Zi: 6 octombrie 2011

Partea întâi…

***

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

A vedea şi a fi văzut

De la privirea contextuală şi fixaţia vizuală
la contemplarea şi vederea lui Dumnezeu

Vol. 2

***

Milițianul îi garantează procurorului că „s-a procedat conform” și că se poate începe. Procurorul se face că dă o mână de ajutor celor din mașina cu care venise dar îi lasă să coboare singuri.

Coboară un bărbat cu pălărie de soare. După care vedem coborând din mașină silueta, de neconfundat, a lui Emil Botta[1], care îl interpretează pe profesorul Paveliu.

Însăși chipul său interiorizat, contemplativ, suferind arată că reprezintă altă lume, care contrastează uluitor cu bădărănia existențială de până acum.

Gesturi delicate…dar, în același timp, e foarte obosit…Se șterge de sudoare…

Coboară cameramanul…și claxonul e tot în funcție! E blocat…Nu deranjează pe nimeni…

Cameramanul încearcă să își coboare uneltele de lucru…care se află într-o valiză neagră, mare, de lemn…dar, până la urmă…le cară soldatul și cu altcineva. Tot cei mai proști…fac treburile grele…treburi lăsate în seama celor mai sus decât ei.

După care coboară Nicu, care se lipește de mașină…și, ultimul, Vuica, cu buza spartă în incidentul ce trebuie reconstituit, care se pune lângă Nicu.

Cei doi tineri au fețe de o naivitate bătătoare la ochi, adică falsă. Sunt speriați, timorați, privesc în gol…privesc prostește.

Tinerii filmului sunt niște proști iar tânăra e simbolul femeii desconsiderate, care nu e luată în seamă niciodată la modul serios.

Poate că acest infantilism bătător la ochi a fost căutat în mod expres de către regizor.

Cum să nu îți vină să manipulezi un asemenea tineret, care pare să nu aibă nicio brumă de creier în cap? Și cum de a ajuns milițianul Dumitrescu așa de „deștept” și se pune bază pe el, dacă nu are instrucția necesară unui om responsabil?

Claxonul e viu…e foarte viu…și îți taie tot cheful de a mai privi filmul.

Însă el reprezintă urâtul ideologic de care nu poți scăpa, de care nu te poți feri, de care nu te poți ascunde, pentru că el e pretutindeni.

Și oare câte eforturi chinuitoare au făcut românii sensibili, profunzi, ca să scape de sunetul și de norul acesta oribil pe care l-a reprezentat comunismul?

La câte chinuri sunt supuși, cât de mult sunt chinuiți, în orice perioadă istorică, cei care nu suportă zgomotul tâmpit, indecența buhăită, impudoarea limbajului repetitiv, grosolănia șuncoasă a nesimțirii?

Câtă ură demonică și cât de mult zgomot ideologic suportăm!

Claxonul…claxonează în neștire…

Profesorul contemplă, stând pe lada cu unelte, nu știm ce. El e simbolul omului profund, care lucrează cu sufletul…și nu cu mâinile în primul rând.

Soldatul, procurorul și bărbatul cu pălărie de soare vor să rezolve sunetul (ei sunt oamenii muncii, buni la alergat pentru partid), pe când cei doi tineri sunt curioși să vadă ce fac cei trei bărbați la motor. Mai ales Vuica, cel care va și muri la sfârșit…

Claxonul ne-a năucit…

Soldatul îi spune tocmai acum procurorului că s-a blocat claxonul…deși acest lucru era mai mult decât evident, de când, cu toții, erau în mașină.

Procurorul îi spune soldatului să taie contactul. Vuica intervine, le spune ce să facă…dar procurorul îl ironizează, spunând că a devenit acum și inginer de mașini…și îl dă la o parte.

Tinerii, cu alte cuvinte, trebuie să tacă în fața celor mai în vârstă…pentru că ei nu au experiență…deși procurorul nu are habar ce să facă…și pasează, din nou, rezolvarea claxonului pe seama soldatului cu față de tâmpit.

Tânărul pleacă cu gesturi de arierat mintal…și îl vorbește de rău lui Nicu. Înțelegi acest lucru din gesturile și mimica feței sale.

Tinerii par indiferenți față de ceea ce se întâmplă. Așteaptă să nu mai audă claxonul…dar nu fac nimic pentru asta…

Tânăra e în apă, se scaldă. Privește scena care se desfășoară pe mal…și zâmbește a plictis…Se întoarce cu spatele…și la 10. 18 claxonul moare definitiv.

…până la 10. 18 minute! De la 7. 35…până la 10. 18 minute claxon continuu, pe aceeași tonalitate, ceva care te face să închizi filmul.

Tânăra privește spre mal…O, Doamne, doar clinchetul plăcut al apei curgătoare!…Zgomotul produs de om, în concluzie, e idiot ca și nesimțirea care îl provoacă și îl menține în funcțiune.

Trebuie să fii foarte lipsit de poezie și de muzicalitate pentru ca să nu te deranjeze zgomotele asurzitoare.

Tânăra se bucură de apa care o îmbrățișează. Sunet de păsărele…pentru prima dată…ca răsplată pentru cele 3 minute de claxon continuu.

Trupa reconstituirii trece pe pod. Din nou rumoarea populară…Casa…și copacii de deasupra ei. Mica cârciumă se numește Pescăruș.

Fluierăturile mulțimii…despre care vom afla că nu demonstrează împotriva comunismului…ci e spectatoare la un meci de fotbal. Și, după cum și-a dat seama până și milițianul Dumitrescu, tocmai de aceea s-a ales să se facă reconstituirea acum, când mulțimea e ocupată cu fotbalul, pentru ca să nu își bage nasul în reconstituire.

Ajung pe esplanada reconstituirii…în timp ce tânăra prostuță îi privește din apă. Privește fără expresie, prostește…Nu înțelegi dacă e purtată de curiozitate sau, pur și simplu, se pierde în ceea ce vede.

Femeia cu gâscă în brațe (11. 14 minute), în vârstă, complet în negru, privește pierdut…Nu mai vede niciun viitor pentru ea…

Se începe asamblarea aparatelor.

Procurorul nu vrea să bea din berea pusă la rece.

Cârciumarul e servil…iar procurorul prea amabil, vorbindu-i cu dragă…

Pentru procuror, aparatul de filmat e o drăcovenie care trebuie să își facă treaba repede…pentru că el se grăbește…

Asamblarea durează un sfert de oră, după cuvintele cameramanului. O face fără ajutor…lângă masa de care e rezemat procurorul. Și asta pentru că doar specialistul știe să facă ce trebuie…Mai mulți băgători de seamă…l-ar încurca în munca lui.

Emil Botta, profesorul, cu sticla de bere în mână, rezemat de un postament de fier…privește la cei doi tineri…care stau cu gura căscată…ca să observe cum se bagă filmul în camera de luat vederi.

Iar cameramanul, simțindu-se privit, face din împletirea filmului în aparat o matematică superioară. Adică să nu dai atenție prostului, să nu îl faci să se simtă privit, că va considera că e președintele universului. De fapt, el doar asta așteaptă: o bucurie de-o clipă.

Și cameramanul are ceas la mâna dreaptă. Imaginea e centrată pe manualitatea cameramanului. Chiar și procurorul îl privește cu o oarecare solemnitate, el purtându-se anacronic de la un capăt la altul al filmului. Pentru că atât îmbrăcămintea cât și starea lui e de om care se plimbă prin oraș…și nu reconstituie bătăi între tineri.

Nimic grav până acum…pentru că nimeni nu vorbește profund despre viața de zi cu zi. Nici măcar nu au început să converseze despre ceva anume…

Procurorul se balansează cu scaunul privind la dexteritatea cameramanului…privește apoi spre cei doi tineri…care privesc atent la mâinile cameramanului…stând cu gura căscată…

Pentru doi tineri pasibili de pușcărie…cei doi sunt mult prea aerieni/ nepăsători…Viața le trece printre degete…e o realitate pe care nu o observă…și curiozitatea lor e una conjuncturală.  Se opresc să vadă te miri ce pentru că nu au un plan mai bun în viața lor. Sunt conduși de instinct și fac lucruri la întâmplare.

Din nou centrați pe imaginea camerei de luat vederi (13. 03 minute). Mâini care lucrează…și se aude, iarăși, glas de locomotivă.

Deodată, pe nepusă masă, același cântec românesc la modă: „toate au fost la timpul lor ceva exagerat…”.

Tehnologia se schimbă, vestimentația se schimbă, mentalitatea oamenilor se schimbă…Suntem însă capabili să ținem ritmul cu schimbarea?

Procurorul înjură, murmurat, pe cel care i-a dat drumul, adică pe cârciumar…și îi spune că aici nu facem „panoramă”, adică priveliște pentru toată lumea.

Muzica ia sfârșit…pe a treia concentrare la mâinile cameramanului…Timp pierdut…pentru că în lipsa camerei de luat vederi nimeni nu a făcut nimic.

Minutele, orele, zilele pierdute în gol…cu discuții tovărășești și alte ideologizări…alături de zilele copiilor și ale tinerilor pierdute în bucurii fără sens.

„Să pierdem timpul, tovarăși! Să nu facem ceva serios cu noi și cu viața noastră…”.