Iubiții mei,

cred că unele dintre lucrurile pe care nu le înțelegem deloc cum trebuie e prezența Bisericii în istorie, rolul ei și de cine depinde ea.

Ca să îi știi prezența…trebuie să îi cunoști istoria. Istoria nefalsificată: lucru greu, trudnic. Măcar în mare trebuie să știm lucruri fundamentale despre Biserică: cum a apărut prin iconomia lui Hristos Dumnezeu, cum s-a apărat de tot felul de ideologii contrare, cum a rezistat în istorie în mod minunat, dumnezeiesc, ce reprezentați de marcă a avut.

Și nu trebuie să așteptăm cărți, programe TV, să ne ia cineva de mână și să ne facă tobă de carte în ceea ce privește istoria Bisericii…ci noi înșine, după posibilități, trebuie să ne nevoim să cunoaștem istoria ei.

Nu toți ortodocșii istoriei însă au ajuns în calendarul Bisericii…asta însemnând că nu toți s-au ridicat, la nivel personal, la cerințele modului ei de a fi, care e divino-uman.

Iar dacă ne uităm la noi înșine la modul serios…cred că am ajunge la aceeași concluzie: nici noi nu suntem proprii standardelor ei maximale.

Pentru că rolul Bisericii în lume e acela de a ne face dumnezei prin har, prin adevăr, prin viață curată.

Predici ascultate doar pentru memorie, icoane doar pentru privit, slujbe doar pentru a trece la examen sau pentru a ne căsători nu ne vor face niciodată Sfinți.

Sfințenia este o lucrare/ o meserie divino-umană clipă de clipă pentru că e viața noastră în Biserică, întotdeauna dorind viața cu Dumnezeu.

Dacă nu ne simțim umpluți de harul lui Dumnezeu înseamnă că venim, încă, subliniez, încă degeaba la Biserică. De ce? Pentru că viața Bisericii e divino-umană.

A veni la Biserică, a te închina, a sta la slujbă e omenește…Oricine poate să vină…Dar a fi și dumnezeiască prezența noastră la Biserică înseamnă să venim în Biserică și să simțim că aici ne umplem de mirosurile dumnezeiești ale înțelegerii, de înțelegeri pline de simțire, de bucurie cerească, de viață dumnezeiască în trupul nostru muritor.

Căci altfel sintagma Biserica e divino-umană e doar una pe foaie, e un enunț teologic pe care nimeni nu îl experimentează/ nu-l trăiește. Însă enunțul e un mare adevăr, care se cere însă experimentat…

Până nu te îndrăgostești nu știi cum e.

Până nu moare cineva iubit nu știi cum e.

Nu știi cum e boala până nu cazi cu totul în ea.

Până nu te umpli de harul și de vederea slavei lui Dumnezeu nu, nu știi cum e și nici nu-ți poți imagina asemenea lucruri de taină/ mistice/ profunde/ sfinte ale vieții cu Dumnezeu, ale vieții divino-umane a Bisericii.

Rolul Bisericii e acela de a ne face mai înalți, mai profunzi, mai frumoși decât oamenii acestei lumi, care nu văd în Biserică decât…o clădire aiurea, cu preoți care fac afaceri și care se îmbogățesc de pe urma credulilor.

Rolul Bisericii e acela de a coborî cerul în ființa noastră sau de a ne face locuitori cerești încă de pe pământ.

De aceea misiunea ei îndumnezeitoare nu poate fi plagiată de nimeni, de nicio instituție.

Nu te poți sfinți decât în Biserică, trăind viață bisericească…adică divino-umană…Dumnezeu fiind mereu cu noi, în toate zilele vieții noastre.

De cine depinde/ atârnă existența ultimă a Bisericii? De patriarhii ei? Ei, patriarhii Bisericii Ortodoxe de pretutindeni, sunt fundamentul Bisericii? Nu!

Fundamentul Bisericii e viața Prea Sfintei Treimi, a Dumnezeului nostru. Viața Bisericii e divino-umană pentru că Dumnezeu umple umanitatea botezată de slava Sa, prin toate slujbele Bisericii, și o luminează continuu în sfințirea ei.

Ierarhia Bisericii, începând de la ierarhi și până la diaconi, patriarhul fiind doar primul, din punct de vedere onorific, între ierarhii unei Biserici autocefale, stau în harul lui Dumnezeu și lucrează cele ale Bisericii cu Dumnezeu. Iar dacă nu lucrează cu adevărat, ci slujesc doar de fațadă, de ochii lumii…de aceea nici nu vor rămâne, pe viitor, în evlavia Bisericii, adică nici nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea a primi harul preoției (ca episcop, preot sau diacon) nu înseamnă, în mod automat, și că ești un om sfânt sau mântuit. După cum nu tot cel botezat ortodox…și care trăiește oricum…se mântuiește…

Ierarhia Bisericii, ca instituire a lui Hristos Dumnezeu în viața Bisericii, ca dorință expresă a Lui, lucrează cu puterea lui Hristos pe cele ale lui Hristos pentru mântuirea celor credincioși. Însă nu Îl înlocuie pe Hristos în viața noastră, ci ne oferă posibilitatea umplerii de lucrarea Lui în viața noastră, ierarhia Bisericii fiind mâinile lui Dumnezeu, prin care El împlinește toate întru noi.

Dacă El e Doctorul, preotul este seringa prin care se pogoară viața Lui. Însă suntem slujitorii Lui prin alegere și iubire, sau așa ar trebui să fim cu toții în relație cu Domnul și Stăpânul vieții noastre.

Iar dacă El, Dumnezeu, e fundamentul vieții noastre…pentru ce complicăm venirea la El, uitându-ne, mai degrabă, la ce nu ne place din Biserică?

Dacă am cunoaște istorie, multă istorie sfântă a Bisericii, timp de 2000 de ani, am cunoaște că Sfinții de dinainte de noi, unii dintre ei, s-au mântuit în vremuri și moduri foarte dificile. Mult mai dificile decât ale noastre.

Și, pe de altă parte, că Biserica nu poate să fie o comunitate închisă, care nu dialoghează, care se teme de dialog, ci, dimpotrivă, că Biserica este un dialog divino-uman cu lumea.

Mă indispun neînțelegerile unor anume ortodocși asupra modului cum Biserica Ortodoxă dialoghează astăzi cu alte biserici, culte, organizații religioase. Aceștia vor ca Biserica să tacă ca muta, să își facă slujbele și treburile ei și să nu se gândească și la alții.

Însă rolul Bisericii Ortodoxe în istoria recentă, ca întotdeauna, e acela de a oferi posibilitatea tuturor oamenilor de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a se sfinți întru El.

Însă cum să ne cunoască cineva…dacă noi nu vorbim cu alții? Dacă noi nu știm să ne prezentăm, ca oameni ai secolului al XXI-lea, în dialog cu orice om al planetei?

Biserica Ortodoxă are vocație ecumenică, pentru că ecumenic înseamnă ceva pentru toată lumea. Noi trebuie să ne gândim ecumenic/ global la întreaga lume. Să ne facem griji ecumenice/ pentru întreaga lume…pentru că întreaga ecumenicitate/ lume locuită are nevoie de Ortodoxie.

Și cine nu are griji ecumenice…nu a înțeles deloc ce e acela un Sinod ecumenic. De ce s-or fi mai zbătut Sfinții Părinți să susțină unitatea sau să o recupereze…dacă nu priveau globalist lucrurile?

Cum să acceptăm doar prezența coca-colei, a onlineului și a telefonului celular în toată lumea…dar nu ne gândim și la Ortodoxie pentru toată lumea?

De ce ne plac doar convertiții pe care îi fac rușii sau grecii, în America, în Africa, în Asia…dar nu și convertiții făcuți de români? De la noi nu se cere, oare, acest lucru? Nu vrea Dumnezeu ca noi să fim exemple/ icoane ale convertirii pentru alții?

Biserica se bazează pe oameni. Dumnezeu lucrează cu oamenii care acceptă Ortodoxia.

Și, adevărul crunt e acesta: Biserica Ortodoxă Română nu are tocmai cele mai bune și mai de dorit persoane în rândurile ei. Nici în alte Biserici nu se petrece acest lucru. De obicei, la Biserică, vin oamenii mai slăbuți, mai fără potențe și rar sunt cei foarte dăruiți.

Cei cu daruri fac bani, fac afaceri…dar mai puțin misiune ortodoxă.

Tocmai de aceea sunt puțini extraordinarii Bisericii și ieri…și azi.

Și dacă lucrurile merg mai puțin bine…trebuie să vedem și cu cine Își face Dumnezeu treaba în Biserică. Adică nu își face treaba doar cu Sfinți, cu genii și cu eroi ai credinței…ci și cu oameni care nu știu prea bine de ce s-au făcut preoți.

Biserica e formată din noi…și dintr-un cer plin de Sfinți. Tocmai de aceea nu suntem singuri pe pământ…și nu vom fi singuri nici în cer…dacă suntem ai lui Dumnezeu.

Problema e: dacă ne simțim ai lui Dumnezeu…ortodocși fiind…și venind la Biserică mereu. Dacă simțim că lui Dumnezeu Îi place să locuiască în noi.

Dacă Îl simțim în noi și cu noi…atunci suntem membri reali și conștienți ai Bisericii, cu totul uniți cu El în viața noastră.

Did you like this? Share it: