Era bun, bun de nebun, prea frumos de bun,
poate nebun ca un taifun,
în noapte-a lăstun,
cine vrea să-i spun,
foarte bun, cel mai bun, poate bun.

Și rămânea, tăcea, îl durea,
și rămânea, tăcea, o cafea,
și rămânea, ceva, în urma ta…

Căci el tot spera…
mânca câte-o stea,
în urma ta,
cel mai lung poem pe care-l trăia.

Cine tot ești
peste zglobii,
doi, trei copii,
de monodii?

El nu-ntreba,
tăcerea e rea,
el nu-ntreba,
de lacrima ta.

Pentru că-i viu,
ca un pustiu,
ca un toiag,
tăcere…și smag.

El era bun ca un nebun,
ca o plăcintă și un bătrân,
pe care-i mănâncă
parcă un tun.

Ce fel de tun…ca un cântec să-ți spun?

Did you like this? Share it: