Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [7]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a…
***
Confidențe

Iubesc foarte mult. Orice gest al meu
te intrigă, te debusolează.

Când crezi că mi-ai ajuns la suflet
afli că n-ai ajuns
nicăieri.

Iubesc imperceptibil și sufăr
în văzul tuturora sau mă comport
iresponsabil.

Nu știu când să mă
stăpânesc.

Când mă îndrăgostesc
sunt un dobitoc frumos,
adică un om cu o inimă largă
și un idealist
de nota zece.

Poți să faci orice cu mine. Eu
nu mai îmi aparțin în acel moment.

Toate ambițiile mele cad și zic
că cea de care m-am îndrăgostit e cea mai bună,
ultima.

Însă de fiecare dată aflu același lucru:
aflu că nu trebuie să am încredere
în nimeni,
nici măcar în mine.

Sunt mințit din nou, sunt părăsit
din nou.

Nu înțeleg de ce și nici ce îmi lipsește
și nici nu știu de ce sunt numit
egoist,
infatuat, orgolios, destrăbălat,
obsedat, nebun,
când iubesc curat.

Geniul meu e o ironie pentru orice prost
și orice fufă îmi spune același lucru:
„Ești cam trăznit!”.

Ce știu ei? Ce văd ei?
Mai nimic și mai deloc.

Însă mă mulțumesc și cu această dragoste cerșită,
cu acest egoism cras și mizer.

Într-o lume de nimic
nu poți să speri la mai mult.

Mă gândesc la mormânt și mă apucă frigul.

Orice artist mare nu poate să moară
din cauza incertitudinii.

Dincolo va găsi ceva mai bun? Dincolo va putea
să fie el, el cu totul?

Întrebări brutale,
cu șoc imediat.

Noi ne punem întrebări,
nu proștii!

Noi ne simțim sângele gâlgâind
și furia limpezindu-se ca vinul în butoi.

Iubesc și cred de unul singur.

Nu mai sper dar iubesc.

Sau numai iubesc și sper.

Cuvintele nu mai contează prea mult
când nu ai pe cineva să le înțeleagă.

*

În noaptea asta

De ce nu pot scrie toate poemele
în noaptea asta?

Aș scurta din timp și aș folosi
ce a mai rămas pe lucruri de nimic.

Aș deschide o carte și aș arunca-o.
Aș bea un pahar cu vin și apoi l-aș pișa
fără sfială…pentru că e noapte…
și noaptea lucrurile se petrec altfel decât ziua…

Ceea ce știu foarte bine e că nu vreau să
dorm,
pentru că mi-e teamă să visez femei,
care nu sunt adevărate
și să cred în aceste fantezii fără concretețe
în schimbul a ceea ce se poate întâmpla cu mine
în ziua de mâine.

Eu am presimțiri confuze…dar știu că nu am de pierdut
nimic.

Valentin spunea că așa a fost să fie…
Deci că a fi e totuna cu așa a fost să fie.

Însă eu nu cred în resemnare.

Eu cred că a fi e ceva foarte serios,
atât de serios că nici nu vă dați seama
de seriozitatea lui maximă.

Mulți vor să afle filosofia mea de viață,
lucrurile în care eu cred
și în care stă forța creației mele.

Însă ele sunt puține dar atât de viguroase
încât nu se pune problema să fie văzute,
secate, aflate, întrebate.

O, văd o viață foarte jegoasă în jur!

Un jeg despre care aș vrea să scriu
până când oamenii s-ar îndrăgosti, profund,
irevocabil,
de frumusețea lumii strivită de urât.

Sincer,
mai mult decât sincer,
mai complex decât sincer
și răstignibil,
aș vrea să scriu despre toată nebunia lumii
în seara asta, numai acum
și aici.

Pentru că e prea multă nebunie în lumea asta,
prea mult dezgust,
prea multă ipocrizie
care zâmbește incalificabil.

Și nu mi se pare imposibil să beau paharul până la fund
pentru ca să narez lumea
în care mă sufoc…
pentru că vreau, prin această răscolire
a mizeriei eu însumi
să scap de mirosul ei grețos,
irepresiv.

Și fiecare patimă trebuie scursă
din om și pusă pe foaie.

Tot urâtul trebuie disecat și expus
pentru ca nimeni să nu mai confunde mizeria sufletească
cu frumusețea duhovnicească.

Nu, nu mi-e rușine să spun că sunt sărac de
atâta bogăție!

Nu-mi place să fiu compătimit
dacă nu sunt înțeles.

E o ipocrizie…

Acum,
în noaptea asta,
eu stau pe un mormânt promițător,
privesc pădurea din apropiere și mi se face frig…

Cred că așa începe nemurirea:
nespus de tăcut dar…real.

*

Mozaic liber

Nu pot să râd de două ori pentru același lucru.
Eu râd odată și bine.

Odată răsare iarba
și odată se usucă, deși în fiecare
an răsare aceeași iarbă, la fel de verde
și de simplă.

Capul mă doare o singură dată pentru lucrurile care
o singură dată se gândesc.

Când mă duc la Biserică se găsește unul, doi,
mai mulți,
care să-mi schimbe pacea în neliniște.

Mă enervează falsitatea celor care slujesc…
și chiar dacă nu sunt falși în mișcări sau
în gesturi sunt improprii duhului ei.

Pentru că toată viața m-am luptat cu ispita de
a socoti viața nostră o iluzie.

De aceea nu-mi plac iluziile, farsorii,
comedianții marilor adevăruri.

Nu, nu e important dacă are o urdoare la ochi…
ci dacă e om viu!

Iluzia începe de acolo, de când te simți un mort viu.
Când ești mort în viul vieții, în mijlocul vieții.

Trebuie să te gândești la hăul înțelesurilor
și nu la toate lucrurile pe care
toți proștii le înțeleg.

Căci spre acel loc,
spre locul unde e concentrat tot tabloul mă grăbesc.

Mă grăbesc fără să aștept.
Chiar dacă viața e o continuă așteptare,
în care toate prefacerile interioare sunt
inimaginabile și de neașteptat.

Mă grăbesc…
pentru că din mine,
mereu, vor să iasă lumi noi,
lumi impunătoare,
care nu se mai găsesc nicăieri altundeva.

Și de aceea grija mea de a mă grăbi,
de a nu mai sta,
de a nu prejudicia cumva fericirea,
fericirea altora,
care stă în lumile pe care le nasc
într-un continuu travaliu.

Pentru că nu îmi place grămada de dezamăgiți pe
care o văd mereu,
cei care s-au lăsat mințiți
de gândul că nu pot să facă nimic.

Însă vai de cei care i-au mințit!
Vai de cei care le-au rupt aripile,
în loc să îi învețe să zboare!

Nu, nu întotdeauna ultima victorie
e cea din urmă înfrângere!