Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a…  
***

Cât e zi = cât suntem în viața aceasta, p. 153/ „Cel care dăruiește strălucirea [vederii lui Dumnezeu n.n.] după măsura cuvenită fiecăruia”, p. 154/ „contemplarea celor netrupești”, Ibidem/ „pentru că există deosebire și între cei mântuiți, fiecare fiind părtaș la desfătarea celor bune [la vederea și înțelegerea extatică n.n.] de la Dumnezeu la propriul său nivel”, p. 155 de sfințenie.

*

Numărul mic al celor mântuiți, p. 155/ „Sionul este orașul vechi și inferior, iar Ierusalimul era cel regal, în care se afla și sanctuarul”, Ibidem, templul/ cartea celor vii, Ibidem/ cele trei Botezuri: botezul lui Ioan, Botezul Bisericii și chinul Judecății de Apoi, p. 156/ „păcatele din neștiință”, văzute de Sfântul Vasile ca „o necurăție” personală, Ibidem/ „nelegiuirea are nevoie de spălare [spălarea fiind aici un sinonim al Botezului ortodox], iar păcatul de curățire [adică de Spovedanie n.n.]”, Ibidem.

*

„curățirea prin baie și purificarea prin pocăință”, p. 157, Botez și Spovedanie/ înălțimea duhovnicească și privirea celor cerești, Ibidem/ „celor vrednici de odihnă”, Ibidem/ Despre transfigurarea Domnului pe muntele Taborului, p. 157-158.

 *

Cap. al 5-lea începe în p. 159/ cântarea de biruință din Ieșirea, Ibidem.

*

 „Unul-Născut, cel bun prin Sine, de Care tuturor le este dor, a Cărui iubire este sădită în mod natural și nespus în gândurile tuturor [ființelor] celor raționale”, p. 159.

Iubirea pentru Hristos e firească în sufletul nostru dar primită de la Dumnezeu într-un mod incognoscibil. Ea e, în concluzie, în sufletul oamenilor ca o virtualitate practicabilă și în Sfinții Îngeri ca o prezență actualizată.

Și noi trebuie să tindem spre această constantă și vie relație cu Dumnezeul nostru, spre Care, de fapt, ne mișcăm încă din pântece.

*

„Mângâietorul le-a primit pe toate de la Unul-Născut și ni le vestește nouă”, p. 159, fără ca prin aceasta Sfântul Duh să fie străin de cele ale Fiului și ale Tatălui sau ca El să nu Își aducă aportul personal în iconomia mântuirii noastre.

Fără aceste precizări riscăm să privim pe Dumnezeu Sfântul Duh doar ca pe unul Care repetă ce a spus Fiul, fără ca să Își unească lucrarea Sa cu a Fiului și a Tatălui în mântuirea lumii.

*

„lucrarea după virtute”, p. 159/ via lui Israel, p. 160/ „Israel a fost chemat primul dintre toate popoarele la apropierea de Dumnezeu”, Ibidem.

 *

„Iudeea l-a avut ca prim locuitor pe Adam, care s-a așezat în aceasta după ce a fost îndepărtat din Paradis, drept consolare pentru cea de care a fost lipsit.

De aceea a fost prima care l-a primit pe om mort, Adam împlinindu-și condamnarea acolo. Se pare că osul capului (craniul), cu carnea putrezită de jur împrejur, era o priveliște nouă pentru cei de atunci și punând craniul într-un loc, l-au numit locul craniului.

Se pare că Noe, strămoșul tuturor oamenilor, nu era necunoscător al mormântului, căci după cataclism (potop) mărturia a fost transmisă de către el.

De aceea, Domnul căutând începuturile morții omenești, a primit Patimile în locul menționat al craniului, pentru ca din locul în care stricăciunea oamenilor și-a luat începutul,  de acolo să înceapă viața Împărăției!”, p. 161.

Și aici, Dumnezeiescul Vasile cel Mare, ne dă un exemplu de transmitere de Tradiție de la evrei la creștini despre locul vieții și al morții Sfântului Adam, craniul său, după cum știm, fiind pictat la piciorul Crucii Domnului, în Icoana Răstignirii.

*

A nega ceva din Tradiție…înseamnă a nega toate creațiile Tradiției, după cum a afirma Tradiția Bisericii înseamnă a afirma întregul ei și nu preferențial, nu doar ceea ce îți convine.

*

Via sorec/ aleasă, p. 162,  după Simmachus/ gardul poruncilor, Ibidem/  vasul de teasc = sinagoga iar teascul = Biserica, Ibidem/ Biserica e „adunarea de pretutindeni”, Ibidem, fiindcă exprimată aici prin atributul unității și prin cel al  catolicității ei.

*

Via care a făcut spini, p. 162, deși ea trebuia să producă struguri, p. 163/ amenințările lui Dumnezeu din Scriptură sunt expresii ale bunătății Sale față de noi pentru că ele îndeamnă la pocăință, p. 164/ Dumnezeu nu tace când vrea să pedepsească, Ibidem/ profeția ca amenințare ce ne mișcă spre pocăință, p. 164-165.

 *

Hristos „a dărâmat peretele din mijloc al gardului, fără să-Și lase poporul neîngrădit, ci cuprinzându-l într-o singură curte, ca să fie o singură turmă și un singur Păstor”, p. 165.

Did you like this? Share it: