Paralelismul care te vede

Într-un articol de azi, Bogdan Duca vede un paralelism…pe care credeam că nu îl mai vede, de atâta orb al găinilor, nimeni: Prof. Vladimir Tismăneanu seamănă cu artistul Serghei Mizil și la viață și la valorificarea rodnică a memoriei comunismului.

Fac afaceri cu comunismul, o duc mai bine ca înainte, deși, și înainte au dus-o mai bine decât alții, când apare la TV sau când scrie cărți…ambii prosperă prin cancanurile comuniste readuse în spațiul public.

Prof. Tismăneanu zice despre cei din jurul trecutului său…dar se ocultează, cu strășnicie, pe sine.

Un articol perfect de atent și de coerent.

Prof. Tismăneanu a trecut la jurnalismul de cancan și de senzație, a lăsat-o mai moartă cu știința cumpănită…și cu notele de subsol…după cum și amicul său Mihai/ Mihail Neamțu a lăsat-o cu teologia și s-a vârât în politică până în gât…și asta numai în trei săptămâni.

Și Gabriel Liiceanu, și Andrei Pleșu, și Horia Roman Patapievici și alții din jurul lor…au trecut la cărți mici, grăbite, tiraj bun…banii apar ca din joben. Adică toată lumea scrie carte de „grosimea” lui De ce iubim femeile…și ignorăm bărbații?

O, da, Prof. Tismăneanu nu mai convinge! Nu mai convinge…pentru că nici nu a convins. Căci cum poți convinge că ești mare intelectual...dacă, de la un moment dat, te lași de sportul creației serioase?

Însă nu mă bucură decadența celor din generațiile mai în vârstă…ci mă consternează. Ca și autorul: doar remarc…cu amărăciune.

Remarc inconsistența omului de cultură…după cum remarc liniile trase pe trotuar pentru bicicliști…unde, cel mai adesea, stau mașini. Omul de cultură, când devine altceva…devine o mașină casantă, bună de aruncat la fiare vechi.

Păcat că nu învățăm din istorie, că fiarele vechi fără caracter, și după moarte rămân în umbră.

Ucenicie ortodoxă

Iubiții mei,

cum poți fi ucenic/ învățăcel/ student în cele duhovnicești…dacă nu ai Părinte duhovnicesc care să te conducă? Cum să înveți să te despătimești, cum să înveți să te umpli de teologie și de discernământ duhovnicesc, dacă nu ai de la cine respira aceste lucruri?

Înaintea ta, cineva, ar fi trebuit să urce tot acest munte al ascezei, al teologiei, al științelor diverse…pentru ca să știe să te conducă. Nu să facă lucruri în locul tău (că nimeni nu poate să înlocuie dorința, efortul și durerea ta) ci să știe unde / spre ce/ când să te canalizeze. Atâta tot!

Aud, văd, citesc la tot pasul despre oameni care se revendică ucenici ai unuia sau ai altuia dintre cei pe care ei îi consideră „mari”, „desăvârșiți”, „Sfinți”…însă care nu îmi oferă și realitatea uceniciei în ființa lor.

Pentru că ucenicia reală are niște coordonate interioare așa cum are orice știință sau tehnică.

Matematicienii se înțeleg între ei, poeții au acel ceva al lor, oamenii care au făcut o facultate știu ce nu știu cei care au doar liceu…după cum cel trecut prin suferință înțelege altfel viața…și nu îl înțelege decât cel care are o experiență asemănătoare.

Cu atât mai mult, omul duhovnicesc, care a făcut ucenicie față de cineva, care l-a născut întru Domnul…vede în altcineva…aceeași lucrare, dacă ea există…sau nu…dacă ea nu există.

Fapt pentru care nu te poți da de ucenic de Sfânt dacă nu ai devenit și tu plin de sfințenie. Și sfințenia începe de la un moment dat…și se tot îmbogățește continuu…în om.

Dacă în clasa întâi înveți alfabetul și la facultate știi mai multe limbi e pentru că ai luat în serios învățarea. Și învățarea limbii începe cu litere copiate neglijent…cu cuvinte pocite…cu cuvinte înțelese după ureche, până când descoperi dicționarul, până când treci de la poezie la proză, afli că există și teatru…că există mulți scriitori în istorie…că unii sunt mai grei decât alții…și tot așa.

Tot la fel e și cu ucenicia! Ca să existe ucenicie reală…trebuie ca Dumnezeu să îți trimită Părinte duhovnicesc. Trebuie să îți trimită în viața ta un Sfânt al lui Dumnezeu…care să te primească…și să te învețe cum să mori…ca să fii altul.

Transformările din viața ta, în cadrul uceniciei, sunt transformări născute la contactul cu evlavia, cu reverența pe care ți-o produce Părintele. Simpla privire a lui te încredințează de un lucru…experiența lui te iradiază și pe tine…harul lui, care iese din el, îl simți, care e harul lui Dumnezeu filtrat prin umanitatea lui…și te învață cum să renunți la părerea de sine, la orgoliu, la tot felul de apucături proaste învățate în familie, în societate sau în anturajul tău…cum să lupți cu patimile fine.

E ușor să spui: postește! Postul însă e o academie enorm de grea…pentru că postul trebuie conexat cu alte o mie de virtuți, care trebuie făcute în același timp…și dacă greșești undeva, toată construcția interioară o ia razna…cade în extreme…în înșelare.

Înșelarea, de obicei, constă în două-trei gânduri, prostuțe și care te vâră în toate relele, toate fiind formate dintr-o bună părere despre tine. Unul se crede vrednic de minuni, altul se crede deșteptul pământului, unul vrea preoție nu știu pentru ce…altul vrea să încerce păcatele nu știu din ce motive…

Centrarea pe ceva, monomania, care te face să nu ai pace, liniște în tine…e extremism, e înșelare. Și nu poți scăpa de ea…decât după ani grei de nedorire a ei, de nepactizare cu ea.

Într-o astfel de dorință de mult obținut imediat…dar fără cunoștință și călăuzire…cele mai sfinte cărți ale Ortodoxiei ne devin pietre de poticnire. Nici nu ar putea fi altfel…

Însă nu acest lucru e problema noastră! Ci a crede că greutatea cărților sfinte, măreția lor e problema noastră…și nu ajutorul nostru.

Fuga de Sfinți, de teologie, de cunoaștere aprofundată e una dintre cele mai dezamăgitoare aspecte ale înșelării. Omul înșelat de demoni fuge de marile cărți, de marile repere ale Ortodoxiei tocmai pentru a sta la apa mică…a nimicului.

Demonii știu că atunci când vom avea contacte cu marile cărți și cu marii oameni echilibrați ai Ortodoxiei toată râvna noastră revanșardă pică, moare, se duce. De aceea îi învață pe oameni, pe creduli, să se teamă de ei…pentru că își apără orgoliul.

Orgoliul rănit se răzbună. Se răzbună prostește. Sfinții cu multă teologie și cunoaștere duhovnicească au fost chinuiți și tracasați tocmai de acest fel de orgolioși saturați de sine, care se vedeau periclitați în buna părere despre ei înșiși.

Dimpotrivă, ucenicul real nu se teme să audă experiența duhovnicească a altui ucenic real…pentru că el nu trăiește în sfera competiției…ci a învățării continue.

Ucenicul real al cuiva…se verifică în ucenicul real al altcuiva. Se verifică, se îmbogățește, se ajută reciproc, se umplu de pace. Pentru că ei nu concurează…ci se luptă cu propria lor persoană.

Și lupta cu sinele nu e un continuu asalt ci, mai mult, o continuă rezistență în fața dezamăgirii și a deznădejdii.

Mulți te dezamăgesc…prea mulți…uneori te poate dezamăgi și propriul tău Părinte duhovnicesc…dar tu însuți ești dezamăgit, mai întâi, față de ce faci și vrei. Căderea în păcat e întotdeauna o dorință de libertate care, în loc să te ducă la liman, te îngroapă în disperare.

Părintele duhovnicesc e omul care poate să te ajute…pentru că știe cum. El a fost pe acolo, în felul lui, pe unde ești și tu acum.

O, însă cât de rari sunt acești luceferi ai Ortodoxiei!

Da, unii știu numai nevoința, alții numai teologie, unii au suferit, alții știu să traducă, să cânte, să zidească… Părintele duhovnicesc e o minune care, în frumusețea lui, cuprinde multe frumuseți de acest fel. El e mai mulți la un loc. Un specialist al specialiștilor.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama sau Sfântul Paisie Velicikovski sunt trei exemple de Părinți duhovnicești în deplinătatea cuvântului. Oameni care au creat ucenici…pentru că, mai întâi de toate, s-au umplut de ucenicie și de slava lui Dumnezeu și de asceză și de multă teologie.

Însă pentru acest eroism duhovnicesc, care e la îndemâna tuturor în Ortodoxie, trebuie să urci mereu…fără să te temi de ceva. Teama de înșelare/ de greșeală/ de eroare e ea însăși o înșelare…pentru că te crezi fără erori.

În ucenicie, teama nu are loc…pentru că ucenicia e dragoste. E dragoste pentru Dumnezeu, pentru că o vezi în Părintele tău, care e o minune a lui Dumnezeu pentru tine.

Și Părintele se încearcă prin ucenic așa cum ucenicul se încearcă și crește prin Părinte. Încercarea lor e o continuă verificare de sine. Efortul acesta imens, plin de conștiință și de dragoste pentru cineva, ca să îl naști în Hristos e răsplătit de Dumnezeu cu multe daruri de ambele părți.

Părintele duhovnicesc învață ca mama de la propriul ei fiu și fiul duhovnicesc învață ca fiul de la proprii lui părinți. Te vezi în el, în fiul tău duhovnicesc…dar, mai ales, Îl vezi pe Hristos în el.

Dacă faci din fiul tău duhovnicesc sau din fiul tău firesc o copie a ta, cu bunele și relele tale…e un fiu ratat. Îți retrăiește viața…dar nu și-o trăiește pe a sa.

Și fiul duhovnicesc real trebuie să își trăiască propria sa viață și propria sa teologie…chiar dacă le-a buchisit pe ale Părintelui său.

Ucenicia ortodoxă e plină de libertate, de conștiință, de măreție și de creativitate. Ucenicia ortodoxă e o școală de maeștri duhovnicești. Dacă nu îți întreci Părintele duhovnicesc…dacă nu mergi mai departe de experiența sa…dacă nu te lași condus de Dumnezeu…relație cu Dumnezeu pe care el ți-o protejează și binecuvintează…ești corcitură: nici cal, nici măgar.

Însă ucenicia duhovnicească trebuie să nască cai pur sânge, campioni, pe oamenii de mâine ai Bisericii, pentru că ăsta e rolul uceniciei: să perpetueze conștiința și lucrarea sfințeniei în Biserică.

Poți să stai o mie de ani la slujbe…și nu vei afla niciodată ce cuprind cărțile Sfântului Maxim Mărturisitorul. Pentru a-l cunoaște…trebuie să nu te mai crezi deștept…ci să îl studiezi cu mausul în mână.

Pentru că Părintele duhovnicesc real/ adevărat…îți dă să mănânci din fagurii de miere ai Ortodoxiei, din greii Ortodoxiei…și nu te lasă doar la făcut metanii și citit acatiste. Da, și ele au rolul lor, dar nu înlocuie greutatea teologiei care ne iluminează.

Trebuie să citești atât de mult pe Sfinții Bisericii încât să îi fredonezi ca pe un hit. Însă să nu spui niciodată că tu ai gândit acele lucruri…pentru că atunci când vine și te aude cunoscătorul Sfinților…și te vede că te lauzi cu ceea ce nu îți aparține…te face de rușine.

Și dacă nu aș fi văzut zeci de scriitori, ortodocși și neortodocși, care îi fură pe Sfinți la texte…dar uită să îi citeze…nu aș fi amintit acest lucru.

Un om duhovnicesc nu poate face o astfel de impudoare…pentru că impostura de acest tip te arată fără caracter. Iar ucenicia reală creează caractere.

Și caracterul nu își ridică fusta în public…ci își vede de treabă. Pentru că cunoaște decența, munca, rezultatele reale, palpabile în viața lui.

Nu, eu nu cred că am văzut prea mulți ucenici reali în viața mea. Pentru că nu am văzut Părinți duhovnicești prea mulți. Însă îmi doresc și una și alta.

Numai că dorința mea de a-i găsi e una…și faptul de a exista e un alt lucru. Fugi după femeia pe care o vrei…și o găsești sau nu…La fel e și cu ucenicia: trebuie să găsești Părintele care să știe să facă ucenici și nu să găsești ucenici care să se laude cu un Părinte.

A spune că cunoști un om duhovnicesc…numai că l-ai văzut…că l-ai auzit…că te-ai spovedit la el…nu înseamnă ucenicie. Ucenicia e o școală zilnică. Cum te duci la facultate la cursuri…și, ca să treci examenele…trebuie să dovedești că ești altul…tot la fel…Părintele te duce, pas cu pas, spre tine…și spre relația ta cu Dumnezeu, decopertând de pe tine toate prostiile, copilărismele, extremismele, neregulile, disonanțele.

În timpul și după moartea lui, Părintele duhovnicesc reprezintă în viața ta începutul. Începutul pe care Dumnezeu l-a pus prin el, și lecțiile pe care le-a făcut cu tine.

Pentru că ucenicia nu e o prietenie de interes…ci o iubire singulară, nemaipomenită. Devii una cu mintea lui, cu inima lui, cu viața lui, o cuprinzi în a ta…pentru ca să știi să cuprinzi oameni la infinit.

Ești o cuprindere mereu deschisă. Tu ești cel care, pe măsură ce înveți…nu te mai recunoști…Te vezi mereu altul. Te vezi mereu nou. De aceea, viața ta din trecut…a murit…pentru că acum ești alt om.

Însă nu ești un om care ai terminat cu toate…ci care continuu dorești să te menții în bine și să te scufunzi în și mai mult bine.

Adică ucenicia e sau nu e. Și dacă e…cei care au trăit-o o recunosc în tine…Dacă nu o recunosc…atunci trebuie să te întrebi…de ce ești tu așa de „sfânt”…de alții nu vor să te recunoască ca fiind de-al lor?

Pentru că ucenicia e…sau nu e

Bucurie fără de trup

Cu puțin timp în urmă, remarcam prezența unei comparații insolite, în poezia Călin… a lui Eminescu, a ochiului plutitor ca o ciocârlie.

N-am reușit să identific o sursă inechivocă, dar mi-a atras atenția poemul lui Percy B. Shelley, Ode to a Skylark (Odă la o ciocârlie):

Hail to thee, blithe Spirit!
Bird thou never wert,
That from heaven, or near it,
Pourest thy full heart
In profuse strains of unpremeditated art.

Higher still and higher
From the earth thou springest
Like a cloud of fire;
The blue deep thou wingest,
And singing still dost soar, and soaring ever singest.

In the golden lightning
Of the sunken sun,
O’er which clouds are bright’ning,
Thou dost float and run,
Like an unbodied joy whose race is just begun.

The pale purple even
Melts around thy flight;
Like a star of heaven
In the broad daylight
Thou art unseen, but yet I hear thy shrill delight –

Keen as are the arrows
Of that silver sphere
Whose intense lamp narrows
In the white dawn clear
Until we hardly see – we feel that it is there.

All the earth and air
With thy voice is loud,
As, when night is bare,
From one lonely cloud
The moon rains out her beams, and heaven is overflowed.

What thou art we know not;
What is most like thee?
From rainbow clouds there flow not
Drops so bright to see
As from thy presence showers a rain of melody.

Like a poet hidden
In the light of thought,
Singing hymns unbidden,
Till the world is wrought
To sympathy with hopes and fears it heeded not:

Like a high-born maiden
In a palace tower,
Soothing her love-laden
Soul in secret hour
With music sweet as love, which overflows her bower:

Like a glow-worm golden
In a dell of dew,
Scattering unbeholden
Its aerial hue
Among the flowers and grass, which screen it from the view:

Like a rose embowered
In its own green leaves,
By warm winds deflowered,
Till the scent it gives
Makes faint with too much sweet these heavy-winged thieves:

Sound of vernal showers
On the twinkling grass,
Rain-awakened flowers,
All that ever was
Joyous, and clear, and fresh, thy music doth surpass.

Teach us, sprite or bird,
What sweet thoughts are thine:
I have never heard
Praise of love or wine
That panted forth a flood of rapture so divine.

Chorus hymeneal
Or triumphal chaunt
Matched with thine would be all
But an empty vaunt –
A thing wherein we feel there is some hidden want.

What objects are the fountains
Of thy happy strain?
What fields, or waves, or mountains?
What shapes of sky or plain?
What love of thine own kind? what ignorance of pain?

With thy clear keen joyance
Languor cannot be:
Shadow of annoyance
Never came near thee:
Thou lovest, but ne’er knew love’s sad satiety.

Waking or asleep,
Thou of death must deem
Things more true and deep
Than we mortals dream,
Or how could thy notes flow in such a crystal stream?

We look before and after,
And pine for what is not:
Our sincerest laughter
With some pain is fraught;
Our sweetest songs are those that tell of saddest thought.

Yet if we could scorn
Hate, and pride, and fear;
If we were things born
Not to shed a tear,
I know not how thy joy we ever should come near.

Better than all measures
Of delightful sound,
Better than all treasures
That in books are found,
Thy skill to poet were, thou scorner of the ground!

Teach me half the gladness
That thy brain must know,
Such harmonious madness
From my lips would flow
The world should listen then, as I am listening now!

Comparația între Shelley și Eminescu se poate reține, nu prin identitatea viziunilor, ci prin forța dematerializării subietului (la Shelley, pe care o remarca Bachelard) sau a obiectului comparat.

Pentru Shelley, ciocârlia este spirit voios (blithe Spirit), bucurie netrupească/ fără de trup (unbodyed joy), creator de artă nepremeditată (unpremeditated art), nerafinată, care n-are nevoie de stilizare, precum arta creată de oameni.

Minunea ciocârliei este că ea e nevăzută (thou art unseen) – un artist nevăzut –, și cu toate acestea capodopera pe care o creează este o punere în scenă complexă, care combină simfonia cântecului său mirabil cu pictura răsăritului de soare spre care ea atrage atenția prin revărsarea glasului său din înălțime: From rainbow clouds there flow not / Drops so bright to see / As from thy presence showers a rain of melody (Din nori de curcubeu nu curg / Picături atât de strălucitoare / Așa cum din prezența ta se revarsă o ploaie de cântec).

Încât poetul spune: What thou art we know not (Ceea ce ești nu știm).

Insinuarea este evidentă și o va sugera și autorul cât de curând (căci ciocârlia este Like a poet hidden / In the light of thought [Ca un poet ascuns / În lumina gândului], precum este ciocârlia un cântec asuns în lumina indefinibilă/ inefabilă a zorilor): poetul ar trebui să fie ca această pasăre, arta sa să semene cu o mixtură complexă, poezia să fie pictură și simfonie în același timp, o exprimare a ființei sale care să pună în interogație contemplatorul de artă în legătură cu forța creatoare a omului, cu ceea ce este ființa, creația…

Poezia este un vector spre reflecție abisală și întotdeauna a fost așa, chiar și atunci când nu intenționează să versifice un discurs filosofic. Dar pentru că este o invitație la reflecție teologică și filosofică profundă, tocmai de aceea a putut Heidegger să formuleze o filosofie care a avut și are mult succes, pornind de la poezia lui Rilke, Trakl și Hölderlin.

Simțurile se inefabilizează, vederea și auzul sunt pe cât de acute și pătrunzătoare, pe atât de metamorfotice și de imposibil de reținut într-o singură senzație sau descriere.

E o splendidă ecuație metaforică, o sinteză care poate fi considerată mistică sau o devansare a sinesteziei simboliste, dacă simbolismul însuși n-ar fi, în opinia noastră, o avansare (deși tot o încercare) spre a înțelege nedefinibilul.

Esența artei, a creației, a ființei…Fundamentele se află dincolo de ceea ce poate fi sesizat.

In the white dawn clear / Until we hardly see – we feel that it is there (În limpezimea zorilor albind / Înainte de a distinge – simțim că este acolo): simțirea sau presimțirea dincolo de vedere reprezintă nu doar un indicu al poeziei moderne, o nesiguranță la adresa simțurilor și mai ales a celui mai redutabil și mai credibil dintre ele, văzul (începând de la definiția din Metafizica lui Aristotel încoace), ci și, totodată, o căutare a transcendenței, presimțită în formele premeditate sau nepremeditate ale creației.

Această presimțire am sesizat-o și altădată, în poezia noastră, la Costache Negruzzi (care nu este reținut în primul rând ca poet, dar a cărui Melancolie ni se pare o artă poetică demnă de studiat, o sinteză a conștiinței romantice a poeților pașoptiști): Steaua zilei ostenește tânjitoarele-mi vederi; / Ochiul meu muiat în lacrimi află mai multe plăceri / Când pe nori d-azur și aur căutând se obosește / Lumina ce nu se vede, dar tot încă se simțește.

Vederea tânjește, paradoxal, după ceea ce nu se vede, după o epifanie care se simțește, o vedere mai presus de vedere pe care o simte că există. We feel that it is there

Ar mai fi și alte exemple, precum cel al lui Bolintineanu, care conduc spre aceeași concluzie: Iar neaua sa eternă [a dimineții] ce luce sub lumină / Râu d-ambru, se îngână cu purpura divină / Și se răsfrânge-n marea de spumă și d-azur / C-un cer ce-atâtea stele îl fac și mai obscur! (Conrad).

Bolintineanu este, de altfel, un vizual aparte, care merită un comentariu încă și mai amănunțit decât am făcut-o până acum…

Inspirat sau nu de poezia lui Shelley, Alecsandri scrie și el Legenda ciocârliei, în care versifică o legendă românească, într-adevăr, adăugându-i însă motive romantice, între care și pe cel al umbrei care rămâne pe pământ atunci când începe călătoria cosmică (firul ideii fusese urmărit de Eminescu în Sărmanul Dionis și în Povestea magului) sau pe cel cosmogonic: De când nu era încă pământul care este, / De când tot ce e-n lume era numai poveste / Și raza de lumină și razele căldurei / Erau comori ascunse în haosul naturei

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [35]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34.

Our greek font.

***

If God’s light is seen from the eyes of our heart, if we see light in purity of heart and we have the current lighting of the Ghost, related to different problems of the quotidian life, then there is no great difficulty to give testimony about them.

Symeon spoke very openly about his ecstatic experiences because they were common to him, they were part of the daily rhythm of his life and they were not taboo problems theological.

If in the case of the knowledge as the personal revelation of light, you know it if God gave you in your life, Symeon says that and the reading a holy book, in the case a spiritual man, is not a scanning of surface of the readable information, but his reading is a continues divine revelation of the senses: „even and then when he hears through the divine Scriptures intermedium, speaking to those who have seen God, (the spiritual man) is learned (dida,sketai) about those only (mo,na) through the Holy Ghost” [269-271 lines].

The knowledge through the light unites in the spiritual man with that through the divine illumination.

The grace of the Holy Ghost is the one who reveals to us both. They are manifestations of grade of the Ghost and not of essence.

As said above Saint Symeon, all what we call as being of God are, in fact, the references to the divine light.

Symeon continues with the paradigm of probation, of the immediate experience.

The simply reading of Scripture’s texts considering at the sight does not mean an experience of sight [271-276 lines].

No matter how banal may seem his explanations, full of truism for a spiritual man, Symeon goes on a low syllogism to explain his ecstatic experiences.

The sight of God means to see the light [276 line]. To know God you have not to see anything else irradiating from Him than His light. If we saw the light, then, in that moment, „(we received) first cognizance that God exists” (gnw/sij prw,ti o[ti Qeo,j) [277 lines].

If we know that God exists from what we read about Him and we believe that He exists, the sight of the light demonstrates, in personal mode, to the believer, how shows the God that exists, Who is always and forever [277-286 lines].

Beginning with the line 287, Symeon reconfess the ecstasy of his noviciate years, which we analyzed in the previous section.

Only that here, Symeon does not opt for a simple narration of any ecstatic details, but he remembers the details that requires to be theological interpreted.

The confession retaken here has a preamble constituted by allusions to the reality of the ecstatic experience.

The God that revealed Himself to Symeon is avora,ton [287 line], unseen. But one who sees on the One invisible has a revelation, he sees a light [288-289 lines].

The state of sight contains in it the state of wonder, of astonishment of the one who sees [289 line].

The sight of the light does not indicate, in the first phase, and the knowledge of Him who appeared to you. Symeon states that you can not ask Him, Who reveals in the light, who is, as long as you can not look Him, nor you can comprehend His greatness [289-293 lines].