Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

A vedea şi a fi văzut

De la privirea contextuală şi fixaţia vizuală
la contemplarea şi vederea lui Dumnezeu

Vol. 2

***

13. 2. Reconstituirea inutilității utopiei

[posterul filmului]

Filmul Reconstituirea (1968)[1], în regia lui Lucian Pintilie[2], care ecranizează nuvela, cu același titlu, a lui Horia Pătrașcu, e o mostră de reconstruire nu a unei bătăi banale, între doi tineri și un cârciumar, într-o localitate obscură de munte, ci a stării de spirit a unei epoci, în care românii erau închiși în țarcul comunist și lăsați să reziste.

Acesta a fost motivul pentru care am ales să discutăm acest film în secțiunea de față, pentru că el subliniază, pentru cei care au trăit sau nu au trăit în comunism, niște lucruri definitorii despre starea de spirit de atunci.

Și în intervalul temporal de 1. 39. 04 minute, în alb-negru, România acelor ani țâșnește din detaliile banale ale unei priviri de aproape a unui spațiu foarte redus ca întindere, filmul dând senzația că țara noastră e doar atât cât poate cuprinde un aparat de filmat care se rotește.

După tăcerea în care e prezentat studioul care a făcut filmul (Studioul Cinematografic București, scris fără majuscule), nu vom mai avea parte de o tăcere deplină decât la final, când imaginea se va opri pe fața celui de al doilea tânăr, a celui înalt, a lui Nicu (Vladimir Găitan[3]), care scapă de furia oamenilor.

Și între două tăceri depline avem parte numai de zgomote, insuportabile sau mai plăcute, care reprezintă aerul epocii.

La a patra secundă a filmului apare o imagine de culise (prima imagine a lui): cadrul 254, turnat A2.

Ea este, de fapt, una dintre variantele filmice ale minutului 1. 23. 48, când Vuica (George Mihăiță[4]) se rostogolește și cade (cădere care îi va provoca moartea) cu fața în nămol.

Și reconstituirea începe cu repetarea unui cadru de 4 ori, timp în care se prezintă titlul, actorii și oamenii care au făcut filmul…pentru că repetițiile inutile, sloganurile hiperbolizante și manifestările politice de masă, în care nu credea ideologic aproape nimeni, erau dinamismul epocii.

Întâlnirea cu mâzga, cu repetiția și cu oamenii căzuți la pământ este cel mai nimerit început de discuție despre comunism, pentru că aceasta era situația ideologică a epocii: oamenii trebuiau să privească doar pământul…și să se supună orbește regizorului politic.

Vuica e manevrat regizoral, regizorul, bineînțeles, nu apare în cadru (auzim doar vocea lui), însă cadrul filmic se formează după indicațiile sale.

Al cincilea cadru însă (1. 59 minute) e cu lumină difuză, Vuica înălțându-și mâinile către cei 4 de pe marginea râpei. Nu vom înțelege, decât spre final, că această imagine difuză este expresia privirii sale tulburi, datorită loviturii puternice suferite în zona capului.

Dar, totodată, acest clarobscur al imaginii era expresia ideologică a vremii, pentru că ideologia atee comunistă propunea lucruri cu care oamenii nu erau de acord, pe care nu le doreau.

O discuție despre lucruri vagi, confuze…Și Vuica urcă râpa, în aceeași lumină clarobscură, în care oamenii păreau a fi niște umbre fără chip, și își privește în față prietenul, și asasinul în același timp, într-o tăcere fără explicații, chipul lui Nicu fiind văzut în mod aproximativ, cu ochii unui om bolnav.

Și de la silueta înaltă dar vagă a lui Nicu, luminată din partea dreaptă de lampa milițianului Dumitrescu (Ernest Maftei[5]), aflat într-o ipostază care nu are nimic de-a face cu meseria lui, trecem din viitor în prezent, pironindu-ne privirea pe chelia unui bărbat, care are o rană mare, cicatrizată.

Un sunet scurt…și patru uși care se deschid deodată datorită vântului. Apoi o casă (2. 44 minute) cu trei coșuri, o apă pe lângă ea, un pod…un sunet de locomotivă…după care apar multe linii, care insinuează existența unei gări în apropiere…un cârd de gâște, care stau liniștite…iarăși sunet de locomotivă, o gâscă reacționează…și camera de luat vederi  ne întoarce la chelia inițială (3. 08 minute).

Bărbatul stă cu fața la pământ, are ceas și verighetă, e tuns scurt și în maieu/ maiou…adică e unul de-al nostru, un comunist serios.

Însă, în primă fază, nu intuim că face plajă…ci considerăm că e rănit sau mort.

De la chelia bărbatului la…televizorul deschis (3. 13 minute). O melodie românească la modă…care ne lovește auzul fără să ne așteptăm.

Ea reprezintă primul zgomot frumos produs de om.

Melodia vorbește despre tinerii epocii și despre zgomotul pe care îl produc, tocmai pentru că sunt niște tineri cu moravuri relaxate. Iar televizorul lăsat deschis, care funcționează fără auditoriu, este integrat în film în mod natural, pentru că obiectivul de filmare se poate îndrepta spre orice punct vizibil din apropiere.

Putem să filmăm ce vrem, cu alte cuvinte. Însă, în același timp, imaginea televizorului care funcționează degeaba e și o trimitere la rolul formator pe care trebuie să îl joace televizorul în viața oamenilor.

Un televizor deschis are nevoie de un public. Dacă îl deschizi…trebuie să stai în fața lui. Numai că propaganda comunistă a devenit atât de grețoasă în cele din urmă, încât oamenii nu mai puteau să suporte pe cei care vorbesc degeaba.

Televizorul lăsat de unul singur era un simbol al modului în care poți să spui nu cenzurii comuniste. „Dacă vreți să ne dați doar ce vreți voi, noi vă răspundem prin indiferența noastră”.

Și indiferența față de ideologie însemna orice lucru prin care nu pactizai cu modul în care ei doreau ca tu să trăiești.

Dar, pentru că apare clipul unei melodii la modă, putem înțelege și faptul că televizorul era acceptat ca mediu de ideologizare, pentru că aerul epocii ajungea, prin intermediul lui, pretutindeni în țară.

Pe același fond muzical…pătrundem în pădure, narațiunea vizuală oferindu-ne o privire, pas cu pas, a proximității locului unde se va filma, unde se va reconstitui banalul scandal.

Vedem vântul printre vegetația pădurii…pentru ca imaginea să se comute, la fel de brusc, asupra tinerei în sutien și slip (Ileana Popovici), pregătită pentru baie. Ea ascultă muzică la radio…dar nu oricum…ci cu aparatul la ureche, băgat în ureche…deși melodia umplea toată zona.

E interesant însă de subliniat faptul că melodia de la televizor era prezentă, în același timp, și la radio. Dacă la televizor nu o vedea nimeni…la radio, tânăra (fără nume) o asculta până la surzenie…și încerca să o fredoneze.

 [imaginea cu tânăra ascultând la radio]

Naivă, indiferentă la ce se petrece în jurul ei, abstrasă din peisaj dar curioasă față de ceea ce e nou: aceasta e prima impresie pe care ne-o formăm despre ea.

Gesturile și naivitatea tinerei însă nu par reale. Pentru că încearcă să fie foarte naivă…și să se miște nefiresc.

Numai că la radio, în cântec, se vorbește despre mode trecătoare și despre uitare. Despre faptul că se va uita…ceea ce se petrece acum.

De la tânăra de lângă apă…imaginea se comută deasupra celui întins la soare, moment în care ne lovim de fața lui Dumitrescu, a milițianului, care are țigara aprinsă în colțul gurii.

Melodia nu s-a terminat…

Dumitrescu nu spune nimic în primul cadru. Imaginea coboară spre chelia aflată jos. Bărbatul rănit la cap pare la fel de mort. Auzim primul zgomot al filmului produs de o mulțime de oameni. Nu vedem mulțimea…ci chipul milițianului.

O mașină, un munte, milițianul privește spre mașina dubă, albă, din zare…apoi spre cel de jos…și primul cuvânt al milițianului e: tovarășu (4. 31 minute), spus în cadrul funcțiunii și fără vreun acord firesc cu situația, pentru că bărbatul rănit la cap, care făcea plajă, îi era un apropiat, după cum avem să aflăm mai departe.

Milițianul îl atenționează pe bărbat că o să facă insolație. Bărbatul tace…Nu se uită spre el. Nu se clintește niciun centimetru.

Melodia nu s-a întrerupt de când a început…e subversivă…și nu are nimic de-a face cu ceea ce se petrece aici.

Milițianul nu se lasă: îi spune lu’ tovarășu’, cu o alură fals meditativă, „filosofică”, faptul că e „ca un rac pe spinare” și că are să facă „bășici sub piele”.

Melodia continuă

Din nou rumoarea mulțimii.

Ca și când nu ar fi avut decât acest lucru de făcut…milițianul insistă ca bărbatul să se ridice…pentru că e persoană inteligentă…El trebuie să asculte ce spune milițianul, pentru că altfel „dă de dracu’”, adică se îmbolnăvește.

Pentru că, milițianul (spus în subsidiar), știe mai bine ce îi trebuie unei persoane inteligente decât persoana în cauză.

Bărbatul tace. Milițianul nu se simte ca musca-n lapte.

Bărbatul vorbește…și îi spune că „e chestie de obișnuință” statul lui la soare și că poate sta oricât la soare pentru că are „pigmenții” buni.

Milițianul nu înțelege ce sunt…pigmenții (pielii). Așteaptă detalii ca la interogatoriile sale…însă nu le primește. Văzând că nu le primește…conchide faptul că e bine ca bărbatul să stea la soare.

Statul la soare cu pigmenți buni e ceva care „așa se poate”, dacă știu și organele statului despre particularitățile tale anatomice.

Scoate fumul pe nări…

Un clipocit de apă…și tânăra traversează înot, având hainele și radioul în mâna stângă.

O bătrână, cu o gâscă în poală și cu altele pe lângă ea. Mângâie gâsca pe gât și pene…Un glas de gâscă…vântul…și din nou milițianul Dumitrescu, care până acum a fost punctul central al narațiunii vizuale.

Țigara nu i s-a terminat nici acum…după cum nici cântecul…însă cântecul are și unele întreruperi.

Dumitrescu privește în zare pentru prima dată (6. 01 minute). Imensitatea muntelui…în aceeași zare.Vedem ce vede el.

Și când tânăra face baie la dușul în aer liber și se joacă în apă, muzica atinge din nou cote insuportabile. Aceeași impresie: prea naivă, pusă pe jocuri, pe pierdut timpul…Iar Dumitrescu: un milițian semidoct cu aere de filosof, care nu face nimic din fișa postului ci se bagă mereu în seamă.

Peste muzica dată la maximum…auzim și claxonul locomotivei…Fata face cu mâna călătorilor…Auzul ne este stresat în mod viguros…dar acesta e numai începutul. Când  ți se pare că e prea mult…urmează și mai mult zgomot, insuportabilul la el acasă.

Tânăra se bucură, ca un copil, de dușul de care are parte. Mult prea naivă…

Revine chelia bărbatului…care nu s-a mișcat de jos. Melodia continuă…Tânăra de la duș, într-o fugă prostească, trece prin gâștele femeii, produce zgomot și se aruncă din nou în apa râului.

Facem cunoștință cu o imagine de jos…și nu de sus în jos ca până acum…a spatelui bărbatului cu rană la cap. În sfârșit, își ridică capul, pe muzică, se lovește de patru ori peste ceafă (din nou cifra 4…) și se ridică…

Însă, când se ridică, bărbatul întreabă de cineva (despre procurorul care va veni, și care este interpretat de George Constantin[6]) și schimbă relația dintre el și milițian, milițianul devenind un fel de subaltern al bărbatului cu pigmenții buni.

Bărbatul vorbește părut în dodii, spunându-i milițianului că „aveți noroc cu lumea”, cu „lumea asta dupe-aici”. Doar fetița vine pe aici, spune bărbatul…și lui nu îi mai place meseria de cârciumar…

Milițianul nu prea e bucuros de ce aude…Aruncă restul de țigare. Din nou rumoarea mulțimii…și duba albă

Cârciumarul are bere la rece. Milițianul spune că ziua asta a fost special aleasă (pentru reconstituire)…pentru că „lumea e curioasă, tovarășe, vrea să știe…și dădea buzna” să vadă.

Și când să bea și milițianul o bere…se vede în fundal o mașină, care vine claxonând, produce mult praf pe drumul de țară…dar, mai ales, zgomot.

Un claxon continuu…

Și de la 7. 35 minute…până la…

Mașina are număr de Prahova [PH]…oprește într-o rână, coboară un soldat, vrea să deschidă ușa laterală…nu prea poate…claxonul e neîntrerupt!

Soldatul rămâne în mână cu clanța ușii, de care trăsese în disperare…iar bărbatul în alb, îmbrăcat elegant, procurorul…înțelege tâmpenia soldatului…și coboară, cu mare greutate, pe ușa șoferului, ajutat și salutat de milițian.

Milițianul și soldatul au în cap șapcă militară…iar procurorul pălărie de oraș…se șterge de sudoare cu batista…și îi pronunță, pentru prima dată în film, numele milițianului: „Bine, Dumitrescule, bine!”…

Did you like this? Share it: