În Si bemol

El da cu capul în nori,
șut!…au!…auto-gol,
pentru că…mâncase în Si bemol.

El era mare poet de prăvălie
se vindea chiar și pe-o mie.

El ura tot ce ura ea
și toate-l plăceau, îl plăceau, da, da…(fapt pentru care se legase la bocanci în acea zi…)

Propunerea indecentă nu mai avusese loc…pentru că nu se găsise un soroc, un obroc, un stafilococ…

El era un mare ziarist…
pentru că mâncase umbra unui pianist.

Ea era mare domnișoară
pentru că îi plăcea apa din gară…

El era impozant, persecutant, șarmant, apetisant
căci făcea solfegii la gât de elefant.

După ce a căzut cortina…toți spectatorii, care îl priviseră o viață întreagă…degeaba…și-au dat seama, brusc, că nu înțeleseseră nimic din el…ci arseseră doar gazul de pomană…sau de pomină

Ea este o intelectuală
cântă la coarde într-o mare sală.

Și îi cade pe jos o șuviță
poate că e aspră…ca o garofiță

Căci tatăl ei mult o iubește,
i-a cumpărat pește, mult pește,
ca să îl prindă chiar cu cinci dește…

Un domn, bineînțeles, cu o bucată de cotoi în gură…uitându-se la întregul spectacol…nu înțelesese nici cine…nici de ce…nici unde…nici până când…nici de unde până unde…Să-i fie…de sănătate!

Când, printre aplauze și suflat în batiste,
cei doi din spate, care erau mari șobolani/ melomani…ațipiră
două viori săriră, la unison…cu toba…
de le treziră simțurile.

Ea este mică ca o fanfară,
ea este mare cam cât o țară,
el este mic ca un arici,
el este mare că are lipici.

Vă rugăm frumos, din onestitate de bădărani, nu mai puneți virgulă, virgule, semne ale reclamării și alte consoane, între subiect și predicat. Dacă nu…și așa nu contează…

El e amator…și vrea să se bată cu Antihrist în zbor.
Tocmai de aceea se pregătește…ca pe 666 să îl deteste.
Căci el este un legionar,
taie și spânzură apa din pahar,
și pentru că este mult prea ortodox
te drăcuie tare…pe-un si bemol nervos…

Aprinși de râvna de-a bate pe cineva…se ridicară, tăcuți, precum cactusul…și porniră să înnoade ceva minciuni, dacă nu pe ață, cel puțin pe online, că, săracul online, suportă toți siamezii. Dacă cineva găsește sinonimul la siamezi…atunci e bine

Niciun personaj nu are nimic de-a face cu realitatea. Poate cu nonșalanța

Spălați-vă pe mâini înainte de a-mi citi textele!

Dacă nu se înțelege că tot ce scriu e bun scris…atunci tot ce scriu…e recitibil. La fiecare recitire orizontul dumneavoastră de așteptare crește cu încă o sută de grame pe secundă.

Ea scrie în neștire
pentru că o doare o despărțire.

El mănâncă încă o salată…
căci îl doare ochii ei de fată.

Ea era o fată creponată,
fardată,
puțin manierată,
care avea o mamă și-un tată,
amândoi iresponsabili,
amândoi pasibili de inclemență,
tocmai de aceea trec,
acum,
din pasivitate în demență.

Și pentru că nu văd niciodată Biserica-n cale,
fata lor mică…nu mai e mare,
acum e tare,
mult se droghează,
cade pe stradă,
bunul simț evadează,
ce contează,
fac ce îmi place,
în ea are perfuzii și ace,
ce îmi place?,
nimic nu contează,
o lovește în cap câte-o rază…

Teatrele se închid: spectatorii sunt prea deștepți ca să vină la teatru.
Facultățile se închid: studenții sunt prea deștepți ca să mai facă o facultate.
Bisericile se închid: credincioșii au credință prea multă încât să o mai risipească și în public. Fiecare se închină în gândul lui, la dumnezeul lui…că și așa „fiecare avem Dumnezeul nostru”…

Semințele se închid pentru că și așa fotonii n-au ce face.
Staminele sar pe geam, vocabulele se isterizează,
o amețeală cumplită îl prinde pe ultimul neuron, din ultimul cap, care încearcă să facă ultima eschivă,
înainte de ultima aliterație/ imitație/ malformație.

Domnu’, vă rugăm noi,
nu ne mai stresa,
creația ta…ne face…razna
o, te rugăm…lasă-ne așa!
o, te rugăm, tra-la-li-la-la.

În Si bemol se lăsase și ultimul fulg de zăpadă încă nenins.
În Si bemol contrabasul căzuse agonic.
În Si bemol o vacă deveni epigonică.
În Si bemol, tot ce știa până și ultimul bărbat necontaminat,
visă un vis de proporții.

Căzu cortina cu zgomot…indiferent…

După aceea spectatorii plecară la un hot-dog…și regizorul începu să se spele pe mâini…pentru ca să le uite chipurile…

Da, până și ele, îl puteau bântui…înainte de spălarea pe mâini

Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Opere complete [vol. 9] [28]

Scrisoarea nr. 43 (23 iunie 1946)

Destinatar:

D-nei Florica Ivan,

str. Griviței, nr. 67,

Turnu Măgurele,

jud. Teleorman.

*

Expeditor:

I.[lie] Mocanu,

str. Silistra, nr. 15,

Calea Colentina,

București.

 Blue Eyes[1],

E ora 7 fără zece, e duminică și e timpul când veneam să te iau în oraș. Azi mi-e dor de tine ca întotdeauna.

În cele mai triste clipe și când îmi pierd nădejdea, când totul îmi pare de prisos, când nu mai îmi place nimic în viața aceasta, un singur lucru rămâne frumos și curat și cinstit, care mă bucură: e dragostea noastră, e iubirea tânără și netrecătoare, [la fel] ca în clipa când am început să ne cunoaștem, ca întotdeauna.

Ce faci tu acuma? Sunt așa de curios să știu.

Știi că eu vreau să știu de orice pas, de orice gest al tău, să stau pe lângă tine, să te privesc așa.

Când vom muri și vom fi doar spirite, vei înțelege abia atunci, [în mod] deplin, această mare bucurie a mea, ce se naște [continuu], ce îmi arde în obraji și îmi luminează în ochi, atunci când te simt aproape, când te simt plutind în sufletul meu, [când te văd] trăind numai pentru mine.

Mi-e dor de o liniște în care să nu fii decât tu. Și în jurul tău: cerul și eu. Să nu ne mai simțim trupurile, [ci] să fim doar suflete.

Florica, suspinăm veșnic unul după altul! Și dacă n-am fi împreună și ne-ar despărți viața, am rămâne fără rost, niște rătăciți pe pământ, până la moarte. Și, poate, cine știe, și dincolo, în cealaltă lume.

Tot așa: am dori sau ne-am dori, fără să știm de ce și nu ne-am mai găsi niciodată împăcarea.

Cât ne dorim, cât ne este drag să trăim alături (cel puțin așa cred eu), [și] totuși ne mai certăm când ne întâlnim. De ce?…

Așa e că nu ne vom mai certa?  Tu crezi [asta]?…

Mie parcă nu-mi vine să cred. Dar…ce mult aș dori să nu ne mai supărăm niciodată unul pe altul. Pentru ce suntem răi unul față de altul?…

Suferim [de unii] singuri, din cauza răutății noastre. Eu stric mai mult, tu ești mai bună.

Ce dragă mi-ai fost!…Ce dragă îmi ești mereu!…

Seninătatea și blândețea sufletului meu ești tu. Tu să te înveți să faci multe copilării, multe-multe de tot, ca să te pierd din ochi de dragă.

Așa e că tu știi să faci nebunii, că știi să te joci cu mine, blând, frumos și cuminte, iar, la urmă de tot, să mă săruți pe ochi și să mă atingi ușor, cu mâna pe frunte, și să-mi spui: „Copilul meu!…Cine e copilul meu cuminte?”.

E ora 7 și douăzeci și cinci. Aproape o jumătate de oră de când scriu. Termin, tu acuma poate [că] ești în grădină, te plimbi, sau ești gata să pleci de acasă.

Nu mai mă supără gândul că privești și ești privită de alții, pentru că alung aceste gânduri. E prea puternică dragostea mea, [pentru] ca să se mai oprească la asemenea nimicuri.

Rămân cu gândul la tine…și am dreptul să-mi  închipui și să fac ce vreau cu tine în gând.

E pentru prima dată când te sărut prin scrisoare.

 Te sărut.

                   Lucică.

  *

 Scrisoarea nr. 44 (23 iunie 1946)

Destinatar:

D-nei Florica Ivan,

str. Griviței, nr. 67,

Turnu Măgurele,

jud. Teleorman.

*

Expeditor:

I.[lie] Mocanu,

str. Silistra, nr. 15,

Calea Colentina,

București.

Florica[2],

Azi e sâmbătă[3] dar scrisoarea aceasta va pleca abia luni, așa că voi scrie și mâine în ea și, poate, și poimâine.

Azi-noapte visam că eram pe la voi și te întrebam: „Mergi mâine la Biserică?”. Tu mi-ai răspuns ca de obicei: „Treci, poate am să merg”.

Te-am visat mereu zilele acestea. Iarăși am început să devin nervos. Până azi am fost liniștit.

Nu știu ce să mai zic…ce să-ți mai scriu. Ne-am umplut capul și sufletul cu atâtea vise și frumuseți și mă doare când văd că ele se sfărâmă ceas de ceas, nu din vina noastră, ci a realităților crude, a vremurilor ce nu se luminează odată și pentru noi.

Mi-e teamă, uneori, că vei uita visul dragostei ce ne-a legat așa de frumos în trecut.  Eu aș vrea să vezi cu aceeași ochi și cu aceeași încredere unirea noastră.

Sincer îți spun. Pentru că nu mă feresc de tine. Și poate ai văzut că ți-am mărturisit ție, ca un copil aproape, toate dorințele mele. M-am arătat în fața ta așa cum sunt, fără să mă ascund. Chiar cu riscul de a mă socoti un om de rând, care nu se poate stăpâni. [Adică] un om ce poate nu merită dragostea pe care o cere.

Repet, îți spun cu sufletul deschis, uneori mă întreb: Ce trebuie să mai fac, cum trebuie să mă mai port cu ea (cu tine), ca nu cumva să se plictisească cu dragostea mea?

Eu aș găsi mereu lucruri noi de făcut…așa încât [ai putea să trăiești] o veșnicie [și] să nu te plictisești cu mine. Totuși, depinde totul de încrederea pe care mi-o acorzi.

Lucruri prea mari nu pot face. Totuși încerc să împrospătez, să fac mereu nouă dragostea noastră. De aceea ți se pare, uneori, că mă joc, că e o glumă totul.

Alteori, ca și în clipele de acum, mă învinuiesc de faptul că ți-am mărturisit dragostea mea. Trebuia, poate, s-o fi închis în sufletul meu și să fi trăit și să fi murit cu taina aceasta.

Pare că îmi dau lacrimi…numai când mă gândesc la posibilitatea aceasta.

De ce te-am luat și pe tine să suferi alături de mine? Am fost prea crud, prea egoist, prea fără curaj. N-am avut puterea să renunț la tine, deși așa eram hotărât atunci când te iubeam și tu nu bănuiai nimic.

Dar era război[4]. Credeam că voi muri și eu…iar tu mă vei uita…și vei rămâne doar cu imaginea chipului meu, cu amintirea spiritului meu, și îți vei găsi liniștea și mulțumirea alături de altul.

Nici eu singur[5] nu știu ce m-a făcut atunci să-ți spun ție ceea ce nu spusesem alteia până atunci. [Ți-am spus] că îmi ești dragă și că vreau să fii soția mea.

Poate ar fi trebuit să tac…Dar mi s-a părut [un lucru] prea dureros să trăim și să murim așteptând dragostea, eu: pe cea așteptată, tu: pe cel așteptat.

În plus, [mi-a fost greu] să fim alături, să trecem unul pe lângă altul, [și] să simțim că oricâte bogății și mulțumiri am avea trăim zadarnic [dacă nu suntem împreună].

[Și astfel] am ales să îndurăm toate nenorocirile [împreună], chiar toate umilințele, dar să știm pentru ce trăim.

Eu cred că așa e mai bine!

Ps: Credeam că voi mai avea loc să scriu și mâine…dar abia am avut loc să termin.


[1] Pe plic însă apare data de 20 iunie 1946 ca dată a expedierii.

[2] Pe plic apare data de 24 iunie 1946 la expediere.

[3] A început-o pe 22 iunie, sâmbăta și a datat-o pe 23, duminica, atunci când a terminat-o, după cum a datat-o și pe precedenta.

[4] Eram pe front…

[5] Nici eu însumi…

Reconstituirea inutilității utopiei [4]

Partea întâi, a doua și a 3-a

***

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

A vedea şi a fi văzut

De la privirea contextuală şi fixaţia vizuală
la contemplarea şi vederea lui Dumnezeu

Vol. 2

***

Vuica strigă…și fuge după „domnișoară”…după femeia ca o pradă…Tinerii sar gardul fugind după ea…și milițianul în urma lor. Gălăgie multă…și procurorul privește calm toată scena…

Privirea de sus…în zare

Vuica îi dă nume tinerei: Cristina, Natașa, Angelica, Carmela (ultimul nume fiind rostit de 8 ori de către el)…în timp ce tânăra urcase, din mers, într-un tren de marfă…

Reconstituirea e continuu amânată…pentru că protagoniștii își găsesc de lucru în mod instinctual.

Milițianul îi aduce cu forța…pentru că vrea să-i învețe minte pe cei doi…pasaj vizual pe care îl vedem prin ochii Carmelei, urcată în trenul de marfă…

Alt fond muzical…când cei doi sunt escortați (23. 48 minute). Procurorul coboară…pe când cei doi sunt escortați la Pescăruș… și se intersectează cu cei trei…

Și urcarea lor pe colină estre filmată dintr-un tren de marfă, care se deplasează în sens invers…celui în care era Carmela, dacă nu cumva trenul nu era în manevră

Îi spunem Carmela…deși tânăra nu a fost numită de nimeni și prezența ei, de asemenea, nu are nicio explicație.

Drăgan pescuiește…Ticu ia loc lângă el, pe o piatră…și numai milițianul Dumitrescu lucrează, moralizându-i pe „băi, băieți!”.

Milițianul devine regizor de film. Vorbește și dă din mâini în fața tinerilor, instruindu-i ca la carte.

Reconstituirea trebuie să fie „egzact cum a fost”. Trebuie să spargă paharele, să cânte, să spargă sâfonul/ sifonul…

Banalul repetat până la refuz…și băgarea în seamă.

Dar filmul nu trebuie să imite incidentul ci trebuie să fie o retrăire a lui, le spune milițianul, adică să mai facă încă odată toate actele reprobabile de acum o săptămână.

Tinerii nu trebuie să urle „ca nebunii”, dar nici să fie „prea molatici”…adică să fie „egzact ca-n viață”. Filmul nerealist…e o stricare a peliculei pentru milițian…bineînțeles aceasta fiind o ironie a regizorului la adresa realismului ideologic comunist.

Pentru că ideologia vremii nu prezenta România ca atare…ci România în versiune comunistă, ca o utopie realistică.

Filmul reconstituirii este unul „educativ” și el are „un rost” social, mai precizează milițianul. El va fi văzut de popor, pentru ca poporul „să vază unde duce alcoolul”.

Însă realismul filmului trebuie să placă procurorului. El decide dacă filmul e destul de educativ pentru mase. Profesorul Paveliu pare-se că a venit degeaba…dacă nu are niciun rol în construirea reconstituirii.

Cântecul Dacă vrei să ai gagică nu iese deloc…pentru că actorii nu vor să reconstituie cântecul. Aparatul radio al fetei cântă din nou…

„Banii statului” vor să se transforme în film…dar bătăușul  nu are ureche muzicală. Se admite…și cântec fără ureche

Și auzim din gura milițianului primul nume celebru: Caruso[1], care nu se prea potrivește cu bagajul său de experiență.

La operă trebuie să ai ureche…dar la filmul comunist…merge și fără ureche…sau poți să cânți și fiind într-o ureche

Vuica începe cântecul…dar milițianul îl vrea pe Nicu. Tânăra privește scena având un ban între dinți. Domnișoara râde…și e apostrofată de milițian…căreia îi spune că aici nu e circ, nu e Iosefini (al doilea nume celebru).

Școala însă e „de vină”…că a râs tânăra…

Și, deodată, cei doi tineri încep să cânte, cu veselie, ca și când ar fi fost beți…și reconstituirea începe la minutul 27 al filmului.

După cântecul spus ca la grădiniță…urmează scena paharelor sparte și asta făcută cu ochii la aparat…și nu ca la nervi. Tinerii, cu siguranță, își bat joc de „banii statului”, pentru că realismul faptelor lor lasă mult de dorit.

Sifonul nu trebuie spart…Ce sugerează milițianul asta face și actorul Vuica. Scena se încheie…Milițianul, care până atunci stătuse în poziție de drepți în fața artei…deodată, într-un elan nefiresc, începe să alerge și să strige spre procuror…

Dumitrescu se declară pe jumătate mulțumit de filmare…și, cu un glas procurăresc, Ticu îi cere să îi pregătească timp de 15 minute, ca și când milițianul ar fi fost un mare cineast.

Bătaia de joc a comuniștilor netoți față de profesioniști se întrevede, la modul ironic, în substanța acestei scene. Când milițianul face film iar om politic e un semidoct, bineînțeles că țara merge „spre noi culmi de progres” dar și „de civilizație”.

Ticu stă cu batista pe față…în razele soarelui, Drăgan dă la pește…iar milițianul le face munca.

Imagini televizate…Toma (Ion Rădulescu), cârciumarul, se dă la tânără…tânăra se face că nu înțelege…acesta îi povestește spargerea capului…și tânăra îi găsește rana drept „foarte interesantă”. Însă bărbatul dorește să o pipăie…și să se lase pipăit de către ea…

Tânăra „înțelege” că aici e vorba de educație

„Lunganul” Nicu i-a spart capul…iar prietenul „plutonierul” începe să facă sus-jos cu Nicu…pentru că asta înțelesese el că e pregătire pentru film: faptul de a-i epuiza pe actori.

Paveliu  protestează vizavi de tratamentul aplicat tinerilor, spunând că nu așa se face educație…dar milițianul știe mai bine ce trebuie…pentru ca tinerii să tragă concluzia unde duce băutura.

Milițianul e enervat de intelectualismul lui Paveliu…și îi spune că și ei au mai citit unele cărți…Pentru că prostul consideră că intelectualitatea înseamnă doar citire…nu și înțelegere a textelor și putere de creație

Cum sunt oamenii ca Dumitrescu pentru Paveliu? „Stupizi”. O spune pentru el, cu durere, când acela pleacă cu Nicu în spatele casei, ca să îl epuizeze cu culcat-sculat fără logică.

Paveliu protestează și în fața lui Ticu față de acest tratament inuman aplicat tânărului. Decența și cererea argumentată a intelectualului Paveliu vs bădărănia, stupizenia lui Dumitrescu. Numai că Ticu nu e nici el vocea rațiunii…ci vocea parvenirii.

Îi dă de înțeles, prin gesturi, că va veni pe platoul de filmări.

Aproape două minute de culcat-sculat pentru Nicu…până l-a determinat și pe Vuica să vrea să sufere același tratament…însă suferindu-l cu entuziasmul tânărului necopt la minte, care crede că umilirea asta e o joacă.

Și pentru tânără umilința lor pare ceva comic. Însă pe milițian gestul lui Vuica îl scoate din minți…pentru că, de nervi, nici nu mai știe ce să spună.

Și după ce a stors energia din ei…ca și când nu ar fi făcut ceva de un prost gust indescriptibil, milițianul le dă câte o țigare la fiecare…și devine, deodată, „familiar”.

Tânăra nu înțelege gestul de „familiaritate” al milițianului…strâmbă din nas…și închide ușa…

Își aprind țigările…se pun jos să fumeze și să asculte pălăvrăgelile lui Dumitrescu…și tactica milițianului e aceea de a-i prelucra pentru filmat.

„Pușlamalele” trebuie să-și bage mințile în cap…și să facă „ce li se spune”. Ei trebuie să se reeduce în „lumina” oarbă, smintită, a oamenilor partidului. Pentru că procurorul e un om „pâinea lui Dumnezeu”, adică omenos…și dacă ei fac ceea ce li se cere…e spre binele lor.

Și Vuica, din senin, îl întreabă pe „dom’ major” dacă a fost pe munte…dar nici el nu a fost

Milițianul află de la Vuica că nu are tată, că îl disprețuiește, pentru că ăla îl bătea când era mic.

Procurorul revine în prim plan…se uită la televizor și la tânără…privește, surâzând, pe tineri și milițian…și Paveliu și el privesc la ei…care, după ceartă…vorbesc prietenește.

Scena spargerii capului ospătarului…e ordonată de procuror…care revine la regie.

Fata se urcă pe un panou și privește de sus…Ticu și Paveliu privesc la ea cu interes ambiguu (tot în sutien…și slip…și expunându-și picioarele cu nonșalanță)…pe când scena spargerii capului pare o îmbrățișare sau o horă mică a atacatorului cu partea vătămată și nu o reconstituire a violenței.

Se filmează…dar glasuri bădărane, din afara platoului, strică momentul…Îmbrățișarea se repetă. Și cât se schimbă filmul…cei doi îmbrățișați se împacă reciproc…la reconstituire.  Adică cât de simplu ar fi să ne cerem iertare și să fim umani, dacă am vrea!

Paveliu îi cere lui Ticu să le spună că sunt liberi. Reconstituirea e „o simplă formalitate”…dar ea se face „într-o atmosferă viciată de teamă”.


The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [33]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32.

Our greek font.

***

The young Symeon forgets the place where he was and who he was [86-87 lines]. His seizure by light and this forgetfulness – real forgetfulness – about that he speaks here are post-ecstatic details.

When he came out from ecstasy was found himself crying: „Lord have mercy!” [87-88 lines]; the cry emphasizing, both, his immense joy but and his surprise.

The line 88 ends the relating proper-said of the ecstasy. Until the line 107, we have a theological elaboration of his reality and, especially, of its consequences with that has resulted the ecstasy.

Symeon says that the young man spoke with the light [92 line]. Using the aorist proswmi,lhsa, he indicates the fact that he did not listen passively to what the light said him or what was told to him from the divine light, but that he conversed with the light, he had a personal attitude towards the light, he felt it as a personal irradiation of Godhead.

The personalistic attitude of Symeon opposite at light is seen from the fact that designated it that being conscious of the fact that they converse [92 line].

In this situation, the form of perfect oi=den, from 92 line, translated by to know, knowing, by us, indicates understanding, mutual discussion of the trinitarian God, Who reveals His overwhelming glory, and Symeon.

But Symeon accepts and the direct significance of oi=da, as we have seen, because he speaks about a sight of us by God, through light, but and about a sight of Him, by us, through intermedium of the light.

In the light, Symeon conversed with God but he also saw God. Converse with Him whom he saw.

The sight of the light scattered the fog and the earthly thought from his soul, removed the burden of the soul and it has made that his body become suddenly vigorous, stripping the garment of the corruption [92-99 lines].

Symeon was invaded by a great joy, by a sensation of the mind and by a divine sweetness [100-101 lines], that we could not acquire only from the prayer without divine sight.

In fact, this is the message which he wants to induce to his listeners and readers: that the ecstatic sight produces a divine knowledge and it has amazing reactions, at holistic level, in the faithful man and is not just a passenger event, who could be forget easily by him.

He lives, post-ecstatic, an amazing interior freedom, he forgets the syllogistic attitude that requires your life in the world and he forget and the death, the fact that he is a mortal man [102-105 lines], for that „all sensations of the mind and of the soul were glued only (mo,nhn) of that ineffable joy of the light” [105-107 lines].

*

All these evidences show us that the sight is not a mental disorder, nor a paralysis of conscience, is not an unwelcome and uncomfortable pressure of God in our being, but is the meeting, at a deep personal level, of God with the faithful man and the entry in communion, through His glory, with the Most Holy Trinity.