Zi: 4 octombrie 2011

Trei poeme ale lui Ezra Pound

One comment

Lustra of Ezra Pound with Earlier Poems, ed. Alfred A. Knopf, New York, 1917.

Salutation (p. 17-18)/ Causa (p. 21)/ Commission (p. 21-23)

*

Salutare

O, generație elegantă pe de-a-ntregul
și incomodă pe de-a-ntregul,
eu am văzut pescari mâncând în soare,
i-am văzut pe cei cu familii neîngrijite,
am văzut zâmbetele lor [cu] toți dinții (*)
și le-am auzit râsetele dizgrațioase!

Și eu sunt mai fericit decât sunteți voi,
și ei erau mai fericiți decât eram eu;
și peștele înota în lac
și făcea [aceasta] chiar dacă nu avea îmbrăcăminte proprie.

(*) Expresia românească este: zâmbeau cu toată gura…sau din inimă.

*

Cauza

Eu înșir aceste cuvinte pentru patru oameni.
Alți câțiva o să le audă fără să vrea.
O, lume, îmi pare rău pentru tine!
Eu nu-i cunosc pe acești patru oameni.

*

Împuternicire

Duceți-vă, cântece ale mele, la cel singuratic și nesătul,
de asemenea către cel zdruncinat la nervi, către cel înlănțuit
prin [ceea ce înseamnă] convenție,
și spuneți-le disprețul pe care îl am față de asupritorii lor!
Duceți-vă ca un val mare de apă rece
[și] purtați disprețul meu [my contempt] pentru asupritori.

[Și] vorbiți împotriva asupririi [făcute] fără conștiință,
vorbiți împotriva tiraniei care întrece orice imaginație,
vorbiți împotriva lanțurilor.

Duceți-vă către burghezia care este omorâtă de cei care o urăsc,
duceți-vă la femeile din suburbii.
Duceți-vă la căsătoriții hidoși,
duceți-vă la cei care își ascund eșecul [lor],
duceți-vă la cei care s-au împerecheat în mod nefericit,
duceți-vă la soția care a fost cumpărată,
duceți-vă la femeia [considerată o] sclavă.

Duceți-vă la cei care au plăceri delicate,
duceți-vă la aceia ale căror plăceri delicate sunt zadarnice,
duceți-vă ca o pacoste [a blight] peste plictiseala lumii;
duceți-vă cu ascuțișul vostru împotriva acesteia,
întărind corzile sensibile.

Aduceți încredere [confidence] peste algele și tentaculele
sufletului!

Duceți-vă într-un mod prietenos,
Duceți-vă cu o vorbire sinceră.

Fiți dornice să găsiți noi [lucruri] rele și noi [lucruri] bune!
Fiți împotriva oricărui mod de opresiune!

Duceți-vă la cei care s-au îngrășat odată cu maturitatea,
la cei care și-au pierdut cheful [de viață].

Duceți-vă la adolescenții care sunt sufocați de familiile lor.
O, cât de hidos e lucrul ăsta,
să vezi trei generații de oameni în aceeași casă!

Este aidoma unui copac uscat care înmugurește,
când el mai are doar câteva ramuri uscate
și stă să cadă.

Duceți-vă și sfidați părerea [comună],
luptați împotriva acestei vegetale legături de sânge!
Fiți împotriva a tot soiul de astfel de averi inalienabile.

Sfântul Vasile cel Mare contemplând cartea Sfântului Profet Isaia [11]

Leave a comment

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a…  
***

Via duhovnicească/ Biserica trebuie să o lucrăm „prin învățătura sănătoasă și prin exemplele bune din propria viață”, p. 137/ rușinea din nedreptate, p. 138/ „unii săraci fericiți”, Ibidem/ unii prezbiteri ai Bisericii „rușinează fețele sfinților săraci”, Ibidem/ „obrăznicie zadarnică”, p. 139/ „femeia demnă și decentă, plecându-și de rușine privirea spre pământ, își are fața aplecată în jos”, Ibidem.

 *

Femeia desfrânată, cea care „umblă cu gâtul semeț”, p. 139/ femeia care „duhnește a desfrânare”, Ibidem/ „aruncând prin ochi un venin mortal”, Ibidem/ vasiliscul, Ibidem și n. 663/ „semeția gâtului este o dovadă că nu se supune jugului cumpătării”, Ibidem.

 *

Petreceri, beții, dansuri în timpul sărbătorilor, p. 139/ semnele făcute cu ochii, p. 140/ „este lucrarea Domnului să descopere [să facă de rușine n.n.] înfățișarea mincinoasă și prefăcută”, Ibidem.

*

Franjuri, p. 142/ „migala înfrumusețării”, Ibidem/ femeia trufașă și destrăbălată, p. 143/ lanțurile și brățările feminine, Ibidem/ plasa pentru părul femeii, Ibidem.

 *

„noi nu suntem mai sfinți decât Duhul, ca să disprețuim a cerceta termenii din Scriptură”, p. 144.

*

Betelul, 144/ cerceii Sfintei Rebeca, Ibidem/ „porfira este simbolul vicleniei”, p. 145/ strălucitori „în aparență dar în adânc își ascund răul”, Ibidem/ „vizonul reprezintă pământul, iar [firul] violet aerul, porfira apa, iar stacojiul focul”, p. 145-146.

*

Voalul Sfintei Rebeca, p. 146/ plăcerea adusă de parfumuri, Ibidem/ sufletul se bucură de mirurile duhovnicești, Ibidem/ „ungerea arhierească”, p. 147/  încingerea coapselor cu adevărul, Ibidem/ biciul ca simbol al împletiturii păcatelor în ființa noastră, p. 148/ părul capilar al femeilor: podoaba lor din naștere, Ibidem.

*

Sfântul Vasile considera părul scurt sau raderea în cap a femeilor ca lucru rușinos, p. 148/ haina bogată care nu te lasă să te închini, Ibidem/ „obiceiuri netrebnice”, p. 149/ „este o consolare în răutăți [o sporire a răutății anterioare n.n.] să te răzbuni pe cei uciși”, Ibidem/ „sufletele care au primit darul cuvântului dumnezeiesc s-au făcut cămări pentru cele de cinste”, Ibidem.

*

De la p. 151 începe cap. al 4-lea al comentariului vasilian/ Pentru că  bărbații mureau în lupte, mai multe femei se căsătoreau cu un singur bărbat, p. 151/ „sensul mai adânc [al Scripturii] ne cheamă mintea la cercetarea unor [lucruri] mai mari”, Ibidem, mai sfinte, mai înalte/ ziua a 8-a, Ibidem/ „suntem umbră a celor care vin și chipuri ale celor cerești”, p. 152.

*

Traducătorul nostru remarcă, pe drept cuvânt, în p. 152, n. 738, principiul hermeneutic al centralității lui Hristos în Vechiul Testament. Fără el profețiile mesianice și întreaga tipologie  vechitestamentară sunt eliminate din start.

Sermon on the 20th Sunday after Pentecost [2011]

Leave a comment

Beloved brothers and sisters in the Lord,

how do not weep, into a world where injustice and pain are present? How to not weep, when we feel that we must complain?

And, with all this, the Lord said to the widow of Nain: „Do not weep!” [Luke 7, 13, acc. ESV]. Because here it was about the trust in God, in the God who raises the dead.

In the orthodox life the weeping is an ascetic necessity. For that the tears delete the dirtiness of the sin from our hearts. And you can not be a new man until you cleanse the old man from you.

But the widow of the today’s Gospel, each of us, does need the ultimate meaning of life in its immense suffering. Because the burden of life can be lived, if you know that this life opens into another life, which is eternal.

And if we do not live with this eschatological sense, we can not understand the meaning of suffering. Because the suffering is the gift of transfiguration.

And who suffers more, with understanding, he understands, through it all, that suffering is redemptive. That provides us with a much broader perspective of the life.

And this is the spiritual perspective on human life! For that this understanding suffering is downing in us God’s mercy, mercy through that we feel deeply the suffering of humans, animals, birds, and of all creation built by God.

The Lord was filled with compassion on her [Luke 7, 13]. He felt that God and man mercy to her. Therefore, for that we love others spiritually, we must fill the mercy of God, that sees people in profound mode.

Why do we know not to talk to each other? Because we do not see in others the beautiful things, holy.

And who gives us eyes to see the depth of others? The tears of repentance. And in the measure in that we do not have tears for our sins, we have no eyes to see and no ears to hear, namely the spiritual senses.

The Lord does not overlook the drama of the woman! Because He, after His humanity, was born of a woman. And that Mother and Virgin, Mary, Mother of God, would suffer and she the pains and death of her Son.

Because after the love of enemies at last sunday, now is asked from us mercy, a penetrating understanding of life of all people, for that with all we have to fill the mercy of God.

The resurrection of the widow of Nain’s son is a huge miracle. But it makes us to see that miracle is something natural of our orthodox life, which daily we rise from the death of sin for to be with the Lord.

Into a childish mode, some of us want huge miracles, because they want the spectacular of miracles and not healing of passions.

But the wonder finds our hearts, finds the change of us.

The son of widow has risen from the dead and was another man. For this must not to weep his mother: because he will change for the better.

The reason for that, we do not have to look back, at our past life, but to the joy that stand before us. And this is the joy of our salvation!

We believe in Him and in Him we live for to rejoice in Him forever. And this joy of us is always full of wonders, because we live the divine and deifying changes.

And the fact that we feel a helping, a lighting, a cleaning, a divine happiness in our life of prayer and of asceticism means so many miracles in our hearts.

And they are wonders that remain. And they are miracles by which God sanctifies us. And we must rejoice by the signs of His mercy toward us.

And joy for them means humility. It means that as we are and no more. And if we accept our level of spiritual growth, God gives us more than we are.

So, we must to honor the miracles of God with all of us but we accept that our interior change is making in the rhythm that we live it.

To think about us that we are others is non productive. Once with the acceptance of our level, we understand who we are and what we can do.

Therefore: Lord Jesus Christ, Son of God, have mercy on me the sinner! And from here we have to go: from to feel sinners.

And who feels and sees his sin is a great man. He is rose from the dead, a son of the widow, namely of repentance.

And this is the message of the day: all of us need to rise spiritually, on each day, from our sins. Without this daily resurrection, we can not enjoy forever. Amen!

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [8]

2 comments

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a…

***

Intonație lângă un fir de praz poetic

Cine mai crede în
promisiuni?

După cum spune și termenul ele sunt ceva
care se vor întâmpla în viitor.

Viitorul nu e al meu.
Nu e al meu în întregime.

Deci nu pot crede deloc în viitor.

Eu mă gândesc la acum,
pentru că sunt absorbit de prezentul
care mă împlinește.

Democrația e o dreptate
numai dacă ești în stare să o faci a ta.

Fiecare are dreptul lui
dacă îl trăiește demn.

Însă când totul se transformă în marmeladă,
minciuni, ideologie…
nimic nu mai e uman.

Omul are nevoie să gândească cu fața
senină.

Și cred că cerul se va lumina deodată…
și viitorul își va pierde valoarea
pe care noi i-o dăm acum…
pentru că, deja, fiecare trăim în viitor.

*
Cu auditoriu

Eu le vorbeam lor, unora, tuturora. Eu încercam să le explic
ceea ce nici natura nu știe. Iar ei se uitau la mine
ca la un diazepam fără efect,
contemplându-mi obrazul…care și așa nu avea mare importanță
pentru ei.

Însă auditoriul meu nu a știut să aplaude cum trebuie.
Pentru că auditoriul nu știe, până nu îl înveți, să aplaude cum trebuie.

Pentru că auditoriul meu nu a fost genial, așa cum dorea
Marin Sorescu, într-o carte a lui, la final,
la urmă.

Auditoriul meu era doar curios (prostia omului, care nu știe de ce vine în fața unui mare creator de poezie!) și una dintre fetele
din față m-a aplaudat doar pentru…inteligență.

O, vai și-amar!…

Însă nici eu nu am zis nimic. Și eu m-am complăcut în neînțelegerea lor,
pentru că și eu mă înspăimânt de mine. Nici eu nu știu tot ce pot să fac. Nici eu
nu știu cine sunt, de unde ies toate aceste furii
și doruri, și lacrimi ale creației mele.

Nici eu nu știu…Însă mă văd dorind, câteodată, un public pe măsura mea.
Un public care să simtă orice cuvânt ca pe al lui și orice
silabă ca pe a noastră…Să-și simtă inima extinzându-i-se la infinit,
pe care să se coboare și să se urce emoții și gânduri fără măsură.

O, vai și-amar, doar proștii sunt curioși, fapt pentru care devin inteligenți dar niciodată înțelepți!

Însă inteligența lor e fuga după căpătuială și nu umplerea lor de veșnicie.

Și cum, de unde aș avea, aș găsi un public pe măsura mea,
înalt și veșnic,
care să înspăimânte prin măreție și frumusețe?

Pentru că înțelepciunea e a celor care nu mai știu nimic
pentru că știu prea mult și nu mai știu că au prea mult
pentru că e prea apăsătoare durerea lor.

De aceea cred, că orice om adus de spate
își simte decăderea sau mulțimea păcatelor
ca pe o certitudine împovărătoare.

Cel mai frumos auditoriu, totuși,
este tăcerea fără auditoriu…

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [7]

Leave a comment

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a…
***
Confidențe

Iubesc foarte mult. Orice gest al meu
te intrigă, te debusolează.

Când crezi că mi-ai ajuns la suflet
afli că n-ai ajuns
nicăieri.

Iubesc imperceptibil și sufăr
în văzul tuturora sau mă comport
iresponsabil.

Nu știu când să mă
stăpânesc.

Când mă îndrăgostesc
sunt un dobitoc frumos,
adică un om cu o inimă largă
și un idealist
de nota zece.

Poți să faci orice cu mine. Eu
nu mai îmi aparțin în acel moment.

Toate ambițiile mele cad și zic
că cea de care m-am îndrăgostit e cea mai bună,
ultima.

Însă de fiecare dată aflu același lucru:
aflu că nu trebuie să am încredere
în nimeni,
nici măcar în mine.

Sunt mințit din nou, sunt părăsit
din nou.

Nu înțeleg de ce și nici ce îmi lipsește
și nici nu știu de ce sunt numit
egoist,
infatuat, orgolios, destrăbălat,
obsedat, nebun,
când iubesc curat.

Geniul meu e o ironie pentru orice prost
și orice fufă îmi spune același lucru:
„Ești cam trăznit!”.

Ce știu ei? Ce văd ei?
Mai nimic și mai deloc.

Însă mă mulțumesc și cu această dragoste cerșită,
cu acest egoism cras și mizer.

Într-o lume de nimic
nu poți să speri la mai mult.

Mă gândesc la mormânt și mă apucă frigul.

Orice artist mare nu poate să moară
din cauza incertitudinii.

Dincolo va găsi ceva mai bun? Dincolo va putea
să fie el, el cu totul?

Întrebări brutale,
cu șoc imediat.

Noi ne punem întrebări,
nu proștii!

Noi ne simțim sângele gâlgâind
și furia limpezindu-se ca vinul în butoi.

Iubesc și cred de unul singur.

Nu mai sper dar iubesc.

Sau numai iubesc și sper.

Cuvintele nu mai contează prea mult
când nu ai pe cineva să le înțeleagă.

*

În noaptea asta

De ce nu pot scrie toate poemele
în noaptea asta?

Aș scurta din timp și aș folosi
ce a mai rămas pe lucruri de nimic.

Aș deschide o carte și aș arunca-o.
Aș bea un pahar cu vin și apoi l-aș pișa
fără sfială…pentru că e noapte…
și noaptea lucrurile se petrec altfel decât ziua…

Ceea ce știu foarte bine e că nu vreau să
dorm,
pentru că mi-e teamă să visez femei,
care nu sunt adevărate
și să cred în aceste fantezii fără concretețe
în schimbul a ceea ce se poate întâmpla cu mine
în ziua de mâine.

Eu am presimțiri confuze…dar știu că nu am de pierdut
nimic.

Valentin spunea că așa a fost să fie…
Deci că a fi e totuna cu așa a fost să fie.

Însă eu nu cred în resemnare.

Eu cred că a fi e ceva foarte serios,
atât de serios că nici nu vă dați seama
de seriozitatea lui maximă.

Mulți vor să afle filosofia mea de viață,
lucrurile în care eu cred
și în care stă forța creației mele.

Însă ele sunt puține dar atât de viguroase
încât nu se pune problema să fie văzute,
secate, aflate, întrebate.

O, văd o viață foarte jegoasă în jur!

Un jeg despre care aș vrea să scriu
până când oamenii s-ar îndrăgosti, profund,
irevocabil,
de frumusețea lumii strivită de urât.

Sincer,
mai mult decât sincer,
mai complex decât sincer
și răstignibil,
aș vrea să scriu despre toată nebunia lumii
în seara asta, numai acum
și aici.

Pentru că e prea multă nebunie în lumea asta,
prea mult dezgust,
prea multă ipocrizie
care zâmbește incalificabil.

Și nu mi se pare imposibil să beau paharul până la fund
pentru ca să narez lumea
în care mă sufoc…
pentru că vreau, prin această răscolire
a mizeriei eu însumi
să scap de mirosul ei grețos,
irepresiv.

Și fiecare patimă trebuie scursă
din om și pusă pe foaie.

Tot urâtul trebuie disecat și expus
pentru ca nimeni să nu mai confunde mizeria sufletească
cu frumusețea duhovnicească.

Nu, nu mi-e rușine să spun că sunt sărac de
atâta bogăție!

Nu-mi place să fiu compătimit
dacă nu sunt înțeles.

E o ipocrizie…

Acum,
în noaptea asta,
eu stau pe un mormânt promițător,
privesc pădurea din apropiere și mi se face frig…

Cred că așa începe nemurirea:
nespus de tăcut dar…real.

*

Mozaic liber

Nu pot să râd de două ori pentru același lucru.
Eu râd odată și bine.

Odată răsare iarba
și odată se usucă, deși în fiecare
an răsare aceeași iarbă, la fel de verde
și de simplă.

Capul mă doare o singură dată pentru lucrurile care
o singură dată se gândesc.

Când mă duc la Biserică se găsește unul, doi,
mai mulți,
care să-mi schimbe pacea în neliniște.

Mă enervează falsitatea celor care slujesc…
și chiar dacă nu sunt falși în mișcări sau
în gesturi sunt improprii duhului ei.

Pentru că toată viața m-am luptat cu ispita de
a socoti viața nostră o iluzie.

De aceea nu-mi plac iluziile, farsorii,
comedianții marilor adevăruri.

Nu, nu e important dacă are o urdoare la ochi…
ci dacă e om viu!

Iluzia începe de acolo, de când te simți un mort viu.
Când ești mort în viul vieții, în mijlocul vieții.

Trebuie să te gândești la hăul înțelesurilor
și nu la toate lucrurile pe care
toți proștii le înțeleg.

Căci spre acel loc,
spre locul unde e concentrat tot tabloul mă grăbesc.

Mă grăbesc fără să aștept.
Chiar dacă viața e o continuă așteptare,
în care toate prefacerile interioare sunt
inimaginabile și de neașteptat.

Mă grăbesc…
pentru că din mine,
mereu, vor să iasă lumi noi,
lumi impunătoare,
care nu se mai găsesc nicăieri altundeva.

Și de aceea grija mea de a mă grăbi,
de a nu mai sta,
de a nu prejudicia cumva fericirea,
fericirea altora,
care stă în lumile pe care le nasc
într-un continuu travaliu.

Pentru că nu îmi place grămada de dezamăgiți pe
care o văd mereu,
cei care s-au lăsat mințiți
de gândul că nu pot să facă nimic.

Însă vai de cei care i-au mințit!
Vai de cei care le-au rupt aripile,
în loc să îi învețe să zboare!

Nu, nu întotdeauna ultima victorie
e cea din urmă înfrângere!

Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Opere complete [vol. 9] [27]

Leave a comment

Scrisoarea nr. 45 (19-20 iulie 1946)

 Pe plic scrie doar:

d-nei Florica Ivan.

Iubitei mele,

Tu te ascunzi, tu te hotărăști și crezi că faci bine îndepărtându-te.

Eu nu îți voi face silă[1], dacă a început să-ți devină așa de fără importanță prezența sau lipsa mea.

Sunt slab și eu dar nu sunt laș.

Am curajul să înfrunt destinul[2] oricât de greu ar fi.

Și mi-e destul de greu să fiu părăsit de tine: femeia visată o viață întreagă, femeia pentru care aș sacrifica tot, femeia care era nădejdea zilelor mele, singura ființă care m-a făcut să-mi pară viața mai ușoară și lumea mai frumoasă.

Deși voi rămâne fără rost, un om ce va aștepta moartea ca singura lui mângâiere, voi rămâne totuși tare, credincios preaputernicului spirit ce-l reprezint[3]…

………………….

Nu voi continua să mă torturez alături de tine, să-mi pierd vremea și să cheltui tot ce am mai bun în sufletul meu dorindu-te, neglijându-mi [astfel] spiritul, cum fac de la un timp.

Mă voi retrage în mine, deși mi-e groază de suferințele ce pot să mă răpună. Dar eu nu te părăsesc! Mă despart de tine [doar] pentru un timp, pentru că așa vrei tu. Așa ai început [să vrei].

Singură porți răspunderea atitudinii pe care o iau…

……………………

Iar acum îți jur pe conștiință, că atunci când voi avea o situație, adică în timp de cel puțin un an de acum înainte, voi veni să ne căsătorim.

Dacă respecți trecutul dragostei noastre, așteaptă un an cu toată încrederea, așa cum hotărâserăm dintâi.

Până atunci voi fi ca și mort pentru tine și lume. [Și asta] cu orice risc. Chiar dacă voi decădea, înnebuni sau muri de deznădejde și dorință.

Atunci vom vedea ce va [mai] rămâne din dragostea noastră.

Acesta e drumul pe care îl dorești tu, eu îl urmez cu toate riscurile dar e bine să știi că tu ai vrut asta.

Crede în mine[4], ai răbdare și așteaptă-mă! Atunci vei merita să fii soția mea [și] eu voi merita să fiu soțul tău.

Dacă mă vei părăsi, poate Dumnezeu nu mă va părăsi. Totuși mă îngrozesc [gândindu-mă la acest fapt].

Parcă văd că nu vei avea tăria să mă aștepți. Pentru aceasta plâng și mă chinui și mă voi chinui mereu.

Am fost eu ursit[5] să pierd totul în viață și să mă înalț prin sacrificii, care îmi ucid orice împlinire în viața aceasta?

Mă rog lui Dumnezeu și te rog și pe tine să ai încredere și să mă aștepți. Voi veni!

Cuvântul dat e pentru mine un jurământ mai tare decât mine.

…………………..

Dacă merit ceva, atunci sufletul, spiritul meu te roagă în genunchi să mă aștepți, până voi fi capabil să te țin[6] alături de mine.

Voi veni deși te disprețuiesc pentru faptul că nu ai avut curajul să te arunci în foc alături de mine[7].

Acum, sacrificiul [acesta] îl voi face numai eu, pentru ca să vezi și tu care dintre noi a iubit mai mult și a fost mai vrednic.

Tu nu crezi în mine dar eu cred. De acum înainte orice sacrificiu din partea ta eu nu-l mai primesc.

Te voi insulta arătându-ți cât ești și ai fost de nevrednică de dragostea mea, iubindu-te până la sfârșitul zilelor mele.

Căci știu, [că] iubirea ta, ca și a oricărei femei, încetează când nu voi avea o soartă prea bună, o situație prea frumoasă, un viitor sigur.

Singură arăți [acest lucru], prin hotărârile tale.

[Însă] chiar ajungând un nenorocit și un om fără rost, eu îmi voi salva sufletul.

Atunci eu nu voi mai avea nicio pretenție asupra ta.

Tu, fără mine, îl vei pierde[8], și în bogăție și în legalitatea unei căsătorii cu [un] altul, tu vei fi o trădătoare, o fățarnică.

Iartă-mă pentru tot răul! Dar acesta e adevărul.

 Te sărută. Lucică.

 [Paralel cu textul celei de a doua pagini, Fericitul Ilie a scris:] [Trebuie să] valorezi mai mult cuvântul [meu] decât petecele de hârtie[9]. Cu o mie de acte și fără iubire [nu am face altceva decât]: ne-am înșela [reciproc].

[1] Nu te voi forța să iei o anume decizie…

[2] Cu sensul: viitorul.

[3] Spiritului/ duhului meu, care mă conduce.

[4] Cu sensul: încrede-te în mine.

[5] Cu aluzie la ursitoare…însă fără să se refere, grosso modo, la această credință păgână. Și când cineva spune, în Teleorman, aceasta e ursitoarea mea sau așa am fost ursit să trăiesc vrea să spună că e conștient de viața grea pe care o are. Un corelativ al lui: îmi asum crucea vieții mele, suferința ei.

[6] Cu sensul: până voi avea un salariu ca să te pot întreține.

[7] Îi reproșează că nu a vrut să se căsătorească cu el, acum, în această perioadă cât el era student la București…ci a dorit să aibă o stabilitate materială în primul rând.

[8] Îți vei pierde sufletul…

[9] Actele de căsătorie.

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [30]

Leave a comment

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29.

Our greek font.

***

We have, from the first enunciation, a few certain things: during the prayer of George it came, in unexpected mode, in his being, a brightness from part of God, which he has lived it as coming from above, from heaven.

Symeon does not speak about a simple e[llamyij, that would have caused by something physical but not the adverb a;nwqen, an adverb that expresses the place, the location from where something comes to us, to those on earth, should not lead us with the thought, that it indicates a terrestrial or cosmic source of light.

We believe that a;nwqen wants to emphasize the role that has the adjective qei,a, that accompanies e[llamyij.

The light is divine, is from above, namely is  from God.

George asked God’s mercy and God shows His mercy as light.

But the phrase open by Symeon is not finished.

After specifying that the light comes from above, Symeon affirms that the divine brightness filled the whole place where was the young George [91 line].

The aorist of plhro,w, and namely evplh,rwse, that Symeon uses here, in our opinion, it does not indicate the fact that our young man looked around, with his physical eyes, and saw that everywhere, in his cell, was light, but, rather, that everything what sees him now, in this moment, was only that brightness.

Symeon looks retrospectively the things and compendious.

He has not present the ecstatic event in progress, like a televisual horse racing, where is showing to us, finally, in slow motion, which of the competitors walked first across the finish line and how it actually happened.

Symeon includes in running the event details that he did not realized during the ecstasy, but he understood the post-ecstatic, at some time after the event.

This thing is evident from the following two phrases.

If, further, in the phrase following that in which we reported before, Symeon said that the young man „did not know [anything by himself, to him, who prayed] and he forgot that he was in the house or under a roof” (91-93 lines), immediately Symeon opens an another phrase and says: „because everywhere he sees only light and he did not know whether he was walking on the earth” (93-94 lines).

The idea of the roof, of ste,gh, that suddenly disappears, collapses, that he does not see it because the light, it will reappear in the symeonian description.

The light of God coming down, coming in human, and it takes over completely, is what separates us from things seen, catapulting us, suddenly, in the vastness of the divine light.

The divine light does not give us the possibility to think something related at the visible world, but we see fw/j mo,non, only light in that moment.

The transition from what we see, to that what-we-do-not-expected-to-see of the ecstasy, but that we was ready to see it, fills us with amazement. Our young man forget everything he knew, what he wanted, what he believed that he was.

The symeonian relating presents again post-ecstatic details.

It says that the young George felt not in him the fear of not falling into sin, he did not take care of things from the world and he bore himself like one immaterial (94-98 lines).

But the ecstatic state, that to be o[lwj fwti. avu/lw| sunw.n [completely united with the immaterial light] (97 line), does not permit the evidence of the world with which we are accustomed, but is a transposition of us in eternity.

Therefore and returns Symeon at the narration of the ecstatic event, through characterization of divine brightness right the immaterial light and through emphasis the fact that light was in the young George with such interior evidence, that he himself felt the light (97-98 lines).