Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [8]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a…

***

Intonație lângă un fir de praz poetic

Cine mai crede în
promisiuni?

După cum spune și termenul ele sunt ceva
care se vor întâmpla în viitor.

Viitorul nu e al meu.
Nu e al meu în întregime.

Deci nu pot crede deloc în viitor.

Eu mă gândesc la acum,
pentru că sunt absorbit de prezentul
care mă împlinește.

Democrația e o dreptate
numai dacă ești în stare să o faci a ta.

Fiecare are dreptul lui
dacă îl trăiește demn.

Însă când totul se transformă în marmeladă,
minciuni, ideologie…
nimic nu mai e uman.

Omul are nevoie să gândească cu fața
senină.

Și cred că cerul se va lumina deodată…
și viitorul își va pierde valoarea
pe care noi i-o dăm acum…
pentru că, deja, fiecare trăim în viitor.

*
Cu auditoriu

Eu le vorbeam lor, unora, tuturora. Eu încercam să le explic
ceea ce nici natura nu știe. Iar ei se uitau la mine
ca la un diazepam fără efect,
contemplându-mi obrazul…care și așa nu avea mare importanță
pentru ei.

Însă auditoriul meu nu a știut să aplaude cum trebuie.
Pentru că auditoriul nu știe, până nu îl înveți, să aplaude cum trebuie.

Pentru că auditoriul meu nu a fost genial, așa cum dorea
Marin Sorescu, într-o carte a lui, la final,
la urmă.

Auditoriul meu era doar curios (prostia omului, care nu știe de ce vine în fața unui mare creator de poezie!) și una dintre fetele
din față m-a aplaudat doar pentru…inteligență.

O, vai și-amar!…

Însă nici eu nu am zis nimic. Și eu m-am complăcut în neînțelegerea lor,
pentru că și eu mă înspăimânt de mine. Nici eu nu știu tot ce pot să fac. Nici eu
nu știu cine sunt, de unde ies toate aceste furii
și doruri, și lacrimi ale creației mele.

Nici eu nu știu…Însă mă văd dorind, câteodată, un public pe măsura mea.
Un public care să simtă orice cuvânt ca pe al lui și orice
silabă ca pe a noastră…Să-și simtă inima extinzându-i-se la infinit,
pe care să se coboare și să se urce emoții și gânduri fără măsură.

O, vai și-amar, doar proștii sunt curioși, fapt pentru care devin inteligenți dar niciodată înțelepți!

Însă inteligența lor e fuga după căpătuială și nu umplerea lor de veșnicie.

Și cum, de unde aș avea, aș găsi un public pe măsura mea,
înalt și veșnic,
care să înspăimânte prin măreție și frumusețe?

Pentru că înțelepciunea e a celor care nu mai știu nimic
pentru că știu prea mult și nu mai știu că au prea mult
pentru că e prea apăsătoare durerea lor.

De aceea cred, că orice om adus de spate
își simte decăderea sau mulțimea păcatelor
ca pe o certitudine împovărătoare.

Cel mai frumos auditoriu, totuși,
este tăcerea fără auditoriu…