Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Predică la duminica a 21-a după Rusalii [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

în 2010, la această duminică, am vorbit despre predică. Despre rostul și importanța ei.

Pentru că astăzi avem Pilda semănătorului (Lc. 8, 5-15) dar și pomenirea Sfinților Părinți care au participat la Sinodul al VII-lea ecumenic și care au reafirmat închinarea și evlavia față de Sfintele Icoane, de Sfintele Moaște și de toată vizualitatea teologică a podoabei Bisericii, pentru că ele se fundamentează pe iconomia lui Hristos în viața lumii.

Tocmai de aceea, acum, vreau să vorbim despre gesturi…dacă atunci am vorbit despre cuvinte. Pentru că gesturile subliniază cuvintele sau ne trădează cuvintele.

Dacă una spunem din gură și alta spunem din ochi și din mâini și din poziția corpului…înseamnă că suntem duplicitari. Dar dacă gesturile trupului vorbesc despre inima noastră atunci inima noastră este în toate gesturile noastre.

A sta picior peste picior la slujbă sau ca la bar, stând pe spate și cu picioarele larg desfăcute…înseamnă a nu ști că aici se stă cu evlavie: în genunchi sau în picioare, cu ființa aplecată în smerenie, în contemplație.

Gâtul țeapăn și privirea în tavan…vorbesc despre semeția noastră. Gâtul care nu se pleacă niciodată, capul care nu se încovoaie, privirea care nu se pironește în cugetare nu au învățat încă decența ortodoxă.

La Biserică nu e loc de foială, de du-te-vino continuu. Dacă nu ai venit devreme pentru ca să poți să te închini la Sfintele Icoane sau dacă nu e loc pentru asta…ocupă-ți locul care mai există!

A-l da pe altul de pe scaun sau a sta în capul altuia la Biserică înseamnă neatenție și prost gust.

Fiecare are nevoie de spațiu ca să se roage, ca să plângă, ca să privească, ca să respire. Și dacă noi, unii altora, nu ne dăm spațiu…nu are cine să ne dea spațiu/ intimitate în Biserică.

Trebuie să înveți să mergi în Biserică. Pe unde se merge, cum se face închinăciunea, ce părți din trupurile iconizate ale Sfinților poți săruta…ca să dovedești că ești evlavios.

Nu o poți săruta pe Maica Domnului pe față sau pe gură…pentru că asta e indecență maximă. Mâinile și picioarele Sfinților sunt locurile pe care noi trebuie să le sărutăm cu evlavie și cu umilință, ca unor persoane vii, pentru că închinarea e față de Sfinții lui Dumnezeu.

Și când suntem la rând la Sfinte Moaște…nu trebuie să stăm minute întregi ca să ne rugăm în fața lor…dacă mai sunt și alții la rând. Ne rugăm în sinea noastră până ajungem acolo, de acasă până la Biserică și acolo doar sărutăm cu focul inimii noastre Sfintele Moaște și îi lăsăm și pe alții, tot la fel de doritori, ca și noi, să se închine.

Sfinții ne cunosc dacă îi cunoaștem zilnic. Nu trebuie să fim prieteni cu Sfinții doar când vrem…ci în mod continuu.

Dacă facem cu ochiul în mod pervers sau zeflemitor, dacă îmbrăcăm haine transparente ca să ni se vadă sânii la slujbă, dacă vorbim tare și degeaba, dacă stăm cu fundul în sus când stăm în genunchi, iarăși în mod pervers sau nesimțit, dacă uităm să închidem telefonul mobil și stricăm atmosfera de rugăciune…încă nu am învățat ce gesturi trebuie să facem, aici, în Biserica lui Dumnezeu.

Pentru unii, aceste atenționări sunt banale…pentru că sunt înțelese de la sine. Numai că, în viața reală, avem nevoie să vorbim și despre așa ceva…pentru că nu mulți se autoeducă continuu.

Putem să venim murdari la slujbă? Mirosind a usturoi sau a urină? Putem să venim cu noroiul pe covoare? Putem aduce și cățelul la Biserică…sau să băgăm bicicleta cu noi? Nu! Nu se face…

La Biserică vii ca să te regăsești în comuniune, ca să te mărturisești Domnului, ca să asculți cu evlavie slujba, ca să participi la slujbă prin rugăciunea și cântarea ta, ca să înveți să te bucuri, ascultând și împărtășindu-te cu Domnul.

Haina scumpă nu aduce un plus de valoare rugăciunii, după cum nervozitatea, gesturile necontrolate, ticurile de tot felul nu aduc un spor de liniște în inima celor din jurul tău.

Trebuie să înțelegem că indispunem până la refuz pe cei din jur, dacă nu venim cu liniște în suflet și dacă nu sporim liniștea în timpul slujbei.

Trebuie să învățăm să zâmbim ortodox. Nu să ne arătăm toți dinții, așa, americănește și nici să dăm aerul că suntem foarte simțitori, dar, când vine vorba să facem ceva concret…ne retragem vexați…și plecăm indiferenți.

Zâmbetul ortodox îți răsare pe față din pacea și evlavia inimii și nu din manierism ieftin. Nu are nimic de-a face cu politețea seculară ci cu încrederea în Dumnezeu și vederea profundă a sufletului oamenilor.

Învățăm să ne închinăm cu evlavie când ajungem să avem frică de Dumnezeu reală și bucurie pentru întâlnirea cu Sfinții. Până atunci ne închinăm ca și când am cânta la mandolină sau ca și când ne-am feri de muște.

Cum ne alegem hainele, faptul de a ne uita la calitatea și decența lor mai degrabă decât la faptul dacă sunt sau nu la modă, se învață.

Haina trebuie să fie în ton cu noutatea interioară continuă a omului și nu trebuie să se transforme în lucrul pentru care el e remarcat din punct de vedere social.

Nimeni nu spune să vii îmbrăcat doar la negru, maro și vernil. Însă a îmbrăca haine cât toată paleta unui pictor înseamnă a sări în ochi la modul nesănătos.

Trebuie să învățăm măreția simplității vestimentare și că podoaba cea mai de preț e cumințenia minții noastre.

Căci de aici, din cumințenia plină de dorul de Dumnezeu vine decența, vin ochii neperfizi și necurvari, fața luminată, gesturile atente, îngrijite…fără mers de statuie sau de curvă de lux.

La Biserică nu trebuie să fim confundați cu stâlpii de susținere ai Bisericii…pentru că nu asta e evlavia. Dar nici cu niște persoane care fac balet în Biserică.

Și nu vom învăța să zâmbim, să mergem, să ne închinăm, să fim noi înșine, împăcați interior și concentrați în același timp, dacă nu suntem în noi înșine stabili, fermi, calzi, bucuroși de faptul că suntem în Casa Domnului.

A vorbi încet nu e, în mod neapărat, semn de bună creștere…după cum a vorbi cu toată gura și cu gesturi aiuritoare nu înseamnă, în mod neapărat, că suntem mari oratori.

Vorbirea și mersul trebuie să iasă dinăuntrul nostru și trebuie să ne împace pe noi înșine în primul rând. Dacă ne împacă pe noi, la modul adevărat, cu siguranță îi va binedispune și pe alții.

Da, a fi cuviincios în Biserică și în societate…înseamnă a merge cu multă-multă-multă atenție! Atenție interioară la ce iese din tine…pentru că ce iese din tine…e mai grav…decât cuvintele pe care le mai poți spune.

Și, o, adesea, văd ochi plini de drăcism care vorbesc frumos, ochi desfrânați care vorbesc politicos, manierați cu inimi pline de patimi și bădărani cu aceleași patimi, cu aceleași patimi grosiere, ca și ale celor „educați”!

Perversitatea asta care emană dincolo de cuvinte…sau fără cuvinte din oamenii Bisericii îi fac…pe perverșii care nu vin la Biserică să se recunoască în noi…și să spună că suntem ca ei.

Da, în adâncul nostru, suntem plini de aceleași patimi! Însă noi vrem să ne eliberăm de patimi, să luptăm cu ele…pe când cei care zac în ele…se bucură de patimi…și se miră cum de noi nu suntem la fel de înrobiți ca ei acelorași patimi.

Și cum facem atunci, dacă simțim una și spunem alta? Ce facem când suntem hăituiți de patimi spre rău? Trebuie să acceptăm că noi am născut și noi am hrănit acele patimi în noi, că ele nu cresc și nu ne întristează degeaba…și că trebuie să luptăm cu ele duhovnicește, prin post, rugăciune, citire, abținere, pocăință…și nu prin enervare.

A veni la Biserică sau a ieși în societate înseamnă a ne abține de la faptul de a ne crede singuri pe lume.

Trebuie să vezi ce place sau ce nu place din ceea ce faci. Ce nu place la modul serios și nu ca toană.

Gesturile sunt cuvintele noastre nonverbale. Ele sunt tăcerile noastre care vorbesc, exemplul care uimește sau indispune, cartea noastră de vizită.

Dar, mai ales, ele sunt expresia credinței noastre, dacă sunt născute din ascultarea de Dumnezeu.

Gesturile cuvioase, alături de cuvintele înțelepte, dau naștere la comportamentul care naște Sfinte Moaște după adormirea noastră.

De aceea subliniez și acum conștiența/ conștientizarea profundă a ceea ce spunem și facem…pentru că ele sunt cele care ne schimbă duhovnicește.

Nu ajungem Sfinți pentru că nu vrem sau din întâmplare…ci pentru că ne străduim pe fiecare zi să fim alții. O străduință reală…cu efecte reale. Pentru că Sfintele Moaște atestă că Sfântul, în viața sa pământească, a trăit și a crezut în mod conștient, că a fost plin de slava lui Dumnezeu.

Dumnezeu să ne lumineze, pentru a învăța cât, cum și unde se pot face și se pot spune cuvintele inimii noastre. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Statistici. Concluzii. Sublinieri. Lucruri văzute de-aproape [1]

Next

Cuvântul ÎPS Dr. Teofan Savu la pomenirea Sfintei Parascheva [2011]

3 Comments

  1. OLGA MARINESCU

    Sărutmâna, părinte.
    Cred că nu mai e nevoie să recomand predicile pe care ni le dăruiţi ca din Lumină. Cine trebuia să vă găsească, eu cred că v-a găsit.
    Aş vrea însă să îmi deschid inima atât încât să mă cunoaşteţi un pic mai mult, şi pentru că aţi zis că vreţi să mă cunoaşteţi, şi mi-o deschid spunându-vă, cu disperare, poate, că eu sunt departe de a fi un om mulţumit de ce face cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Cu toate astea, sunt şi un om care se crede liber.
    Aş vrea să ştiu ce credeţi despre mine, dar ştiu că poate nu e bine să-mi spuneţi.
    Blagosloviţi.

  2. Eu nu vă cunosc, doamnă…dar dumneavoastră trebuie să vă cunoașteți!

    Și important e ce ajungeți dumneavoastră să credeți despre dumneavoastră înșivă.

  3. Camelia

    Semanati cuvinte care aduc bucurie in inimile celor care va citesc, Parinte! Sa va daruiasca bunul Dumnezeu si dvs. bucuriile muncii implinite!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort