Reconstituirea inutilității utopiei [5]
Partea întâi, a doua, a 3-a și a 4-a…
***
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
A vedea şi a fi văzut
De la privirea contextuală şi fixaţia vizuală
la contemplarea şi vederea lui Dumnezeu
Vol. 2
***
Sub presiunea timpului…Mașina e mai înceată decât omul (o spune cameramanul). Muncă fără nervi, replica lui Ticu…după care spune o expresie în germană…ca nuca în perete în contextul de față.
Râs complice între Ticu și Vlad. Devine serios când își îndreaptă fața spre Paveliu (pentru că gluma era tocmai o ieșire din seriozitate)…iar Nicu plânge în îmbrățișarea reconstituirii.
Trecutul rămâne în urmă după împăcare. Toma, cârciumarul, e „om de omenie” și cere să fie iertați cei doi tineri care l-au bătut. Însă în timpul filmării vrea să dea bine în cadru…
Cei trei țigani (un bărbat și două femei), care vând zmeură, întrerup din nou filmările, care nu au nicio noimă. Cameramanul se enervează…fata îi privește de sus, de pe panou…se repetă scena îmbrățișării (imagini prin ochii fetei)…și Nicu îl bagă cu capul în geam pe cârciumar.
Cei 3, de la Moroieni, le vând zmeură cu 16 lei… mănâncă cu toții, în tăcere…primesc mure și tinerii (din ordinul lui Ticu)…după care le spune că sunt liberi (la 44. 33 minute), cei doi tineri neînțelegând ce să facă cu libertatea lor.
Li se spune de patru ori că sunt liberi…și cei doi nu se mișcă din loc. Ticu se șterge pe mâini, și le mai spune odată că sunt liberi. Ei se holbează însă la el…
Le dă buletinele înapoi…nu știu cum să-i mulțumească…și se trece la scena „cu baraca, cu bătaia”…Însă Ticu spune că Drăgan și Paveliu le-a venit în ajutor și că lor trebuie să le mulțumească.
Și, pe neașteptate…ca fond muzical, auzim cântându-se din cimpoi la reprimirea buletinelor. Privire de sus, tot prin ochii tinerei. Le primesc ca și când ar fi fost decorați și nu amnistiați.
Cadru schimbat: cei doi tineri ies din veceu proaspeți și fără griji, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat până atunci. Și, pentru că „maimuțele nu au buletin”, cei doi se tăvălesc până-n vale…
Ticu se frecționează pe picioare…furnicile își văd de viața lor, pe piatră…fiecare cu lumea lui și cu copilăriile sale…un sughiț…Paveliu sfredelește într-un brad…pădurea e în bătaia vântului.
Un accident la fotbal…salvarea…numai cadre TV…și aceeași slavare trece prin spatele Pescărușului. Sau despre cum se îmbină viața reala cu viața televizată.
Însă salvarea trece prin cârdul de gâște al bătrânei și lovește una sau două. De aici…și o altă ieșire din cadru a reconstituirii.
Țipetele bătrânei…în paralel cu fuga celor doi tineri…liberi. Se întâlnesc cu toții pe pod…fără sens…și Ticu îi trimite pe cei doi să îi prindă gâștele femeii.
Abuz de funcție…Drăgan primește gâsca de 8 kg iar bătrâna îi sărută mâna procurorului…
Apă…munți…ceață…Ticu fumând…că și așa era aerul prea bun…însă a vrut să rămână cu Drăgan pentru că se simte obosit de ceea ce face. Numai că aparatul nu rămâne să aprofundeze starea interioară a lui Ticu ci se îndreaptă spre trenul plin cu elevi…cântecul copiilor fiind o altă nucă în perete a filmului.
Îl trezesc pe militar…Paveliu scobește tămâia brazilor…tinerii, Vlad și Dumitrescu caută gâștele…Minute întregi de mergere prin pădure. Replici de teatru absurd între Vlad și Dumitrescu.
Și de la gâște…trec la căutatul lui Vuica. Frica milițianului pentru fuga lui Vuica e frica pentru propria-și piele. Țipetele lui…aduc gâștele înapoi…
„După mine! Hai, copii!”, spuse de milițian…e o altă ironizare a „eroismului” său nepereche în a găsi…gâște…și nu în a se lupta pe front.
Urcă costișa din greu…și pentru că Nicu nu știe unde e Vuica…milițianul îi ia actele în mod abuziv. Iar după ce primește actele…joacă teatrul apostofării făptașilor…
Vlad coboară în fluierat clasic…și păsările pădurii știu să cânte…profesorul sfredelește copacul…în timp ce gâștele devin lebede spre vale.
Doar Nicu în mijlocul pădurii…și plânsul lui Pavelescu, tot în pădure.
Scena îmbătării lui Pavelescu, după ce tocmai plânsese, e un alt element forțat al filmului, un alt element ideologic. Intelectualul, prea sensibil, trebuia văzut la televizor ca bețivan…dar niciodată ca om care gândește și creează. Și așa muncitorul de pe șantier nu avea puterea să înțeleagă aceste lucruri…
Bea 4 pahare de „cremă de mandarine”…adusă în mod „aranjat” de această dată…lui Toma fiindu-i frică să nu pățească ceva pentru că îi dă să bea pe gratis.
Vuica privește la exercițiile de pregătire ale pompierilor…comentându-le gesturile. Totul pare o joacă pentru el…și nu viața și munca unor oameni. Obosit, se întinde pe iarbă și fredonează în voie…
Tânăra înșiră bani pe linie…și nu se gândește la vreun pericol…milițianul cântă la frunză…gâștele se reîntorc în liniște…iar Nicu îl caută pe Vuica.
Batista udă de pe fața lui Ticu pare artă abstractă…sau mască mortuoară care respiră.
Însă Nicu, de atâta căutat, dă peste tânăra „mucoasă”, cu care are o relație amoroasă…nefinalizată vizual.
În fața „mucoasei”, Nicu îl vorbește de rău pe „singurul său prieten” deși acela „e băiat bun”. Tânăra îl ispitește. Conversația devine tot mai lipicioasă…
Când i se aduce aminte de „pârnaie”…Nicu revine lângă tânără. La întrebarea ce vrea, spusă naiv…tânărul începe să îi dea de înțeles…
Și pentru că o fată singură e un motiv de violență și de abuz pentru un tânăr în putere…hârjoneala se transformă în act sexual.
Durerea și zbaterea fetei…lasă loc unui sărut, care o liniștește (1. 05. 16 minute). Sărutul s-a transformat în act sexual…dar nu vedem decât tăcerea lor de după. Tăcere indiferentă din partea bărbatului…dar care o face pe tânără să se țină scai de el.
Numai că tânăra joacă naivitatea…și după…deși, după cum va spune Vuica, se pare că nu era…la prima relație, de acest fel, cu un bărbat. Misoginism sau realitate?
După ce îi aruncă talismanul în apă…fata îi dă papucii. Începe ploaia…Trebuie să se filmeze scena finală.
Paveliu ironizează postura lui Ticu de regizor și îl întreabă dacă urmează să se arunce cu toții, în apă, „cu tot entuziasmul, cu tot avântul” de care sunt capabili.
Pingback: Reconstituirea inutilității utopiei [6] | Teologie pentru azi