Ucenicie ortodoxă

Iubiții mei,

cum poți fi ucenic/ învățăcel/ student în cele duhovnicești…dacă nu ai Părinte duhovnicesc care să te conducă? Cum să înveți să te despătimești, cum să înveți să te umpli de teologie și de discernământ duhovnicesc, dacă nu ai de la cine respira aceste lucruri?

Înaintea ta, cineva, ar fi trebuit să urce tot acest munte al ascezei, al teologiei, al științelor diverse…pentru ca să știe să te conducă. Nu să facă lucruri în locul tău (că nimeni nu poate să înlocuie dorința, efortul și durerea ta) ci să știe unde / spre ce/ când să te canalizeze. Atâta tot!

Aud, văd, citesc la tot pasul despre oameni care se revendică ucenici ai unuia sau ai altuia dintre cei pe care ei îi consideră „mari”, „desăvârșiți”, „Sfinți”…însă care nu îmi oferă și realitatea uceniciei în ființa lor.

Pentru că ucenicia reală are niște coordonate interioare așa cum are orice știință sau tehnică.

Matematicienii se înțeleg între ei, poeții au acel ceva al lor, oamenii care au făcut o facultate știu ce nu știu cei care au doar liceu…după cum cel trecut prin suferință înțelege altfel viața…și nu îl înțelege decât cel care are o experiență asemănătoare.

Cu atât mai mult, omul duhovnicesc, care a făcut ucenicie față de cineva, care l-a născut întru Domnul…vede în altcineva…aceeași lucrare, dacă ea există…sau nu…dacă ea nu există.

Fapt pentru care nu te poți da de ucenic de Sfânt dacă nu ai devenit și tu plin de sfințenie. Și sfințenia începe de la un moment dat…și se tot îmbogățește continuu…în om.

Dacă în clasa întâi înveți alfabetul și la facultate știi mai multe limbi e pentru că ai luat în serios învățarea. Și învățarea limbii începe cu litere copiate neglijent…cu cuvinte pocite…cu cuvinte înțelese după ureche, până când descoperi dicționarul, până când treci de la poezie la proză, afli că există și teatru…că există mulți scriitori în istorie…că unii sunt mai grei decât alții…și tot așa.

Tot la fel e și cu ucenicia! Ca să existe ucenicie reală…trebuie ca Dumnezeu să îți trimită Părinte duhovnicesc. Trebuie să îți trimită în viața ta un Sfânt al lui Dumnezeu…care să te primească…și să te învețe cum să mori…ca să fii altul.

Transformările din viața ta, în cadrul uceniciei, sunt transformări născute la contactul cu evlavia, cu reverența pe care ți-o produce Părintele. Simpla privire a lui te încredințează de un lucru…experiența lui te iradiază și pe tine…harul lui, care iese din el, îl simți, care e harul lui Dumnezeu filtrat prin umanitatea lui…și te învață cum să renunți la părerea de sine, la orgoliu, la tot felul de apucături proaste învățate în familie, în societate sau în anturajul tău…cum să lupți cu patimile fine.

E ușor să spui: postește! Postul însă e o academie enorm de grea…pentru că postul trebuie conexat cu alte o mie de virtuți, care trebuie făcute în același timp…și dacă greșești undeva, toată construcția interioară o ia razna…cade în extreme…în înșelare.

Înșelarea, de obicei, constă în două-trei gânduri, prostuțe și care te vâră în toate relele, toate fiind formate dintr-o bună părere despre tine. Unul se crede vrednic de minuni, altul se crede deșteptul pământului, unul vrea preoție nu știu pentru ce…altul vrea să încerce păcatele nu știu din ce motive…

Centrarea pe ceva, monomania, care te face să nu ai pace, liniște în tine…e extremism, e înșelare. Și nu poți scăpa de ea…decât după ani grei de nedorire a ei, de nepactizare cu ea.

Într-o astfel de dorință de mult obținut imediat…dar fără cunoștință și călăuzire…cele mai sfinte cărți ale Ortodoxiei ne devin pietre de poticnire. Nici nu ar putea fi altfel…

Însă nu acest lucru e problema noastră! Ci a crede că greutatea cărților sfinte, măreția lor e problema noastră…și nu ajutorul nostru.

Fuga de Sfinți, de teologie, de cunoaștere aprofundată e una dintre cele mai dezamăgitoare aspecte ale înșelării. Omul înșelat de demoni fuge de marile cărți, de marile repere ale Ortodoxiei tocmai pentru a sta la apa mică…a nimicului.

Demonii știu că atunci când vom avea contacte cu marile cărți și cu marii oameni echilibrați ai Ortodoxiei toată râvna noastră revanșardă pică, moare, se duce. De aceea îi învață pe oameni, pe creduli, să se teamă de ei…pentru că își apără orgoliul.

Orgoliul rănit se răzbună. Se răzbună prostește. Sfinții cu multă teologie și cunoaștere duhovnicească au fost chinuiți și tracasați tocmai de acest fel de orgolioși saturați de sine, care se vedeau periclitați în buna părere despre ei înșiși.

Dimpotrivă, ucenicul real nu se teme să audă experiența duhovnicească a altui ucenic real…pentru că el nu trăiește în sfera competiției…ci a învățării continue.

Ucenicul real al cuiva…se verifică în ucenicul real al altcuiva. Se verifică, se îmbogățește, se ajută reciproc, se umplu de pace. Pentru că ei nu concurează…ci se luptă cu propria lor persoană.

Și lupta cu sinele nu e un continuu asalt ci, mai mult, o continuă rezistență în fața dezamăgirii și a deznădejdii.

Mulți te dezamăgesc…prea mulți…uneori te poate dezamăgi și propriul tău Părinte duhovnicesc…dar tu însuți ești dezamăgit, mai întâi, față de ce faci și vrei. Căderea în păcat e întotdeauna o dorință de libertate care, în loc să te ducă la liman, te îngroapă în disperare.

Părintele duhovnicesc e omul care poate să te ajute…pentru că știe cum. El a fost pe acolo, în felul lui, pe unde ești și tu acum.

O, însă cât de rari sunt acești luceferi ai Ortodoxiei!

Da, unii știu numai nevoința, alții numai teologie, unii au suferit, alții știu să traducă, să cânte, să zidească… Părintele duhovnicesc e o minune care, în frumusețea lui, cuprinde multe frumuseți de acest fel. El e mai mulți la un loc. Un specialist al specialiștilor.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama sau Sfântul Paisie Velicikovski sunt trei exemple de Părinți duhovnicești în deplinătatea cuvântului. Oameni care au creat ucenici…pentru că, mai întâi de toate, s-au umplut de ucenicie și de slava lui Dumnezeu și de asceză și de multă teologie.

Însă pentru acest eroism duhovnicesc, care e la îndemâna tuturor în Ortodoxie, trebuie să urci mereu…fără să te temi de ceva. Teama de înșelare/ de greșeală/ de eroare e ea însăși o înșelare…pentru că te crezi fără erori.

În ucenicie, teama nu are loc…pentru că ucenicia e dragoste. E dragoste pentru Dumnezeu, pentru că o vezi în Părintele tău, care e o minune a lui Dumnezeu pentru tine.

Și Părintele se încearcă prin ucenic așa cum ucenicul se încearcă și crește prin Părinte. Încercarea lor e o continuă verificare de sine. Efortul acesta imens, plin de conștiință și de dragoste pentru cineva, ca să îl naști în Hristos e răsplătit de Dumnezeu cu multe daruri de ambele părți.

Părintele duhovnicesc învață ca mama de la propriul ei fiu și fiul duhovnicesc învață ca fiul de la proprii lui părinți. Te vezi în el, în fiul tău duhovnicesc…dar, mai ales, Îl vezi pe Hristos în el.

Dacă faci din fiul tău duhovnicesc sau din fiul tău firesc o copie a ta, cu bunele și relele tale…e un fiu ratat. Îți retrăiește viața…dar nu și-o trăiește pe a sa.

Și fiul duhovnicesc real trebuie să își trăiască propria sa viață și propria sa teologie…chiar dacă le-a buchisit pe ale Părintelui său.

Ucenicia ortodoxă e plină de libertate, de conștiință, de măreție și de creativitate. Ucenicia ortodoxă e o școală de maeștri duhovnicești. Dacă nu îți întreci Părintele duhovnicesc…dacă nu mergi mai departe de experiența sa…dacă nu te lași condus de Dumnezeu…relație cu Dumnezeu pe care el ți-o protejează și binecuvintează…ești corcitură: nici cal, nici măgar.

Însă ucenicia duhovnicească trebuie să nască cai pur sânge, campioni, pe oamenii de mâine ai Bisericii, pentru că ăsta e rolul uceniciei: să perpetueze conștiința și lucrarea sfințeniei în Biserică.

Poți să stai o mie de ani la slujbe…și nu vei afla niciodată ce cuprind cărțile Sfântului Maxim Mărturisitorul. Pentru a-l cunoaște…trebuie să nu te mai crezi deștept…ci să îl studiezi cu mausul în mână.

Pentru că Părintele duhovnicesc real/ adevărat…îți dă să mănânci din fagurii de miere ai Ortodoxiei, din greii Ortodoxiei…și nu te lasă doar la făcut metanii și citit acatiste. Da, și ele au rolul lor, dar nu înlocuie greutatea teologiei care ne iluminează.

Trebuie să citești atât de mult pe Sfinții Bisericii încât să îi fredonezi ca pe un hit. Însă să nu spui niciodată că tu ai gândit acele lucruri…pentru că atunci când vine și te aude cunoscătorul Sfinților…și te vede că te lauzi cu ceea ce nu îți aparține…te face de rușine.

Și dacă nu aș fi văzut zeci de scriitori, ortodocși și neortodocși, care îi fură pe Sfinți la texte…dar uită să îi citeze…nu aș fi amintit acest lucru.

Un om duhovnicesc nu poate face o astfel de impudoare…pentru că impostura de acest tip te arată fără caracter. Iar ucenicia reală creează caractere.

Și caracterul nu își ridică fusta în public…ci își vede de treabă. Pentru că cunoaște decența, munca, rezultatele reale, palpabile în viața lui.

Nu, eu nu cred că am văzut prea mulți ucenici reali în viața mea. Pentru că nu am văzut Părinți duhovnicești prea mulți. Însă îmi doresc și una și alta.

Numai că dorința mea de a-i găsi e una…și faptul de a exista e un alt lucru. Fugi după femeia pe care o vrei…și o găsești sau nu…La fel e și cu ucenicia: trebuie să găsești Părintele care să știe să facă ucenici și nu să găsești ucenici care să se laude cu un Părinte.

A spune că cunoști un om duhovnicesc…numai că l-ai văzut…că l-ai auzit…că te-ai spovedit la el…nu înseamnă ucenicie. Ucenicia e o școală zilnică. Cum te duci la facultate la cursuri…și, ca să treci examenele…trebuie să dovedești că ești altul…tot la fel…Părintele te duce, pas cu pas, spre tine…și spre relația ta cu Dumnezeu, decopertând de pe tine toate prostiile, copilărismele, extremismele, neregulile, disonanțele.

În timpul și după moartea lui, Părintele duhovnicesc reprezintă în viața ta începutul. Începutul pe care Dumnezeu l-a pus prin el, și lecțiile pe care le-a făcut cu tine.

Pentru că ucenicia nu e o prietenie de interes…ci o iubire singulară, nemaipomenită. Devii una cu mintea lui, cu inima lui, cu viața lui, o cuprinzi în a ta…pentru ca să știi să cuprinzi oameni la infinit.

Ești o cuprindere mereu deschisă. Tu ești cel care, pe măsură ce înveți…nu te mai recunoști…Te vezi mereu altul. Te vezi mereu nou. De aceea, viața ta din trecut…a murit…pentru că acum ești alt om.

Însă nu ești un om care ai terminat cu toate…ci care continuu dorești să te menții în bine și să te scufunzi în și mai mult bine.

Adică ucenicia e sau nu e. Și dacă e…cei care au trăit-o o recunosc în tine…Dacă nu o recunosc…atunci trebuie să te întrebi…de ce ești tu așa de „sfânt”…de alții nu vor să te recunoască ca fiind de-al lor?

Pentru că ucenicia e…sau nu e…