Scrisoarea nr. 43 (23 iunie 1946)

Destinatar:

D-nei Florica Ivan,

str. Griviței, nr. 67,

Turnu Măgurele,

jud. Teleorman.

*

Expeditor:

I.[lie] Mocanu,

str. Silistra, nr. 15,

Calea Colentina,

București.

 Blue Eyes[1],

E ora 7 fără zece, e duminică și e timpul când veneam să te iau în oraș. Azi mi-e dor de tine ca întotdeauna.

În cele mai triste clipe și când îmi pierd nădejdea, când totul îmi pare de prisos, când nu mai îmi place nimic în viața aceasta, un singur lucru rămâne frumos și curat și cinstit, care mă bucură: e dragostea noastră, e iubirea tânără și netrecătoare, [la fel] ca în clipa când am început să ne cunoaștem, ca întotdeauna.

Ce faci tu acuma? Sunt așa de curios să știu.

Știi că eu vreau să știu de orice pas, de orice gest al tău, să stau pe lângă tine, să te privesc așa.

Când vom muri și vom fi doar spirite, vei înțelege abia atunci, [în mod] deplin, această mare bucurie a mea, ce se naște [continuu], ce îmi arde în obraji și îmi luminează în ochi, atunci când te simt aproape, când te simt plutind în sufletul meu, [când te văd] trăind numai pentru mine.

Mi-e dor de o liniște în care să nu fii decât tu. Și în jurul tău: cerul și eu. Să nu ne mai simțim trupurile, [ci] să fim doar suflete.

Florica, suspinăm veșnic unul după altul! Și dacă n-am fi împreună și ne-ar despărți viața, am rămâne fără rost, niște rătăciți pe pământ, până la moarte. Și, poate, cine știe, și dincolo, în cealaltă lume.

Tot așa: am dori sau ne-am dori, fără să știm de ce și nu ne-am mai găsi niciodată împăcarea.

Cât ne dorim, cât ne este drag să trăim alături (cel puțin așa cred eu), [și] totuși ne mai certăm când ne întâlnim. De ce?…

Așa e că nu ne vom mai certa?  Tu crezi [asta]?…

Mie parcă nu-mi vine să cred. Dar…ce mult aș dori să nu ne mai supărăm niciodată unul pe altul. Pentru ce suntem răi unul față de altul?…

Suferim [de unii] singuri, din cauza răutății noastre. Eu stric mai mult, tu ești mai bună.

Ce dragă mi-ai fost!…Ce dragă îmi ești mereu!…

Seninătatea și blândețea sufletului meu ești tu. Tu să te înveți să faci multe copilării, multe-multe de tot, ca să te pierd din ochi de dragă.

Așa e că tu știi să faci nebunii, că știi să te joci cu mine, blând, frumos și cuminte, iar, la urmă de tot, să mă săruți pe ochi și să mă atingi ușor, cu mâna pe frunte, și să-mi spui: „Copilul meu!…Cine e copilul meu cuminte?”.

E ora 7 și douăzeci și cinci. Aproape o jumătate de oră de când scriu. Termin, tu acuma poate [că] ești în grădină, te plimbi, sau ești gata să pleci de acasă.

Nu mai mă supără gândul că privești și ești privită de alții, pentru că alung aceste gânduri. E prea puternică dragostea mea, [pentru] ca să se mai oprească la asemenea nimicuri.

Rămân cu gândul la tine…și am dreptul să-mi  închipui și să fac ce vreau cu tine în gând.

E pentru prima dată când te sărut prin scrisoare.

 Te sărut.

                   Lucică.

  *

 Scrisoarea nr. 44 (23 iunie 1946)

Destinatar:

D-nei Florica Ivan,

str. Griviței, nr. 67,

Turnu Măgurele,

jud. Teleorman.

*

Expeditor:

I.[lie] Mocanu,

str. Silistra, nr. 15,

Calea Colentina,

București.

Florica[2],

Azi e sâmbătă[3] dar scrisoarea aceasta va pleca abia luni, așa că voi scrie și mâine în ea și, poate, și poimâine.

Azi-noapte visam că eram pe la voi și te întrebam: „Mergi mâine la Biserică?”. Tu mi-ai răspuns ca de obicei: „Treci, poate am să merg”.

Te-am visat mereu zilele acestea. Iarăși am început să devin nervos. Până azi am fost liniștit.

Nu știu ce să mai zic…ce să-ți mai scriu. Ne-am umplut capul și sufletul cu atâtea vise și frumuseți și mă doare când văd că ele se sfărâmă ceas de ceas, nu din vina noastră, ci a realităților crude, a vremurilor ce nu se luminează odată și pentru noi.

Mi-e teamă, uneori, că vei uita visul dragostei ce ne-a legat așa de frumos în trecut.  Eu aș vrea să vezi cu aceeași ochi și cu aceeași încredere unirea noastră.

Sincer îți spun. Pentru că nu mă feresc de tine. Și poate ai văzut că ți-am mărturisit ție, ca un copil aproape, toate dorințele mele. M-am arătat în fața ta așa cum sunt, fără să mă ascund. Chiar cu riscul de a mă socoti un om de rând, care nu se poate stăpâni. [Adică] un om ce poate nu merită dragostea pe care o cere.

Repet, îți spun cu sufletul deschis, uneori mă întreb: Ce trebuie să mai fac, cum trebuie să mă mai port cu ea (cu tine), ca nu cumva să se plictisească cu dragostea mea?

Eu aș găsi mereu lucruri noi de făcut…așa încât [ai putea să trăiești] o veșnicie [și] să nu te plictisești cu mine. Totuși, depinde totul de încrederea pe care mi-o acorzi.

Lucruri prea mari nu pot face. Totuși încerc să împrospătez, să fac mereu nouă dragostea noastră. De aceea ți se pare, uneori, că mă joc, că e o glumă totul.

Alteori, ca și în clipele de acum, mă învinuiesc de faptul că ți-am mărturisit dragostea mea. Trebuia, poate, s-o fi închis în sufletul meu și să fi trăit și să fi murit cu taina aceasta.

Pare că îmi dau lacrimi…numai când mă gândesc la posibilitatea aceasta.

De ce te-am luat și pe tine să suferi alături de mine? Am fost prea crud, prea egoist, prea fără curaj. N-am avut puterea să renunț la tine, deși așa eram hotărât atunci când te iubeam și tu nu bănuiai nimic.

Dar era război[4]. Credeam că voi muri și eu…iar tu mă vei uita…și vei rămâne doar cu imaginea chipului meu, cu amintirea spiritului meu, și îți vei găsi liniștea și mulțumirea alături de altul.

Nici eu singur[5] nu știu ce m-a făcut atunci să-ți spun ție ceea ce nu spusesem alteia până atunci. [Ți-am spus] că îmi ești dragă și că vreau să fii soția mea.

Poate ar fi trebuit să tac…Dar mi s-a părut [un lucru] prea dureros să trăim și să murim așteptând dragostea, eu: pe cea așteptată, tu: pe cel așteptat.

În plus, [mi-a fost greu] să fim alături, să trecem unul pe lângă altul, [și] să simțim că oricâte bogății și mulțumiri am avea trăim zadarnic [dacă nu suntem împreună].

[Și astfel] am ales să îndurăm toate nenorocirile [împreună], chiar toate umilințele, dar să știm pentru ce trăim.

Eu cred că așa e mai bine!

Ps: Credeam că voi mai avea loc să scriu și mâine…dar abia am avut loc să termin.


[1] Pe plic însă apare data de 20 iunie 1946 ca dată a expedierii.

[2] Pe plic apare data de 24 iunie 1946 la expediere.

[3] A început-o pe 22 iunie, sâmbăta și a datat-o pe 23, duminica, atunci când a terminat-o, după cum a datat-o și pe precedenta.

[4] Eram pe front…

[5] Nici eu însumi…

Did you like this? Share it: