Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Opere complete [vol. 9] [30]
Scrisoarea nr. 47 (29 septembrie 1946)
Destinatar:
D-nei Florica Ivan,
str. Griviței, nr. 67,
Turnu Măgurele,
jud. Teleorman.
*
Expeditor:
I.[lie] Mocanu,
str. Silistra, nr. 15,
Calea Colentina,
București.
Florica,
În lipsa ta, dorința curată, de a te ști veșnic lângă mine, crește. [Și] cum oare n-aș dori să te simt veșnic lângă mine, [pe tine], o ființă limpede și frumoasă, blândă și plină de înțelegere pentru tot ce este al meu în gând sau în trup?
Departe de tine mă voi obișnui să te aștept, să te voiesc numai și numai pentru mulțumirea sufletului meu.
Eram mai liniștit lângă tine…Aici, o tristețe mă pătrunde…E gândul ca cineva să nu-mi ucidă dragostea.
Tu simți că în afară de dor [pentru tine] mi-e [și] grijă de tine?…Nu ești tu a mea, ce am [eu] mai scump și mai sfânt pe această lume?…
Eu nu vreau să te pierd! Mai repede viața mea s-ar pierde.
Să fii soția mea, să fii trup din trupul meu, pentru veșnicie. Dumnezeu nu va răbda să fim despărțiți. El ne împreună! Îți amintești?…
Serile acelea de iarnă
când îmbraci fustele tușii,
cântându-mi, și mișcându-te pură
în lumina păstrată blând și ușor
de albii pereți, puțin auriți,
de lumina de lampă tăcută!…
A rămas eternă să fie
însoțirea ta,
când albă, când viorie,
în camera tremurătoare
de copilăria vieții tale
adânc purpurind, visând…
Și aerul cum te prindea,
când inima te desfăcea,
[ca] bucurie să-mi dea!…
Abia aștept seara ca să adorm cu tine în gând, să te visez…Cel puțin așa să te am alături.
Am înțeles că viața trebuie trăită și că eu trebuie să trăiesc. Numai de când te-am văzut, de când te-am și iubit [am înțeles asta].
Singura mea mângâiere pentru mine, până la tine, era [aceea] să pot muri cât mai frumos.
Dacă m-ai fi cunoscut înainte…ai fi văzut cât eram de trist și fără rost în viață.
Înțelesul și rostul existenței e iubirea.
Existam numai pentru că aveam datoria să exist. Prin tine [însă] simt plăcerea să exist.
De aceea aș vrea să te văd nu tristă, ca în ultima vreme, ci mereu strălucitoare, purtându-ți tânăr fruntea, și cu mândrie[1], și [la fel] trupul tău mângâietor, care îmi mângâie gândurile mele negre.
Să nu mă părăsești niciodată!…
[Și] ce n-aș dori să-ți dau eu ție…[O, și] cum aș fi vrut să te port[2]!
Și, în realitate, îți aduc numai tristețe…Mă consum destul pentru acest motiv. Dar ce pot face?…
Să știi însă, [că] cea mai pură frumusețe și cele mai fine și adânci sentimente nu le ai decât atunci când durerea și amărăciunea te chinuie.
Totuși, ce n-aș da și ce n-aș face numai să știi că ceea ce porți tu e făcut de mine[3]! [Aș dori] să te văd îmbrăcată în voaluri fine, în haine somptuoase.
Frumusețea ta merită totul. Trupul și veșmintele tale mi-ar fermeca privirea. Aș simți ceva din fericire [privindu-te mulțumită].
[Vreau] să te văd caldă și vie de simțiri, mișcându-te și trăind mlădierea unor stofe scumpe, ce ți-ar acoperi trupul dorit.
Florica era un nume gol [la început]…Numele tău…Dar pe zi ce trece se umple de glasuri cerești acest nume.
Să mă ierți întotdeauna! Căci eu te-am iubit atât de mult, încât m-am hotărât să te țin lângă mine chiar făcându-te să suferi, dându-ți și ție chinurile mele…[Și asta]…pentru a fi cât mai aproape de mine.
Ne-am împărtășit[4] unul altuia…
Acum să fim până la sfârșit tari și uniți și vom înfrânge chiar moartea.
Florica…Florica!…Mai mă iubești?…
Lucis.