Partea întâi și a doua

***

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

A vedea şi a fi văzut

De la privirea contextuală şi fixaţia vizuală
la contemplarea şi vederea lui Dumnezeu

Vol. 2

***

Privirea chipului însingurat, îndurerat al lui Botta (13. 37 minute) se îndreaptă de la cameraman spre tinerii gură cască. Vuica privește spre Nicu (fără ca acela să-i răspundă la privire) cu expresia că acel om e „foarte deștept” în comparație cu ei, care nu știu să pună filmul în cameră.

Tinerii obosesc de atâta concentrare…Privesc unul spre altul. Aparatul e gata! Și imaginea rămâne pe aparat…spre care privește și procurorul. După care privește împrejur…

Imaginea ne duce, pe traiectoria privirii procurorului, până la profesorul Paveliu. Acesta contemplă…Privește apoi spre procuror…

Gesturi calme, tihnite, de parcă nu ar fi nicio grabă

Se merge pe aceeași traiectorie cu camera de filmat, de la privirea lui Paveliu spre procuror.

Se privesc…și vorbesc prin priviri…

Procurorul îi trimite pe cei doi tineri „ceva mai încolo” și…să aștepte…Delimitarea infractorilor, cu alte cuvinte, de cupletul de judecată.

Cei doi tineri…îl privesc…de parcă nu au auzit ce li s-a spus. Se întorc cu mare lentoare și pornesc spre vale, uitându-se și în urmă…

Rumoare pe stadion…Tânăra e tot în apă. Cei doi trec pe lângă soldatul care arunca cu pietre în apă. Și el fără ocupație

Merg cu mâinile în buzunare. Când tinerii ajung în dreptul gâștelor…camera se comută la milițianul care stă lângă Paveliu. Prostul și deșteptul sunt la un loc…pentru că așa e în viață: suntem amestecați unii cu alții!

Paveliu, cu ochi mari, îl privește în față pe milițian. E la o distanță de un cot de el…și îl întreabă de ce nu îi urmărește…pentru că altfel pot să fugă. E pentru prima dată în acest film, când milițianului i se cere să fie milițian.

Cei doi ajung la ștrand…iar procurorul se balansează în continuare pe scaun…fiecare fiind pierdut în lumea lui.

Dar procurorul îl cheamă pe Dumitrescu și îl întreabă dacă a primit vreun ordin din partea lui. Și aceasta, pentru că se simțise lezat de imixtiunea lui Paveliu, deși doar retorică, în relația cu tinerii.

Ordinul procurorului? Dumitrescu trebuie să își reia activitatea…adică să stea degeaba.

O discuție învăluită/ acoperită între cel cu pălărie de soare și procuror. Procurorul îl cheamă pe Vlad, adică pe cameraman, interpretat de Niky Volcz.

Tovarășul Vlad e gata de filmare.

Însă procurorul, cu lehamite obosită, îi aruncă în spinare, lui, singurului care făcuse ceva până atunci (asamblase camera), povara întregii zile…spunându-i că din cauza lui o să îi apuce noaptea pe-aici.

Și soarele îl enervează pe procuror.

Tânăra iese din apă în spatele celor doi tineri, Paveliu vine să vorbească cu ei, învățându-i ce să facă, procurorul îi privește de pe scaun…Paveliu se întoarce cu un mers de om foarte atent.

Și când Paveliu se întâlnește cu soldatul care arunca pietre în apă (imaginea fiind focalizată pe ei)…procurorul îi pronunță numele bărbatului cu pălărie de soare: Drăgan (Ștefan Moisescu).

Soldatul dă nebunește cu pietre în apă. Procurorul îl privește în tăcere…

Tren de marfă (18. 10 minute)…și procurorul i se confesează lui Drăgan că soția sa vrea să îl părăsească, plecând la Brașov.

Prima intimitate a filmului. Trenul de marfă…și mărfarul vieții conjugale care intră în triaj.

Tăcerea procurorului e tăcerea de după pierderea soției…pentru că înainte de a veni aici a fost la tribunal, pentru divorț.

Însă procurorul se consolează în mod fals…prin aceea că pune semnul de egalitate între divorț și moarte: „odată și-odată tot trebuia să se sfârșească”…

Îi dă dreptate că vrea să divorțeze…Motivul? Are „dreptate” femeia să nu mai vrea să fie căsătorită cu cineva, care, din cauza serviciului, stă doar 3 zile pe-acasă. Numai că ăsta nu e un motiv real de divorț…

Îi cere bani lui Drăgan…dar acela îl privește neputincios…Și procurorii erau prost plătiți, cu alte cuvinte…

Rumoarea stadionului…

Și Drăgan îi spune pe nume procurorului: Ticu…și îl întreabă despre faptele celor doi tineri.

Pe scurt: s-au îmbătat într-o seară, cu o săptămână în urmă, s-au luat la bătaie, iar chelnerul care a intervenit…a primit o lovitură în cap. Adică bărbatul cu chelie întins pe  jos, de la începutul  filmului.

Au mai dărâmat o baracă, bătaia s-a continuat, au ajuns pe malul râului și Vuica a căzut în apă. Și pe Vuica l-a scăpat un ceferist de la înec…

Procurorul încheie povestirea abrupt…pentru a privi prin aparatul de filmat (19. 47 minute). Curiozitatea lui e vie…și începe să îl filmeze pe Drăgan, care nu dorește să fie filmat.

Nu vrea nimeni să fie în fața ochilor altora…

Aparatul manevrat la întâmplare creează filme la întâmplare.  Și dacă acestea, filmele întâmplătoare, ajung pe mâna cui nu trebuie, nu devin ele, propriile noastre creații, făcute fără prea mult discernământ, cele care ne acuză?

Ședințele și șprițul: astea te formează!”, spune Ticu din spatele aparatului…în timp ce Drăgan se plimbă de colo-colo, pentru ca să nu fie filmat.

Însă în cuvintele lui Ticu e și ironie la adresa vorbelor partidului dar și realitate. Pentru că mentalitatea bărbatului comunist era aceea că șprițul cu alții e un moment de experiență.

Adevărul-adevărat însă era altul: îți venea să bei de nervi, de atâta stat la ședințe…și nu de bucurie. Băutura era supapa prin care se scotea afară enervarea. Beai pentru ca să uiți, măcar pentru o vreme, în ce țară ești

De la Drăgan…procurorul Ticu ne duce cu imaginea, din greșeală, spre un tren de călători în rulare. Suntem încă vii!

Și Drăgan îl socotește tot copil pe Ticu, semn că se cunosc de când erau mici.

„Huliganism declarat, plus distrugere de bunuri publice, plus…ceea ce este și mai grav, tentativă de omor”: acuzele la adresa tinerilor. Procurorul devine procuror.

Dacă i-ar fi dat pe mâna tribunalului, ar fi stat la închisoare până la 3 ani…și îi privește prin teleobiectiv. Râde, lovește aparatul cu gest de considerație pentru câte poate să facă…și „orașul mănâncă…” ceva, pe care nu-l mai spune…în legătură cu cei doi.

Gura lumii are o altă variantă decât investigatorii.

Și Ticu dă dovadă că e om bun, că fentează sistemul…pentru cei doi bătăuși.

„Orașul trebuie să-și vadă de treburile lui”, concluzionează procurorul, cu spatele la cameră, pentru că, dacă am fi să ne luăm după opinia orașului…„jumătate din noi am fi delincvenți”.

Chestiunea dintre cei doi tineri, îi spune Ticu lui Drăgan, „este o prostie, o tâmpenie, o întâmplare”…chiar dacă ei au venit să o reconstituie.

Orașul, pe de o parte…și ei, care au sarcina să facă un film…în care nu cred. Însă, deși nu crede în el, Ticu vrea să facă un film bun

Nu aflăm însă numele orașului, pe care procurorul îl disprețuiește. Aflăm, totuși, de la el, că e „un oraș mic”, care „se plictisește”…și că el trăiește cu nevasta lui Paveliu…deși fiica acestuia, de 19 ani, s-a aruncat în fața trenului și s-a făcut zob.

Paveliu pare a fi subalternul procurorului, pe care acesta îl încornorează…și care suferă și infidelitatea soției  cât și de pe urma sinuciderii fiicei sale.

Și filmul începe să conexeze nefericirea celor doi și a orașului acesta mic, cu a procurorului și a celor din jurul lui. Toți sunt nefericiți mai mult sau mai puțin…

Procurorul dorește să fie chemați cei doi tineri…însă Vlad își dă seama că procurorul a umblat la obiectiv. Ticu și Drăgan râd satisfăcuți de isprava de mai înainte…cu filmatul la întâmplare

Rumoarea de la fotbal…cei doi tineri stând jos, pe pământ…și Vuica vrea victorie…Nicu însă e îngrijorat de problema lor…și îl face tâmpit pe Vuica, pentru că se ocupă cu lucruri care nu îl privesc la modul foarte serios.

Lui Nicu îi e frică de pârnaie…pe când Vuica vrea să îl facă să zâmbească. Mimează faptul că îl lovește peste față pe Nicu…el mai mult mângâindu-l…spunându-i că e prietenul lui

Și e pentru prima dată când se drăcuie, în mod explicit, în acest film. Nicu îl drăcuie pe Vuica.

Însă Vuica nu consideră drăcuitura un afront…se ridică de jos la fel de prieten…și îl întreabă pe Nicu dacă a fost pe muntele din fața lor. După o căpiță de paie e ascunsă tânăra ieșita din apă, care privește spre ei…

Și Vuica își exprimă dorința că vrea să urce în vârful muntelui, ca să vadă cum e.

Muntele…și din nou acorduri muzicale…Și dacă nu intră la pârnaie…Vuica ar vrea să meargă pe munte…Aceeași curiozitate conjuncturală ca și în cazul introducerii filmului în aparatul de filmat.

Did you like this? Share it: