Reconstituirea inutilității utopiei [6]

Partea întâi, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a.

***

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

A vedea şi a fi văzut

De la privirea contextuală şi fixaţia vizuală
la contemplarea şi vederea lui Dumnezeu

Vol. 2

***

Vlad, fluierătorul, revine…dar și Vuica cu cârdul de gâște. Rumoarea din vale…norii de ploaie…și, cu aparatele de filmat umblându-se neglijent…se filmează finalul filmului „educativ”.

Ticu îl trezește pe soldatul cu față prozaică…se cară boarfele filmării…Pescărușul se închide.

Ticu și Vuica se simpatizează reciproc. Și pentru aceasta îi sfătuiește să meargă mai departe, la facultate, dar acolo să nu mai facă boacănele de pe aici. Dar le-o spune la modul negativ: „le urez, ca după terminarea facultății, să bage în spital tot corpul profesoral, împreună cu decanul, dacă se poate”. Depinde ce au înțeles…

Râsul…și reprimirea buletinelor. Tânăra și bătrâna cu gâștele sunt martorele din afară ale scenei finale. Până când actorii încep să se bată au nevoie de muncă de lămurire.

Vuica cade pe spate, pare rănit, toți sar să îl ajute…dar e o farsă. Și pentru că l-a enervat, Nicu îl ia la bătaie pe bune.

Filmul nu e „circ”, nu e „joacă”.

Toma numără chiftelele pentru aperitive…ultimele minute de fotbal…și aflăm că suntem în anul 1960 în viața filmului.

La reconstituire, Nicu nu vrea să îl lovească. Nu e „falș”, ci „fals”. Și Paveliu propune să li se dea să bea…pentru ca să se vadă „miezul reconstituirii”. Însă violența nu e o urmare a alcoolului…ci a mâniei, căreia alcoolul doar îi favorizează exprimarea.

Tot Paveliu spune că nu trebuie să transformăm libertatea în constrângere. Însă băutură, pentru un intelectual, nu înseamnă și anularea propriilor adevăruri în care crede.

Baraca dărâmată…și sabotajul „politic” contra mititeilor la grătar. Ironiile lui Paveliu vizează nebunia ideologiei. Toți sunt de acord în inima lor, indiferent dacă admit verbal acest lucru.

„Principialul” vs „măi, autoritate școlară”.  Și gestul cu mâinile întinse ale lui Paveliu înseamnă punerea în cătușe…pentru că ți-ai exprimat ideile în care crezi.

Și când rămâne singur, Paveliu izbucnește în lacrimi…din cauza acestor „stupizi”…Tânăra înțelege însă că Paveliu e nebun…Doar atât a înțeles…pe când acela vomită în râu.

O chiftea, o felie de pâine, o scobitoare…rumoare…baraca e dărâmată la reconstituire…și mai e de filmat „lovitura de lângă pod”.

O mică rană la deget…se mută uneltele…Ticu îl ridică de jos pe Paveliu…și e sictirit de „atenția” lui Toma față de el.

Apa curge…ochii mari ai lui Paveliu, care privesc pe geam (1. 21. 51 minute)…

[Paveliu privind pe geam]

Aceleași uși, de la început…deschise de vânt…geamul începe să fie atins de stropi de ploaie…datul peste cap al lui Vuica, de dinainte de începutul filmului, se repetă de 3 ori…

Numai că a patra oară, când se sparge una dintre lumini, are loc o cădere reală.

Se ridică din mâzgă…și se ia la ceartă cu Nicu. Scena nu a fost filmată!

Nicu îl ia la bătaie pe Vlad. Era cât pe ce să-i calce trenul. Dumitrescu îl doboară pe Nicu la pământ.

Și, cu ochi încețoșați, privim mulțimea reîntoarsă de la stadion. „Domnișoara” fuge…se refilmează scena…dar Nicu se blochează la scena pocnirii în gură…pentru că „e prietenul lui”. Atunci era beat…dar acum e treaz: de aceea nu poate.

Și când l-a lovit pe bune…l-a lovit pentru spusa lui Vuica, cum că domnișoara fusese „începută” de alții…și nu a fost el primul

Scena a fost „perfectă”…dar Vuica s-a accidentat în mod fatal. Nimeni nu și-a dat seama!

Vuica a rămas în fund…ștergându-se de nămol.

Echipa de filmare pleacă în acorduri muzicale. Soldatul „deștept” a adormit…și a ajuns cu mașina în râu. Oamenii se adună și scot mașina din apă…și cu Paveliu și Ticu în ea…

Vuica e tot jos…și își privește sângele în palme…

Procurorul salută mulțimea muncitoare cu o autoritate plictisită. Mașina pleacă…și toți sunt de un servilism înăbușitor.

Rana lui Vuica e la cap…Își dă seama că e grav…Cred că s-a lovit de lemnul pe care îl atinge ușor cu mâna…

Apa curgând…el mergând cu capul în jos…și toți credeau că e beat. Sfaturi gratuite…în loc să îl întrebe ce are. Însă aici regăsim o altă ironie a regizorului, aceea că singura boală pe care comuniștii știau să o sesizeze sau de care te acuzau imediat era…beția.

Vuica muribundul părea…beat. Penibilul situației e dramatic.

Trece printr-un pârâu…fond muzical…cade în genunchi…se ridică…face doi pași…și se prăbușește la pământ. Crezându-l beat…nimeni nu-l ajută…Toți se duc la casele lor.

Indiferența și confortul celor mulți sunt filmate panoramatic. Nicu îl plânge pe Vuica, ținându-l în brațe…în timp ce acela încearcă să fie indiferent față de moarte…fredonând un cântec…

[Nicu stă cu muribundul în brațe]

Nicu își cere iertare…și Vuica moare împăcat cu el. Însă cuvintele finale nu sunt deloc nimerite

Moare cu ochii și cu gura deschisă. Sângele îi curge pe lângă urechea dreaptă.

Mulțimea se uită la TV.

Nicu îl ține pe mort în brațe. Un bătrân vine să-l moralizeze…crezând că l-a bătut pe Vuica până acesta a leșinat. De nervi, îl lovește pe bătrân și acela cade la pământ. Vine fiul acestuia…și începe o altă bătaie.

Tatăl și fiul încep să îl bată pe Nicu. Oamenii privesc…până când cineva intervine în favoarea tânărului.

Și filmul se încheie pe fața răvășită a lui Nicu, fără ca cineva să participe la durerea lui…

[chipul răvășit și singur al lui Nicu]

Reconstituirea inutilității utopiei [5]

Partea întâi, a doua, a 3-a și a 4-a

***

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

A vedea şi a fi văzut

De la privirea contextuală şi fixaţia vizuală
la contemplarea şi vederea lui Dumnezeu

Vol. 2

***

Sub presiunea timpului…Mașina e mai înceată decât omul (o spune cameramanul). Muncă fără nervi, replica lui Ticu…după care spune o expresie în germană…ca nuca în perete în contextul de față.

Râs complice între Ticu și Vlad. Devine serios când își îndreaptă fața spre Paveliu (pentru că gluma era tocmai o ieșire din seriozitate)…iar Nicu plânge în îmbrățișarea reconstituirii.

Trecutul rămâne în urmă după împăcare. Toma, cârciumarul, e „om de omenie” și cere să fie iertați cei doi tineri care l-au bătut. Însă în timpul filmării vrea să dea bine în cadru…

Cei trei țigani (un bărbat și două femei), care vând zmeură, întrerup din nou filmările, care nu au nicio noimă. Cameramanul se enervează…fata îi privește de sus, de pe panou…se repetă scena îmbrățișării (imagini prin ochii fetei)…și Nicu îl bagă cu capul în geam pe cârciumar.

Cei 3, de la Moroieni, le vând zmeură cu 16 lei… mănâncă cu toții, în tăcere…primesc mure și tinerii (din ordinul lui Ticu)…după care le spune că sunt liberi (la 44. 33 minute), cei doi tineri neînțelegând ce să facă cu libertatea lor.

Li se spune de patru orisunt liberi…și cei doi nu se mișcă din loc. Ticu se șterge pe mâini, și le mai spune odată că sunt liberi. Ei se holbează însă la el…

Le dă buletinele înapoi…nu știu cum să-i mulțumească…și se trece la scena „cu baraca, cu bătaia”…Însă Ticu spune că Drăgan și Paveliu le-a venit în ajutor și că lor trebuie să le mulțumească.

Și, pe neașteptate…ca fond muzical, auzim cântându-se din cimpoi la reprimirea buletinelor. Privire de sus, tot prin ochii tinerei. Le primesc ca și când ar fi fost decorați și nu amnistiați.

Cadru schimbat: cei doi tineri ies din veceu proaspeți și fără griji, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat până atunci. Și, pentru că „maimuțele nu au buletin”, cei doi se tăvălesc până-n vale…

Ticu se frecționează pe picioare…furnicile își văd de viața lor, pe piatră…fiecare cu lumea lui și cu copilăriile sale…un sughiț…Paveliu sfredelește într-un brad…pădurea e în bătaia vântului.

Un accident la fotbal…salvarea…numai cadre TV…și aceeași slavare trece prin spatele Pescărușului. Sau despre cum se îmbină viața reala cu viața televizată.

Însă salvarea trece prin cârdul de gâște al bătrânei și lovește una sau două. De aici…și o altă ieșire din cadru a reconstituirii.

Țipetele bătrânei…în paralel cu fuga celor doi tineri…liberi. Se întâlnesc cu toții pe pod…fără sens…și Ticu îi trimite pe cei doi să îi prindă gâștele femeii.

Abuz de funcție…Drăgan primește gâsca de 8 kg iar bătrâna îi sărută mâna procurorului…

Apă…munți…ceață…Ticu fumând…că și așa era aerul prea bun…însă a vrut să rămână cu Drăgan pentru că se simte obosit de ceea ce face. Numai că aparatul nu rămâne să aprofundeze starea interioară a lui Ticu ci se îndreaptă spre trenul plin cu elevi…cântecul copiilor fiind o altă nucă în perete a filmului.

Îl trezesc pe militar…Paveliu scobește tămâia brazilor…tinerii, Vlad și Dumitrescu caută gâștele…Minute întregi de mergere prin pădure. Replici de teatru absurd între Vlad și Dumitrescu.

Și de la gâște…trec la căutatul lui Vuica. Frica milițianului pentru fuga lui Vuica e frica pentru propria-și piele. Țipetele lui…aduc gâștele înapoi…

„După mine! Hai, copii!”, spuse de milițian…e o altă ironizare a „eroismului” său nepereche în a găsi…gâște…și nu în a se lupta pe front.

Urcă costișa din greu…și pentru că Nicu nu știe unde e Vuica…milițianul îi ia actele în mod abuziv. Iar după ce primește actele…joacă teatrul apostofării făptașilor

Vlad coboară în fluierat clasic…și păsările pădurii știu să cânte…profesorul sfredelește copacul…în timp ce gâștele devin lebede spre vale.

Doar Nicu în mijlocul pădurii…și plânsul lui Pavelescu, tot în pădure.

Scena îmbătării lui Pavelescu, după ce tocmai plânsese, e un alt element forțat al filmului, un alt element ideologic. Intelectualul, prea sensibil, trebuia văzut la televizor ca bețivan…dar niciodată ca om care gândește și creează.  Și așa muncitorul de pe șantier nu avea puterea să înțeleagă aceste lucruri…

Bea 4 pahare de „cremă de mandarine”…adusă în mod „aranjat” de această dată…lui Toma fiindu-i frică să nu pățească ceva pentru că îi dă să bea pe gratis.

Vuica privește la exercițiile de pregătire ale pompierilor…comentându-le gesturile. Totul pare o joacă pentru el…și nu viața și munca unor oameni. Obosit, se întinde pe iarbă și fredonează în voie…

Tânăra înșiră bani pe linie…și nu se gândește la vreun pericol…milițianul cântă la frunză…gâștele se reîntorc în liniște…iar Nicu îl caută pe Vuica.

Batista udă de pe fața lui Ticu pare artă abstractă…sau mască mortuoară care respiră.

Însă Nicu, de atâta căutat, dă peste tânăra „mucoasă”, cu care are o relație amoroasă…nefinalizată vizual.

În fața „mucoasei”, Nicu îl vorbește de rău pe „singurul său prieten” deși acela „e băiat bun”. Tânăra îl ispitește. Conversația devine tot mai lipicioasă

Când i se aduce aminte de „pârnaie”…Nicu revine lângă tânără. La întrebarea ce vrea, spusă naiv…tânărul începe să îi dea de înțeles

Și pentru că o fată singură e un motiv de violență și de abuz pentru un tânăr în putere…hârjoneala se transformă în act sexual.

Durerea și zbaterea fetei…lasă loc unui sărut, care o liniștește (1. 05. 16 minute). Sărutul s-a transformat în act sexual…dar nu vedem decât tăcerea lor de după. Tăcere indiferentă din partea bărbatului…dar  care o face pe tânără să se țină scai de el.

Numai că tânăra joacă naivitatea…și după…deși, după cum va spune Vuica, se pare că nu era…la prima relație, de acest fel, cu un bărbat. Misoginism sau realitate?

După ce îi aruncă talismanul în apă…fata îi dă papucii. Începe ploaia…Trebuie să se filmeze scena finală.

Paveliu ironizează postura lui Ticu de regizor și îl întreabă dacă urmează să se arunce cu toții, în apă, „cu tot entuziasmul, cu tot avântul” de care sunt capabili.

Despre Biserică la modul concret

Iubiții mei,

cred că unele dintre lucrurile pe care nu le înțelegem deloc cum trebuie e prezența Bisericii în istorie, rolul ei și de cine depinde ea.

Ca să îi știi prezența…trebuie să îi cunoști istoria. Istoria nefalsificată: lucru greu, trudnic. Măcar în mare trebuie să știm lucruri fundamentale despre Biserică: cum a apărut prin iconomia lui Hristos Dumnezeu, cum s-a apărat de tot felul de ideologii contrare, cum a rezistat în istorie în mod minunat, dumnezeiesc, ce reprezentați de marcă a avut.

Și nu trebuie să așteptăm cărți, programe TV, să ne ia cineva de mână și să ne facă tobă de carte în ceea ce privește istoria Bisericii…ci noi înșine, după posibilități, trebuie să ne nevoim să cunoaștem istoria ei.

Nu toți ortodocșii istoriei însă au ajuns în calendarul Bisericii…asta însemnând că nu toți s-au ridicat, la nivel personal, la cerințele modului ei de a fi, care e divino-uman.

Iar dacă ne uităm la noi înșine la modul serios…cred că am ajunge la aceeași concluzie: nici noi nu suntem proprii standardelor ei maximale.

Pentru că rolul Bisericii în lume e acela de a ne face dumnezei prin har, prin adevăr, prin viață curată.

Predici ascultate doar pentru memorie, icoane doar pentru privit, slujbe doar pentru a trece la examen sau pentru a ne căsători nu ne vor face niciodată Sfinți.

Sfințenia este o lucrare/ o meserie divino-umană clipă de clipă pentru că e viața noastră în Biserică, întotdeauna dorind viața cu Dumnezeu.

Dacă nu ne simțim umpluți de harul lui Dumnezeu înseamnă că venim, încă, subliniez, încă degeaba la Biserică. De ce? Pentru că viața Bisericii e divino-umană.

A veni la Biserică, a te închina, a sta la slujbă e omenește…Oricine poate să vină…Dar a fi și dumnezeiască prezența noastră la Biserică înseamnă să venim în Biserică și să simțim că aici ne umplem de mirosurile dumnezeiești ale înțelegerii, de înțelegeri pline de simțire, de bucurie cerească, de viață dumnezeiască în trupul nostru muritor.

Căci altfel sintagma Biserica e divino-umană e doar una pe foaie, e un enunț teologic pe care nimeni nu îl experimentează/ nu-l trăiește. Însă enunțul e un mare adevăr, care se cere însă experimentat…

Până nu te îndrăgostești nu știi cum e.

Până nu moare cineva iubit nu știi cum e.

Nu știi cum e boala până nu cazi cu totul în ea.

Până nu te umpli de harul și de vederea slavei lui Dumnezeu nu, nu știi cum e și nici nu-ți poți imagina asemenea lucruri de taină/ mistice/ profunde/ sfinte ale vieții cu Dumnezeu, ale vieții divino-umane a Bisericii.

Rolul Bisericii e acela de a ne face mai înalți, mai profunzi, mai frumoși decât oamenii acestei lumi, care nu văd în Biserică decât…o clădire aiurea, cu preoți care fac afaceri și care se îmbogățesc de pe urma credulilor.

Rolul Bisericii e acela de a coborî cerul în ființa noastră sau de a ne face locuitori cerești încă de pe pământ.

De aceea misiunea ei îndumnezeitoare nu poate fi plagiată de nimeni, de nicio instituție.

Nu te poți sfinți decât în Biserică, trăind viață bisericească…adică divino-umană…Dumnezeu fiind mereu cu noi, în toate zilele vieții noastre.

De cine depinde/ atârnă existența ultimă a Bisericii? De patriarhii ei? Ei, patriarhii Bisericii Ortodoxe de pretutindeni, sunt fundamentul Bisericii? Nu!

Fundamentul Bisericii e viața Prea Sfintei Treimi, a Dumnezeului nostru. Viața Bisericii e divino-umană pentru că Dumnezeu umple umanitatea botezată de slava Sa, prin toate slujbele Bisericii, și o luminează continuu în sfințirea ei.

Ierarhia Bisericii, începând de la ierarhi și până la diaconi, patriarhul fiind doar primul, din punct de vedere onorific, între ierarhii unei Biserici autocefale, stau în harul lui Dumnezeu și lucrează cele ale Bisericii cu Dumnezeu. Iar dacă nu lucrează cu adevărat, ci slujesc doar de fațadă, de ochii lumii…de aceea nici nu vor rămâne, pe viitor, în evlavia Bisericii, adică nici nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea a primi harul preoției (ca episcop, preot sau diacon) nu înseamnă, în mod automat, și că ești un om sfânt sau mântuit. După cum nu tot cel botezat ortodox…și care trăiește oricum…se mântuiește…

Ierarhia Bisericii, ca instituire a lui Hristos Dumnezeu în viața Bisericii, ca dorință expresă a Lui, lucrează cu puterea lui Hristos pe cele ale lui Hristos pentru mântuirea celor credincioși. Însă nu Îl înlocuie pe Hristos în viața noastră, ci ne oferă posibilitatea umplerii de lucrarea Lui în viața noastră, ierarhia Bisericii fiind mâinile lui Dumnezeu, prin care El împlinește toate întru noi.

Dacă El e Doctorul, preotul este seringa prin care se pogoară viața Lui. Însă suntem slujitorii Lui prin alegere și iubire, sau așa ar trebui să fim cu toții în relație cu Domnul și Stăpânul vieții noastre.

Iar dacă El, Dumnezeu, e fundamentul vieții noastre…pentru ce complicăm venirea la El, uitându-ne, mai degrabă, la ce nu ne place din Biserică?

Dacă am cunoaște istorie, multă istorie sfântă a Bisericii, timp de 2000 de ani, am cunoaște că Sfinții de dinainte de noi, unii dintre ei, s-au mântuit în vremuri și moduri foarte dificile. Mult mai dificile decât ale noastre.

Și, pe de altă parte, că Biserica nu poate să fie o comunitate închisă, care nu dialoghează, care se teme de dialog, ci, dimpotrivă, că Biserica este un dialog divino-uman cu lumea.

Mă indispun neînțelegerile unor anume ortodocși asupra modului cum Biserica Ortodoxă dialoghează astăzi cu alte biserici, culte, organizații religioase. Aceștia vor ca Biserica să tacă ca muta, să își facă slujbele și treburile ei și să nu se gândească și la alții.

Însă rolul Bisericii Ortodoxe în istoria recentă, ca întotdeauna, e acela de a oferi posibilitatea tuturor oamenilor de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a se sfinți întru El.

Însă cum să ne cunoască cineva…dacă noi nu vorbim cu alții? Dacă noi nu știm să ne prezentăm, ca oameni ai secolului al XXI-lea, în dialog cu orice om al planetei?

Biserica Ortodoxă are vocație ecumenică, pentru că ecumenic înseamnă ceva pentru toată lumea. Noi trebuie să ne gândim ecumenic/ global la întreaga lume. Să ne facem griji ecumenice/ pentru întreaga lume…pentru că întreaga ecumenicitate/ lume locuită are nevoie de Ortodoxie.

Și cine nu are griji ecumenice…nu a înțeles deloc ce e acela un Sinod ecumenic. De ce s-or fi mai zbătut Sfinții Părinți să susțină unitatea sau să o recupereze…dacă nu priveau globalist lucrurile?

Cum să acceptăm doar prezența coca-colei, a onlineului și a telefonului celular în toată lumea…dar nu ne gândim și la Ortodoxie pentru toată lumea?

De ce ne plac doar convertiții pe care îi fac rușii sau grecii, în America, în Africa, în Asia…dar nu și convertiții făcuți de români? De la noi nu se cere, oare, acest lucru? Nu vrea Dumnezeu ca noi să fim exemple/ icoane ale convertirii pentru alții?

Biserica se bazează pe oameni. Dumnezeu lucrează cu oamenii care acceptă Ortodoxia.

Și, adevărul crunt e acesta: Biserica Ortodoxă Română nu are tocmai cele mai bune și mai de dorit persoane în rândurile ei. Nici în alte Biserici nu se petrece acest lucru. De obicei, la Biserică, vin oamenii mai slăbuți, mai fără potențe și rar sunt cei foarte dăruiți.

Cei cu daruri fac bani, fac afaceri…dar mai puțin misiune ortodoxă.

Tocmai de aceea sunt puțini extraordinarii Bisericii și ieri…și azi.

Și dacă lucrurile merg mai puțin bine…trebuie să vedem și cu cine Își face Dumnezeu treaba în Biserică. Adică nu își face treaba doar cu Sfinți, cu genii și cu eroi ai credinței…ci și cu oameni care nu știu prea bine de ce s-au făcut preoți.

Biserica e formată din noi…și dintr-un cer plin de Sfinți. Tocmai de aceea nu suntem singuri pe pământ…și nu vom fi singuri nici în cer…dacă suntem ai lui Dumnezeu.

Problema e: dacă ne simțim ai lui Dumnezeu…ortodocși fiind…și venind la Biserică mereu. Dacă simțim că lui Dumnezeu Îi place să locuiască în noi.

Dacă Îl simțim în noi și cu noi…atunci suntem membri reali și conștienți ai Bisericii, cu totul uniți cu El în viața noastră.

Versuri tulburător de absconse

Cititorii mei nu sunt ca alți cititori:
ei beau lapte din nori.
Cititorii mei au ochi orbitori
te citesc până mori.
Cititorii mei au mintea ca lama unei ascuțitori
sunt molipsitori.
Cititorii mei sunt adormitori
și îmbujorători.

Că dacă vrei să bei apă din mori,
trebuie să ai cititori.
Că dacă vrei să ai orbitori, dinți strălucitori,
trebuie să ai cititori.
Că dacă simți că ești ca lama unei ascuțitori,
atunci ai cititori.
Că ai mei cititori sunt visători,
călători, șarmant de priveghetori.

Cititorii mei sunt cuminți
te scot din minți.
Cititorii mei sunt focoși
și chiar duhnoși.
Cititorii mei sunt oglinzi,
parbrize și-omizi,
schele și grinzi,
în multe te prinzi…

Pentru că cititorii lor nu au capul atât de mare ca cititorii mei.
Pentru că cititorii mei au fruntea lată până-n cer.
Pentru că cititorii mei, atât de unici și inexistenți, sunt permanenți.

Ei stau pitiți.
Ei stau primiți.
Ei sunt aici.
Ei sunt colea…ca nimenea…

Pentru că cititorii mei nu au nici ochi…dar au mâini
Pentru că cititorii mei nu au mâini…ci au aripi
Pentru că cititorii mei…
Pentru că…
Pentru…

Într-o ploaie udă, de octombrie,
cititorii mei cădeau în toate lacrimile mele
ca în niște lacuri fără întoarcere.

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [34]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33.

Our greek font.

***

2. 4. 2. 3. The Ecstatic Confession and the Validation Comment

In the Ethical Discourse 5, we have a symeonian typical muster of the trenchant testimony of the personal spiritual experience, doubled by a rigorous theological validation, which has no defect of logic or of the hook at mystical Tradition of the Church.

In 5, 251-354[1], Saint Symeon makes a fulminant apology to the divine sight and to the direct theological experience, presenting theology as a consequence of the ecstatic sight.

Symeon begins the experiential explanations, which we wish to comment here, from the traditional syntagma: „the light of knowledge”(fw/j gnw,sewj) [251 line].

He tells his audience, that at the hearing of this syntagma, we must not to understand that we can have a real theological knowledge without the sight of the divine light [251-253 lines].

Not the knowledge is what that produces the light, warns Symeon, but „the light produces in us the knowledge” [254-255 lines].

The gnw/sij/ gnosis/ knowledge or cognizance (thus how we translate, taking as paradigm the liturgic usance) does not have at Symeon than the ecstatic foundation.

The ecstatic knowledge is for him the true knowledge, beingly knowledge, ontological, in that we are fingerprinted by the glory of God.

The knowledge by collecting data, the knowledge as multilateral experience is subsumed for him the knowledge that sight. The one that gives the tone in his relation with his listeners or his hierarchical superiors is the ecstatic experience, that being the promoter of law of his theology.

Without the ecstatic sight we can not know, in real mode,  God. Symeon repeats this thing by every time, he massive making angry those who had no idea about a such experience.

In the text to which we refer, he says: „someone can not know God than only by the sight of the light (mh. dia. th/j qewri,aj) that gushes from Him” [255-257 lines].

Having said that, Symeon emphasized his relation with a living God, with a God who is not an antiquity of the Church, well preserved by its theologians or an impeccable fake, that is covered with eulogies, for as not to know the nonactualness and His inoperability.

Symeon gives testimony about an overwhelming experience of the reality of the Creator of the heaven and of the earth, and he asserts the fact that, his relation with God is one as possible common, quotidian and in no case a relation occasioned just by any celebration or tradition or by his position as priest of the Church.

The God whereof speaks Symeon is living, He is single God and He irradiates us with His glory, that brings us His knowledge.

Bringing in face of his auditorium the paradigm of the witness, the one who can give a testimony about a man or a city only if he saw these [257-262 lines], Symeon concludes: „(also none can not speak) about the above Jerusalem and about the invisible God, Who dwells in it, about the unapproachable glory of His face and about the work and the power of His Most Holy Ghost, so about the light, if he first sees not the light with the eyes of his soul and (if he not) know with exactness the lightings and its works in he himself ”[263-269 lines].

The symeonian syllogism is irrefutable at practical level and contemplative.

You can know and speak about something, only if you have experience that fact. We can not know what we do not know nowise.


[1] Acc. SC 129, The Ethical Discourses,V, 251-354, p. 98-106 / Ică jr. 1, p. 255-258.