Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 7 octombrie 2011

Sfântul Vasile cel Mare contemplând cartea Sfântului Profet Isaia [12]

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a…  
***

Cât e zi = cât suntem în viața aceasta, p. 153/ „Cel care dăruiește strălucirea [vederii lui Dumnezeu n.n.] după măsura cuvenită fiecăruia”, p. 154/ „contemplarea celor netrupești”, Ibidem/ „pentru că există deosebire și între cei mântuiți, fiecare fiind părtaș la desfătarea celor bune [la vederea și înțelegerea extatică n.n.] de la Dumnezeu la propriul său nivel”, p. 155 de sfințenie.

*

Numărul mic al celor mântuiți, p. 155/ „Sionul este orașul vechi și inferior, iar Ierusalimul era cel regal, în care se afla și sanctuarul”, Ibidem, templul/ cartea celor vii, Ibidem/ cele trei Botezuri: botezul lui Ioan, Botezul Bisericii și chinul Judecății de Apoi, p. 156/ „păcatele din neștiință”, văzute de Sfântul Vasile ca „o necurăție” personală, Ibidem/ „nelegiuirea are nevoie de spălare [spălarea fiind aici un sinonim al Botezului ortodox], iar păcatul de curățire [adică de Spovedanie n.n.]”, Ibidem.

*

„curățirea prin baie și purificarea prin pocăință”, p. 157, Botez și Spovedanie/ înălțimea duhovnicească și privirea celor cerești, Ibidem/ „celor vrednici de odihnă”, Ibidem/ Despre transfigurarea Domnului pe muntele Taborului, p. 157-158.

 *

Cap. al 5-lea începe în p. 159/ cântarea de biruință din Ieșirea, Ibidem.

*

 „Unul-Născut, cel bun prin Sine, de Care tuturor le este dor, a Cărui iubire este sădită în mod natural și nespus în gândurile tuturor [ființelor] celor raționale”, p. 159.

Iubirea pentru Hristos e firească în sufletul nostru dar primită de la Dumnezeu într-un mod incognoscibil. Ea e, în concluzie, în sufletul oamenilor ca o virtualitate practicabilă și în Sfinții Îngeri ca o prezență actualizată.

Și noi trebuie să tindem spre această constantă și vie relație cu Dumnezeul nostru, spre Care, de fapt, ne mișcăm încă din pântece.

*

„Mângâietorul le-a primit pe toate de la Unul-Născut și ni le vestește nouă”, p. 159, fără ca prin aceasta Sfântul Duh să fie străin de cele ale Fiului și ale Tatălui sau ca El să nu Își aducă aportul personal în iconomia mântuirii noastre.

Fără aceste precizări riscăm să privim pe Dumnezeu Sfântul Duh doar ca pe unul Care repetă ce a spus Fiul, fără ca să Își unească lucrarea Sa cu a Fiului și a Tatălui în mântuirea lumii.

*

„lucrarea după virtute”, p. 159/ via lui Israel, p. 160/ „Israel a fost chemat primul dintre toate popoarele la apropierea de Dumnezeu”, Ibidem.

 *

„Iudeea l-a avut ca prim locuitor pe Adam, care s-a așezat în aceasta după ce a fost îndepărtat din Paradis, drept consolare pentru cea de care a fost lipsit.

De aceea a fost prima care l-a primit pe om mort, Adam împlinindu-și condamnarea acolo. Se pare că osul capului (craniul), cu carnea putrezită de jur împrejur, era o priveliște nouă pentru cei de atunci și punând craniul într-un loc, l-au numit locul craniului.

Se pare că Noe, strămoșul tuturor oamenilor, nu era necunoscător al mormântului, căci după cataclism (potop) mărturia a fost transmisă de către el.

De aceea, Domnul căutând începuturile morții omenești, a primit Patimile în locul menționat al craniului, pentru ca din locul în care stricăciunea oamenilor și-a luat începutul,  de acolo să înceapă viața Împărăției!”, p. 161.

Și aici, Dumnezeiescul Vasile cel Mare, ne dă un exemplu de transmitere de Tradiție de la evrei la creștini despre locul vieții și al morții Sfântului Adam, craniul său, după cum știm, fiind pictat la piciorul Crucii Domnului, în Icoana Răstignirii.

*

A nega ceva din Tradiție…înseamnă a nega toate creațiile Tradiției, după cum a afirma Tradiția Bisericii înseamnă a afirma întregul ei și nu preferențial, nu doar ceea ce îți convine.

*

Via sorec/ aleasă, p. 162,  după Simmachus/ gardul poruncilor, Ibidem/  vasul de teasc = sinagoga iar teascul = Biserica, Ibidem/ Biserica e „adunarea de pretutindeni”, Ibidem, fiindcă exprimată aici prin atributul unității și prin cel al  catolicității ei.

*

Via care a făcut spini, p. 162, deși ea trebuia să producă struguri, p. 163/ amenințările lui Dumnezeu din Scriptură sunt expresii ale bunătății Sale față de noi pentru că ele îndeamnă la pocăință, p. 164/ Dumnezeu nu tace când vrea să pedepsească, Ibidem/ profeția ca amenințare ce ne mișcă spre pocăință, p. 164-165.

 *

Hristos „a dărâmat peretele din mijloc al gardului, fără să-Și lase poporul neîngrădit, ci cuprinzându-l într-o singură curte, ca să fie o singură turmă și un singur Păstor”, p. 165.

De 5 ani

Dacă în 2006 mi-ar fi spus cineva, că vor veni la nivel online, în mod majoritar, ca să creeze, doar ortodocși care se rușinează să-și spună până și numele dar în spatele anonimatului toți să se creadă „sfinți”…nu știu dacă aș mai fi creat un blog public.

Aș fi preferat unul privat, cu câțiva cititori, decât să încurajez prezența unor extremiști, unor mucoși, care sunt „cei mai ortodocși” dintre toți…ei nefăcând altceva toată ziua decât să fure texte de la alții, să le roșească și să le albăstrească, și să le prezinte altor proști ca și ei, spunându-le că sunt „cele mai importante”.

La ce bun să încurajezi asemenea specimene de oameni, care în public nu au curajul să vină cu nume și prenume, cu viață și competențe, cu opere și proiecte în derulare?

În spatele anonimatului fiecare este „cel mai mare teolog dintre toți”. Însă cine sunt, unde au învățat, ce au scris până acum, cât de întregi sunt la minte…ca să fie prezențe publice?

Ce să înțeleagă un om echilibrat, deschis la minte, care vrea să se intereseze despre viața ortodoxă la nivel online, când ortodocșii români care scriu online sunt, în marea lor majoritate, anonimi, grosolani, fără studii, fără bun simț, promotori a tot felul de frici, obsesii, demențe, extremisme?

Despre ce să scrie…dacă ei nu pot gândi echilibrat, bineînțeles: pentru că nu au un bagaj enorm de experiență?

Și cum să înjuri teologii și profesorii de teologie…dacă le folosești cărțile? De ce nu traduc acești oameni cărți fundamentale, de ce nu scriu aidoma?

Arătați-mi blogul ortodox românesc, neiscălit și neasumat, care are creație proprie serioasă! Eu nu știu unul…

Dați-mi lista cu texte echilibrate și muncite, pe care ați scris-o de când sunteți online!

Sunt oripilat continuu de gradul de obscurantism și de penibil pe care îl emană blogurile ortodoxe românești în general.

În lipsa oamenilor dotați, evlavioși, energici la nivel online, avansează, într-un mod groaznic, buruiana prostiei noastre ortodoxe.

Parcă ortodocșii noștri online, într-adins, vor să își bată joc de ei în stil mare, la fel cum există și alți găgăuți, în alte spații religioase, care și ei sunt experți la dat cu capul în zid…și nu la marcat în poartă.

Pe scurt: am transformat o oportunitate atât de imensă și de facilă, posibilitatea de a fi prezenți  online, într-o mascaradă de proporții, unde tot ageamiul, cu ifose pe el, dă drumul la „un blog ortodox”, unde nu are habar ce să scrie.

Ce să faci cu bloguri ortodoxe doar cu icoane, vieți de Sfinți, cărți și acatiste, dacă tu nu ești în stare să vorbești despre ele? Și, mai ales, dacă tot nu te duce capul, de ce intri în discuții, polemici, presupuneri ce necesită multă finețe și ani întregi de cercetare, pentru ca să te pronunți vizavi de ele?

După 5 ani de online, după atâta scris, să văd că se caută la noi, în mod insistent, doar cursul cutare, cartea cutare, icoana cutare și despre părintele cutare…ai senzația că lumea a stat pe loc, că nu s-a schimbat nimic…și că totul a fost un efort mult prea mare…pentru „varza” românească.

Ne-au urmat exemplul online, nu teologii, din nefericire, ci extremiștii și suntem o sursă de  șmanglereală pentru elevi și studenți, care nu știu cum arată coatele tocite la masa de scris.

Cei cu doaga stricată…vor să ne pună în umbră, cu nimicuri înșirate pe ață…iar cei cu mucii la nas…doar să ia pă gratis.

De aceea am insatisfacția imensă că teologi și profesori ortodocși nu vor să vină online, nu vor să vină oameni străluciți, nevoitori cu străvedere, oameni care știu o meserie foarte bine, și, ortodocși fiind, pot fi de folos multora…ci îi lasă să vină doar pe ortodoxu’ anonimu‘, care confundă Ortodoxia cu extremismul legionar, cu bau-baul lui 666 și cu actele de huliganism și de ipocrizie.

Așa că, dacă politic am lăsat țara…pe „mâini bune”, tot la fel lăsăm și onlineul „pe mâini bune”, mâini care ne sapă mormântul „cu dragă inimă”.

După 5 ani…o paranteză aproape…goală

Adică suntem mulți…dar foarte puțini de-o doftă

Părintele Gabriel Bunge a devenit ieroschimonah

Convertit în 2010 la Ortodoxie, după ce din anii ’80 a trăit ca eremit benedictin în Elveția, Părintele Gabriel Bunge a devenit de curând ieroschimonah.

Reconstituirea inutilității utopiei [3]

Partea întâi și a doua

***

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

A vedea şi a fi văzut

De la privirea contextuală şi fixaţia vizuală
la contemplarea şi vederea lui Dumnezeu

Vol. 2

***

Privirea chipului însingurat, îndurerat al lui Botta (13. 37 minute) se îndreaptă de la cameraman spre tinerii gură cască. Vuica privește spre Nicu (fără ca acela să-i răspundă la privire) cu expresia că acel om e „foarte deștept” în comparație cu ei, care nu știu să pună filmul în cameră.

Tinerii obosesc de atâta concentrare…Privesc unul spre altul. Aparatul e gata! Și imaginea rămâne pe aparat…spre care privește și procurorul. După care privește împrejur…

Imaginea ne duce, pe traiectoria privirii procurorului, până la profesorul Paveliu. Acesta contemplă…Privește apoi spre procuror…

Gesturi calme, tihnite, de parcă nu ar fi nicio grabă

Se merge pe aceeași traiectorie cu camera de filmat, de la privirea lui Paveliu spre procuror.

Se privesc…și vorbesc prin priviri…

Procurorul îi trimite pe cei doi tineri „ceva mai încolo” și…să aștepte…Delimitarea infractorilor, cu alte cuvinte, de cupletul de judecată.

Cei doi tineri…îl privesc…de parcă nu au auzit ce li s-a spus. Se întorc cu mare lentoare și pornesc spre vale, uitându-se și în urmă…

Rumoare pe stadion…Tânăra e tot în apă. Cei doi trec pe lângă soldatul care arunca cu pietre în apă. Și el fără ocupație

Merg cu mâinile în buzunare. Când tinerii ajung în dreptul gâștelor…camera se comută la milițianul care stă lângă Paveliu. Prostul și deșteptul sunt la un loc…pentru că așa e în viață: suntem amestecați unii cu alții!

Paveliu, cu ochi mari, îl privește în față pe milițian. E la o distanță de un cot de el…și îl întreabă de ce nu îi urmărește…pentru că altfel pot să fugă. E pentru prima dată în acest film, când milițianului i se cere să fie milițian.

Cei doi ajung la ștrand…iar procurorul se balansează în continuare pe scaun…fiecare fiind pierdut în lumea lui.

Dar procurorul îl cheamă pe Dumitrescu și îl întreabă dacă a primit vreun ordin din partea lui. Și aceasta, pentru că se simțise lezat de imixtiunea lui Paveliu, deși doar retorică, în relația cu tinerii.

Ordinul procurorului? Dumitrescu trebuie să își reia activitatea…adică să stea degeaba.

O discuție învăluită/ acoperită între cel cu pălărie de soare și procuror. Procurorul îl cheamă pe Vlad, adică pe cameraman, interpretat de Niky Volcz.

Tovarășul Vlad e gata de filmare.

Însă procurorul, cu lehamite obosită, îi aruncă în spinare, lui, singurului care făcuse ceva până atunci (asamblase camera), povara întregii zile…spunându-i că din cauza lui o să îi apuce noaptea pe-aici.

Și soarele îl enervează pe procuror.

Tânăra iese din apă în spatele celor doi tineri, Paveliu vine să vorbească cu ei, învățându-i ce să facă, procurorul îi privește de pe scaun…Paveliu se întoarce cu un mers de om foarte atent.

Și când Paveliu se întâlnește cu soldatul care arunca pietre în apă (imaginea fiind focalizată pe ei)…procurorul îi pronunță numele bărbatului cu pălărie de soare: Drăgan (Ștefan Moisescu).

Soldatul dă nebunește cu pietre în apă. Procurorul îl privește în tăcere…

Tren de marfă (18. 10 minute)…și procurorul i se confesează lui Drăgan că soția sa vrea să îl părăsească, plecând la Brașov.

Prima intimitate a filmului. Trenul de marfă…și mărfarul vieții conjugale care intră în triaj.

Tăcerea procurorului e tăcerea de după pierderea soției…pentru că înainte de a veni aici a fost la tribunal, pentru divorț.

Însă procurorul se consolează în mod fals…prin aceea că pune semnul de egalitate între divorț și moarte: „odată și-odată tot trebuia să se sfârșească”…

Îi dă dreptate că vrea să divorțeze…Motivul? Are „dreptate” femeia să nu mai vrea să fie căsătorită cu cineva, care, din cauza serviciului, stă doar 3 zile pe-acasă. Numai că ăsta nu e un motiv real de divorț…

Îi cere bani lui Drăgan…dar acela îl privește neputincios…Și procurorii erau prost plătiți, cu alte cuvinte…

Rumoarea stadionului…

Și Drăgan îi spune pe nume procurorului: Ticu…și îl întreabă despre faptele celor doi tineri.

Pe scurt: s-au îmbătat într-o seară, cu o săptămână în urmă, s-au luat la bătaie, iar chelnerul care a intervenit…a primit o lovitură în cap. Adică bărbatul cu chelie întins pe  jos, de la începutul  filmului.

Au mai dărâmat o baracă, bătaia s-a continuat, au ajuns pe malul râului și Vuica a căzut în apă. Și pe Vuica l-a scăpat un ceferist de la înec…

Procurorul încheie povestirea abrupt…pentru a privi prin aparatul de filmat (19. 47 minute). Curiozitatea lui e vie…și începe să îl filmeze pe Drăgan, care nu dorește să fie filmat.

Nu vrea nimeni să fie în fața ochilor altora…

Aparatul manevrat la întâmplare creează filme la întâmplare.  Și dacă acestea, filmele întâmplătoare, ajung pe mâna cui nu trebuie, nu devin ele, propriile noastre creații, făcute fără prea mult discernământ, cele care ne acuză?

Ședințele și șprițul: astea te formează!”, spune Ticu din spatele aparatului…în timp ce Drăgan se plimbă de colo-colo, pentru ca să nu fie filmat.

Însă în cuvintele lui Ticu e și ironie la adresa vorbelor partidului dar și realitate. Pentru că mentalitatea bărbatului comunist era aceea că șprițul cu alții e un moment de experiență.

Adevărul-adevărat însă era altul: îți venea să bei de nervi, de atâta stat la ședințe…și nu de bucurie. Băutura era supapa prin care se scotea afară enervarea. Beai pentru ca să uiți, măcar pentru o vreme, în ce țară ești

De la Drăgan…procurorul Ticu ne duce cu imaginea, din greșeală, spre un tren de călători în rulare. Suntem încă vii!

Și Drăgan îl socotește tot copil pe Ticu, semn că se cunosc de când erau mici.

„Huliganism declarat, plus distrugere de bunuri publice, plus…ceea ce este și mai grav, tentativă de omor”: acuzele la adresa tinerilor. Procurorul devine procuror.

Dacă i-ar fi dat pe mâna tribunalului, ar fi stat la închisoare până la 3 ani…și îi privește prin teleobiectiv. Râde, lovește aparatul cu gest de considerație pentru câte poate să facă…și „orașul mănâncă…” ceva, pe care nu-l mai spune…în legătură cu cei doi.

Gura lumii are o altă variantă decât investigatorii.

Și Ticu dă dovadă că e om bun, că fentează sistemul…pentru cei doi bătăuși.

„Orașul trebuie să-și vadă de treburile lui”, concluzionează procurorul, cu spatele la cameră, pentru că, dacă am fi să ne luăm după opinia orașului…„jumătate din noi am fi delincvenți”.

Chestiunea dintre cei doi tineri, îi spune Ticu lui Drăgan, „este o prostie, o tâmpenie, o întâmplare”…chiar dacă ei au venit să o reconstituie.

Orașul, pe de o parte…și ei, care au sarcina să facă un film…în care nu cred. Însă, deși nu crede în el, Ticu vrea să facă un film bun

Nu aflăm însă numele orașului, pe care procurorul îl disprețuiește. Aflăm, totuși, de la el, că e „un oraș mic”, care „se plictisește”…și că el trăiește cu nevasta lui Paveliu…deși fiica acestuia, de 19 ani, s-a aruncat în fața trenului și s-a făcut zob.

Paveliu pare a fi subalternul procurorului, pe care acesta îl încornorează…și care suferă și infidelitatea soției  cât și de pe urma sinuciderii fiicei sale.

Și filmul începe să conexeze nefericirea celor doi și a orașului acesta mic, cu a procurorului și a celor din jurul lui. Toți sunt nefericiți mai mult sau mai puțin…

Procurorul dorește să fie chemați cei doi tineri…însă Vlad își dă seama că procurorul a umblat la obiectiv. Ticu și Drăgan râd satisfăcuți de isprava de mai înainte…cu filmatul la întâmplare

Rumoarea de la fotbal…cei doi tineri stând jos, pe pământ…și Vuica vrea victorie…Nicu însă e îngrijorat de problema lor…și îl face tâmpit pe Vuica, pentru că se ocupă cu lucruri care nu îl privesc la modul foarte serios.

Lui Nicu îi e frică de pârnaie…pe când Vuica vrea să îl facă să zâmbească. Mimează faptul că îl lovește peste față pe Nicu…el mai mult mângâindu-l…spunându-i că e prietenul lui

Și e pentru prima dată când se drăcuie, în mod explicit, în acest film. Nicu îl drăcuie pe Vuica.

Însă Vuica nu consideră drăcuitura un afront…se ridică de jos la fel de prieten…și îl întreabă pe Nicu dacă a fost pe muntele din fața lor. După o căpiță de paie e ascunsă tânăra ieșita din apă, care privește spre ei…

Și Vuica își exprimă dorința că vrea să urce în vârful muntelui, ca să vadă cum e.

Muntele…și din nou acorduri muzicale…Și dacă nu intră la pârnaie…Vuica ar vrea să meargă pe munte…Aceeași curiozitate conjuncturală ca și în cazul introducerii filmului în aparatul de filmat.

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [32]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31.

Our greek font.

***

2. 4. 2. 2. The Ecstasy During His Noviciate[1]

The text that we find in Catechesis 16, 78-107[2], which relates the sight of a young brother of the monastery, it constitutes in the second ecstatic description, that we analyze here.

Saint Symeon anonymizes again his own experience, he had at 28 years, as a novice at Studion, putting it on account of a young man. Niketas will describe it in Life, 19, as the third of his ecstasy[3].

The confession begins with the habit of the young man to pray. He fulfills the commandment of his Holy abbot to pray with the prayer: „Holy God” [78-79 lines].

The fulfillment of the commandment to pray is immediately rewarded by God, for that the young Symeon was moved „towards tears and towards divine longing”, the fact that brought to him an interior joy (cara,n) and a pleasure (h`donh,n) immense [80-82 lines].

The antechamber of the sight is again the prayer. But at this time the prayer is joined with a state of joy, the spiritual impetus and confidence in God, namely is animated by a sensation resulting from the atmosphere of repentance, that we found it and in the ecstasy previously analyzed.

It is seen the increase of young novice in this description.

The young man, being with his face to the ground [82-83 lines], into a state of adoration of the Trinity, is again invaded by the divine light.

Introduced by the adverb ivdou. – that expresses, in this case, the huge surprise, the unexpected ecstatic – the symeonian confession tells us, first, about a fw/j polu. (more light), that shines his mind, taking the mind wholly to it, along with the soul [83-85 lines].

This divine light shines upon him as and the first description.

Symeon used e`pila,myan, ie the same formula as the first time, showing that the light which shone upon him, this immense divine light was seen by his mind and the sight of it nailed the mind and his soul in its contemplation.

Using the verb lamba,nw into a such context, with the meaning of rapture, seizure, taking is strategic for Symeon.

The insinuation in text of this verb keeps to clarify the fact, that the soul prepared by longing and love by God does not oppose resistance to the divine light, at its sight, but, rather, it is captured to the full by its presence, then when it is revealed by God.

A false-spiritual discussion, better said an intellectualisttheological one, of the report between grace and freedom in the frame of the ecstasy, ceases to exist by itself in the symeonian theology.

One who expects with longing God’s mercy, namely His sight, does not think in terms of equity, of the counter-value the God’s presence in his life, but the divine condescension as light is received with an impressive opening, beingly, by his own person.

The light is not violent with Symeon’s freedom but it guarantees the authenticity of its beingly expression, for that the perception of the light in his being is more than he could have ever imagined, that means the divine mercy.

The light reveals not a rationalist, atheist or gnostic mind,  who prefers a God built by the computer of mind or the absence of the Being creative, but a mind full of longing, of waiting to the Loved One.

Symeon confirms into all this direction of thought, because, he says: „the unexpected of wonder filled me with wonder and made ​​me to be like into an ecstasy” [85-86 lines].

The sight filled Symeon not with disorder but with wonder, the supreme admiration that human beings can achieve.

That the light was perceived as a miracle is a evidence in the opera of Saint Symeon. From the symeonian theology resulting in express mode the fact, that did not exist a greatest miracle in his life than the sight of the divine glory.

The e;kstasij was real for Symeon. Particle w`j, from the phrase anterior regiven, has not at Symeon the dubitative character but, we believe, rather that he puts, through the intermedium of it, the equal sign between sight and ecstasy.

The sight of the light which he lived it is an ecstasy, is an output by itself, ie that state, evoked more above in other words, when the soul was captured by the sight of the Most Holy Trinity’s light.


[1] We punt in this context on the emphasis that makes the Metropolitan Basil Krivochéine in the starting note to Catechesis 16: „Dans la vision de la Cat. 16, il s’agit par contre d’un novice, vivant avec son père spirituel dans le meme monastère” [But in the vision of Catechesis 16, it is rather a novice, who lives together with his spiritual Father in the same monastery], acc. SC 104, p. 238, n. 3.

[2] Acc. SC 104, The Catechesises, 78-107, p. 244-246 / Ică jr. 2, p. 193-194.

[3] Acc. OC 12, II, 19, 13-23, p. 28-30 / Life, II, 19, ed. Iliescu, p. 34-35 / Life, II, 19, ed. Koutsas, apud. Ică jr. 4, p. 257.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno