Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Studii

de

Teologie Dogmatică

Ortodoxă

 *

(vol. 2)

 ***

2. Teologia iconostasului după Fericitul Pavel Florenski

Părintele Pavel Florenski[1] a alcătuit tratatul Iconostasul la Zagorsk, în 1922[2] și, după cum spunea unul dintre editorii săi, el a rămas „neterminat”, pentru că nu are „o concluzie explicită”[3].

Însă în acesta el vrea să arate că iconostasul e un element necesar, teologic și arhitectural în același timp, al Bisericii, pentru că „separarea altarului [de naos] este necesară pentru a i se sublinia semnificația”[4].

Și acesta vede iconostasul, mai întâi de toate, ca pe „un perete viu”[5], pentru că e format din Sfinți, care sunt viața lui și care aflându-se „deodată în două lumi…cuprind în ei viața de-aici și viața de dincolo[6]. De aceea el e „hotarul dintre lumea văzută și cea nevăzută[7].

În al doilea rând, autorul numește iconostasul drept „o vedenie”[8], pentru că ne dă să contemplăm prezența Domnului și a Sfinților în mod iconografic.

Însă, ca odinioară Sfântul Ioan Gură de Aur, care spunea că Scriptura ne e dată iconomic, tocmai pentru că nu toți creștinii sunt văzători de Dumnezeu[9], și Părintele Pavel arată necesitatea iconostasului ca fiind una iconomică: „dacă toți cei ce vin să se roage în Biserică ar fi într-o măsură îndestulătoare plini de Duh Sfânt, dacă ochii tuturor celor ce se roagă ar fi întotdeauna văzători [de Dumnezeu], n-ar mai fi nevoie de niciun iconostas în Biserică, [căci] ar fi  de-ajuns doar cei ce stau înaintea lui Dumnezeu Însuși, mărturisindu-L cu chipurile lor și cu cuvintele lor, vestitoare ale slăvitei și înfricoșătoarei Sale prezențe”[10].

Datorită neputinței noastre și din grijă față de noi[11], subliniază el, Biserica „a alcătuit un palid substitut spiritual [, adică iconostasul]”[12], care cuprinde „viziuni cerești clare, luminoase, limpezi”[13] prin intermediul artei iconografice.

De aceea el e „o proteză a spiritualității”[14], o pereche de ochelari duhovnicești, prin care vedem iconic acele lucruri ale Împărăției lui Dumnezeu pe care nu suntem în stare să le vedem extatic/ mistic, datorită vieții noastre păcătoase.

Și așa stând lucrurile, el fiind un substitut al lipsei noastre de înduhovnicire, „nu ascunde ceva ochilor credincioșilor, lucruri tăinuite, în stare să le stârnească curiozitatea, așa cum, din ignoranță și egoism, își închipuie unii; [ci] dimpotrivă, el le arată celor pe jumătate orbi, tainele altarului, deschide șchiopilor și schilozilor intrarea într-o altă lume care le rămânea închisă din cauza propriei lor obtuzități, strigă urechilor surde despre Împărăția Cerurilor, făcând aceasta după ce urechile s-au arătat insensibile la vorbirea pe un ton obișnuit[15].

Iconostasul, așadar, e o lecție de vizualitate mistică, o vedenie povestită iconic.

Fericitul Pavel (care a fost martirizat prin împușcare de către comuniștii ruși în decembrie 1937 și au mărturisit oficial acest lucru, în mod fals, tocmai pe 8 decembrie 1943) numește aici icoanele „ferestre” [16]  ale iconostasului prin care transpare harul lui Dumnezeu.

Tot icoanele sunt și „instrumente de cunoaștere suprasenzorială[17], conținutul iconic fiind conținutul extatic și contemplativ al experienței Sfinților[18].

Puțin mai încolo, autorul numește icoana „o manifestare a harului divin”[19], care are funcție anamnetică[20], pentru că „trezește în conștiința privitorului o vedenie spirituală[21].

Dar icoana nu e numai o fereastră a noastră spre Împărăție ci și ușa prin care Sfinții pătrund în viața noastră[22].

Autorul numește icoanele și „revelații”[23] dumnezeiești, care ne ridică mintea spre contemplație.

Tratatul însă devine dialogal în a doua parte a sa și atent la detalii picturale, ieșind din traseul expozitivității, având numeroase accente polemice, ocupându-se mai mult de compoziția icoanei decât de iconostasul ca atare.


[2] Pavel Florenski, Iconostasul, trad. și cronologie de Boris Buzilă, Ed. Anastasia, București, 2009, p. 354, n. 1.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 210.

[5] Idem, p. 212.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Pasajul exact, în traducerea Părintelui Dumitru Fecioru, e acesta: „Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viață atât de curată încât harul Duhului să fi ținut locul Scripturilor în sufletele noastre. Și după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot așa ar fi trebuit ca și inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul cel Sfânt”, cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Scrieri. Partea a treia, trad., introd., indice și note de Pr. D.[umitru] Fecioru, în col. PSB 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 15.

[10] Pavel Florenski, Iconostasul, ed. cit., p. 213.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 214.

[17] Idem, p. 218.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 221.

[20] Idem, p. 222.

[21] Idem, p. 223.

[22] Idem, p. 224.

[23] Idem, p. 228.

Did you like this? Share it: