă chemi?

Eu nu vreau să mai ascult decât glăsuirile cele mai înalte[1] ale sufletelor noastre.

Nu voi mai asculta nimic altceva în afară de visul meu.

Tu vei fi [după] cum vei dori, și nu-ți voi mai reproșa nimic de acum înainte. Căci voi sta cu ochii țintă[2] la aceea care erai și care vei rămâne în visul meu.

Îmi vor străluci ochii de bucurie când te vei apropia de prototipul sufletului tău etern[3] și voi suferi în tăcere când te vei îndepărta de el.

Eu sunt un om ce nu poate trăi fără iubire. Fără iubirea aceea care consumă trupul și face să ardă spiritul.

Acum sunt liniștit și clar ca seninul cerului. Și am impresia că mă tem că poate nu te mai iubesc.

Dar îmi dau seama că e numai o părere falsă.

Pentru că azi am văzut pe cineva, care, de departe, îmi părea că ești tu…Și am simțit un început de cutremur [în ființa mea].

M-am întrebat atunci ce va fi în sufletul meu când te voi revedea.

Și mi-am dat seama că toată povestea noastră [de dragoste] e vie și nu așteaptă decât să ne vedem, [pentru] ca să se arate tot așa de frumoasă ca oricând.

Nu știu cum vei fi tu…Dar știu ce vreau să-ți aduc eu. Și eu îți voi aduce, iarăși, sufletul acela pur, dornic de copilării și vise.

Te vei mulțumi tu [oare] cu atât? Pentru viața spre care tind eu, aceasta[4] e tot ce am mai scump.

Toate piedicile din calea unirii noastre nu sunt decât deșertăciunile acestei lumi. De aceea nu le dau nicio importanță.

Cu toate că sunt numai un om, ce nu are dreptul să creadă mai mult decât are posibilitatea să-și închipuie că este cu putință, totuși prezența ta îmi dă puterea să cred și să văd ca posibil ceea ce numai visul îmi îngăduie că aș putea trăi.

Poți să râzi sau să-ți pară o glumă ceea ce spun [acum]. Însă eu pun mai mare preț pe viața noastră din veșnicie.

Umbrele noastre vor ajunge odată să străbată norii și căile înviorate de stelele cerului.

Iată de ce trebuie să ne bucurăm de orice, aici, pe pământ.

Nenorociri și mizerii, oricâte vom întâmpina, [trebuie] să zâmbim binevoitor către ele.

Bucuria noastră, [aceea] că vom fi împreună, fericiți după moarte o veșnicie, trebuie să ne dea tăria să mergem înainte, încrezători și mândri[5] în credința noastră că nimic n-a putut să ne despartă, nici să ne abată din calea înălțării [duhovnicești].

Dar ca să ajungem la această bucurie sfântă trebuie să îndepărtăm gelozia, adică neîncrederea în noi înșine[6].

Să credem, chiar de ar fi să pierim în fiecare clipă.

Credința, dacă e sinceră, ne va învia de fiecare dată [și ne va face] mai frumoși, mai aproape de Dumnezeu.

Lucis.


[1] Aspirațiile cele mai sfinte ale noastre…

[2] Uimit, bucuros, privindu-te cu dragoste…

[3] De sfințenie.

[4] Curăția sufletului, a vieții…

[5] Aici cu sensul de: demni.

[6] Neîncrederea reciprocă a unuia în altul.

Did you like this? Share it: