Dumnezeul Coranului [1]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 *

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. II

 ***

22. Despre Dumnezeu în multe feluri

Vorbim despre Dumnezeu în termenii credinței pe care o avem. Tocmai de aceea vorbim diferit. Însă vorbim diferit și în cadrul aceleiași credințe, pentru că avem nivele diferite de experiență.

De aceea, în cele ce urmează, vom încerca să vedem teologia despre Dumnezeu prin prisma mai multor religii. Să vedem cât de diferit sau de apropiat e Dumnezeul altor religii de Dumnezeul credinței noastre ortodoxe.

*

22. 1. Dumnezeul Coranului[1]

Existența lui Allah, a Dumnezeului musulman, e afirmată chiar din primul verset al Coranului, în Surat Al-Fatiha, El fiind numit „Cel Milostiv” și „Îndurător”[2].

El este „Stăpânitorul lumilor”[3] și „Stăpânul ocârmuitor” în ziua de apoi[4] și El este singurul adorat de musulmani și singurul Căruia ei Îi cer ajutorul[5].

În sura a doua, Surat Al-Baqara sau „Sura vacii”[6], Coranul, în care e afirmată existența lui Dumnezeu, e numită „Cartea, cea fără îndoială[7].  Adică ea e cea care vorbește „fără greș” despre Dumnezeul musulman.

În II, 5 apare pentru prima dată denumirea de Domnul pentru Allah[8] și El va spori boala și chinul pentru cei care au fost impostori în materie de credință[9].

Dumnezeul musulman stă împotriva „necredincioșilor”[10] și El „este peste toate cu putere”[11].

Se cere slăvirea Domnului, mărturisit ca Creator al lumii, și frica de El[12], pentru că El îi rătăcește „numai pe cei nelegiuiți”[13].

Din II, 29 aflăm că Allah a făcut mai întâi pământul și apoi „a tocmit cele 7 ceruri”, pentru că El este „Atoateștiutor”[14].

Omul este khalifa/ un înlocuitor al Său pe pământ[15] (Îngerii, cf. II, 30, fiind prezenți la crearea omului și fiind cei cu care Allah s-a sfătuit la crearea lui) și primul om, ca și în Sfânta Scriptură, e Adam, pe care Allah „l-a învățat…numele tuturor lucrurilor”[16].  Îngerii se prosternă în fața lui Adam, la porunca lui Allah, în afară de Iblis/ Satana[17].

II, 35 plagiază Noi-ul triadologic din Fac. 1, 26, însă în Coran el neavând niciun sens, pentru că Allah e Unul personal și nu Dumnezeul tripersonal al Ortodoxiei.

Tot Iblis/ Șeitan/ Satana e vinovat de coruperea primului cuplu uman, Allah îi scoate din grădină[18]…dar  El îl iartă pe Adam, pentru că s-a rugat Lui[19].

II, 38, de asemenea, plagiază Fac. 3, 15, pentru că vorbește despre Călăuzirea Lui, care va să vină[20], traducătorul român abținându-se să spună despre cine e vorba la propriu.

Din nou despre Noi, cu referință la Allah și despre „semnele” Lui, pe care unii le iau drept „minciuni”[21].

Din II, 47 însă, aflăm că Allah e, de fapt, Dumnezeul evreilor, pentru că El le-a făcut bine și i-a preferat „lumilor”[22], adică neamurilor.

Atunci însă, dacă Allah e același Dumnezeu cu al evreilor (Dumnezeul evreilor fiind și Dumnezeul creștinilor deopotrivă), după ce a revelat Sfânta Scriptură, de ce a mai „coborât din cer”[23] și Coranul?

Răspunsul se amână…

Din nou „Noi” în II, 49[24]. Acest „Noi” a izbăvit pe Israel din robia Egiptului și i-a trecut prin Marea Roșie[25].

„Noi” S-a înțeles cu Musa/ Moise timp de 40 de zile[26]…„S-a înțeles cu Musa” fiind în loc de „L-a văzut extatic” al Tradiției ortodoxe.

Însă II, 53 introduce în mod fantasmagoric Coranul (numit aici „Cartea Doveditoare” sau Al-Furqan) în viața Sfântului Moise, spunând că Moise ar fi primit Coranul de la Dumnezeu și nu Legea, Coranul fiind egalizat, în mod pervers, cu Scriptura creștină[27].

Ca și în cazul iertării lui Adam, Allah îi iartă tot la fel de intempestiv și pe cei care se închinaseră vițelului de aur, numai pentru faptul de a se sublinia, până la refuz, că El e Iertător și Îndurător[28].

În II, 52 se vorbește despre dorința lui Israel de a-L vedea deslușit pe Dumnezeu[29]…deși aceea fusese dorința Sfântului Moise [Ieș. 33, 18], pe care Dumnezeu i-a împlinit-o.

Se observă faptul că în Coran avem de-a face cu o rescriere și o reinterpretare a Revelației creștine după bunul plac. Se rescrie istoria falsificând-o și dându-i semnificații contrare.

Nu, Dumnezeu nu a trăsnit poporul[30]…și nici pe Moise, care a dorit vederea Lui, ci S-a arătat, în mod minunat, în mijlocul lor!

Însă e adevărat că Domnul a hrănit pe Israel în pustie cu mană și prepelițe[31].

„Noi” și în v. 57 și 58[32].

Lovirea cu toiagul în stâncă[33]…și despre „mânia lui Allah”[34], pentru prima dată, în II, 61.

„Junica roșie” [damalin pirran, în gr.] de la Num. 19, 2 devine „o vacă de culoare galben strălucitor” în II, 69[35], povestea din jurul ei în Coran fiind cu totul alta decât în Sfânta Scriptură.

Din II, 73 aflăm că Allah îi va învia pe toți morții[36], astfel islamul vorbind, ca și creștinismul, de o înviere universală, de învierea tuturor celor adormiți.

De frica lui Allah pietrele țâșnesc izvoare[37]…iar din II, 75 aflăm că evreii, dar și creștinii, au aflat „cuvântul lui Allah” dar l-au răstălmăcit (când?) „cu bună știință”/ fiind conștienți de ceea ce fac[38].

II, 78 e un reproș dur la adresa evreilor: „printre ei sunt neînvățați care nu cunosc Scriptura (care Scriptură…dacă anterior, Scriptura, în totală neconcordanță cu istoria, a fost egalizată cu Coranul?), ci au doar năluciri și ei doar bănuiesc[39].

Însă islamul știe foarte bine că Moise a primit Legea/ Tora și nu Coranul…și că apariția Coranului e una posterioară  Noului Testament și, implicit, Bisericii creștine.

De aceea toate acuzele la adresa evreilor sau a creștinilor sunt de fațadă…atâta timp cât Revelația iudeo-creștină e refolosită și reasamblată în Coran.

Și în II, 81 regăsim pentru prima dată ideea focului veșnic al Iadului[40].


[1] Vom cita ediția *** Coranul, trad. din lb. arabă, introd. și note de George Grigore, col. Mistica islamică, Ed. Herald, București, 2006, 512 p. în formatul PDF (753 p.) pe care autorul l-a oferit online în 2007: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/01/o-noua-edi%C8%9Bie-romaneasca-a-coranului/.

Această ediție e regăsibilă și aici:

http://altafsir.com/ViewTranslations.asp?Display=yes&SoraNo=1&Ayah=0&Language=20&TranslationBook=12.

De fiecare dată vom cita sura [S], versetul și pagina ediției în format PDF.

[2] S I, 1, p. 65.

[3] S I, 2, p. 65.

[4] S I, 4, p. 65.

[5] S I, 5, p. 65.

[6] Cf. n. 1, p. 66.

[7] S II, 2, p. 66.

[8] S II, 5, p. 66.

[9] S II, 10, p. 67.

[10] S II, 19, p. 68.

[11] S II, 20, p. 68.

[12] S II, 21, p. 68.

[13] S II, 26, p. 69.

[14] S II, 29, p. 69.

[15] S II, 30, p. 69.

[16] S II, 31, p. 69.

[17] S II, 34, p. 70.

[18] S II, 36, p. 70.

[19] S II, 37, p. 70.

[20] S II, 38, p. 70.

[21] S II, 39, p. 70.

[22] S II, 47, p. 70.

[23] Cf. S II, 41, p. 70, unde se spune: „Credeți în ceea ce v-am pogorât”, în n 32, p. 70, traducătorul român subliniind faptul: „în Coran”.

Ce v-am pogorât [din cer] în Coran

[24] S II, 49, p. 72.

[25] S II, 49-50, p. 72.

[26] S II, 51, p. 72.

[27] S II, 53, p. 72.

[28] S II, 54, p. 72.

[29] S II, 55, p. 72.

[30] Ibidem.

[31] S II, 57, p. 72.

[32] S II, 57-58, p. 72.

[33] S II, 60, p. 73.

[34] S II, 61, p. 73.

[35] S II, 69, p. 74.

[36] S II, 73, p. 74.

[37] S II, 74, p. 75.

[38] S II, 75, p. 75.

[39] S II, 78, p. 75.

[40] S II, 81, p. 75.

Talmudul în comentariul lui A. Cohen [2]

Partea întâi

***

Se cere „o slujire voioasă a lui Dumnezeu”, p. 225.

Mezuza (bucata de pergament care conține Deut. 6, 4-8 și 11, 13-21) e cf. Deut. 6, 9, p. 226.

Pe mezuză, la exterior, e scris cuvântul Șadai = Atotputernicul, p. 226.

Filacterele = „mici cutii, cărora le sunt atașate curele sau benzi și în care este inserat, în fiecare, un fragment pe care sunt înscrise patru texte biblice: Ieș. 13, 1-10, 11-16; Deut. 6, 4-9; 11, 13-31”, p. 227.

Și mezuzele și filacterele au fost percepute mai apoi ca amulete, p. 227-228.

Și ciucurii au fost percepuți cu valoare superstițioasă, p. 228.

Cf. n. 3, p. 228, Talmudul vorbește de existența doar a 70 de națiuni pe pământ.

*

Cele 39 de lucruri care nu pot fi făcute în șabat, p. 229.

Autorul, în dorința sa de „a justifica” întregul Talmud (lucru caduc și neavenit), nu admite faptul că legislația talmudică ar „justifica critica, formulată adesea, potrivit căreia cazuistica rabinică a făcut din ziua sfântă un adevărat coșmar pentru evrei, lipsind-o de orice bucurie și spiritualitate”, p. 230.

 *

„Șabatul este destinat să sfințească viața”, p. 231…Numai că atunci când Domnul făcea minuni în șabat…era considerat nu un sfințitor al vieții oamenilor ci ca unul care Se împotrivește Torei.

 *

O frază interesantă: „Cel mai bun lucru realizat de Talmud pentru poporul evreu a fost faptul că l-a făcut să simtă că sfârșitul templului nu antrena [nu însemna și n.n.] sfârșitul religiei”, p. 232.

Însă ce să mai faci cu o religie evreiască…care nu s-a împlinit în aspirațiile ei…fapt pentru care a rămas goală de semnificații duhovnicești?

Eu cred că Talmudul i-a înșelat aspirațiile poporului evreu…făcându-l să se creadă posesorul a ceva…care nu mai e al său de drept: Revelația.

Revelația dată lui Israel a devenit posesia Bisericii, pe când religia evreiască își laudă propriile ruine.

 *

Femeia aprinde lumânările de șabat, p. 233-234.

Femeia nu poartă filactere și nici talit cu țițit (veșmântul de rugăciune cu ciucur), p. 234.

Femeia trebuie să participe la aprinderea candelabrului de Hanuka și la citirea cărții Ester în Purim, p. 234.

Ea trebuie să își încurajeze soțul și copiii spre a studia Tora, p. 234.

La întrebarea, de ce Domnul a făcut-o pe Sfânta Eva din coasta viitorului ei soț, Talmudul spune: „pentru ca ea să fie modestă”, p. 235.

Defectele femeilor după Talmud: lacome, ascultă pe la uși, leneșe, geloase, vorbărețe și certărețe, p. 235, doresc să se împodobească, au predilecție pentru ocultism și magie, p. 236.

*

Talmudul e pentru căsătorie, p. 237…și bărbatul se poate căsători de la 16-24 ani, p. 237.

Fata se poate căsători de la 12 ani, p. 238.

Talmudul e împotriva diferenței mari de vârstă dintre soți, p. 239.

Căsătoria e văzută ca lucru sfânt, p. 240.

Ambii soți trebuie să se considere reciproc „tovarăși de muncă”, p. 241.

Poporul putea fi bigam însă rabinii erau monogami, p. 242.

*

Femeia mața (cea care îți aduce fericirea) vs femeia moțe (cea mai amară decât moartea, cf. Eccl. 7, 26), p. 242-243.

Iar bărbatul cu femeie rea nu va vedea ghehena…că și așa a pătimit multe din cauza ei, p. 243. Sadism imens la adresa femeii, nu?

Femeia putea fi repudiată și divorța de ea chiar dacă aceasta nu era de acord, p. 243.

*

Scrisoarea de divorț = ghet, p. 244, scrisă de bărbat pentru soția de care se desparte.

Femeia nu putea să-și repudieze soțul, p. 244.

Bărbatul îi plătea celei de care divorța ketuba, adică indemnizația conjugală stipulată de Toră, p. 244.

Femeia căsătorită nu putea ieși în public cu capul descoperit, p. 244, n. 1.

Scopul căsătoriei: nașterea și creșterea copiilor, p. 245.

Soțul putea să-și repudieze după 10 ani soția sterilă, p. 245.

Nu se putea divorța de femeia cu boli mintale, p. 245.

 *

Persoana fără copii e socotită de Talmud ca una „moartă”, p. 247.

Se bucură de băieți mai mult decât de fete, p. 249.

Ba, mai mult, pentru tată, fata e o adevărată calamitate, el stând cu grija să se mărite, să facă copii sau să nu se apuce de vrăjitorie la bătrânețe, p. 249.

Respectarea  promisiunii către copii…că altfel îi înveți să mintă, p. 250.

Studierea cu glas tare a textelor, pentru stimularea memoriei, p. 255.

*

Al doilea text interesant: „rabinii nu ignorau ce se petrecea în creștinism, unde unele femei, inspirate de fervoarea lor religioasă, se consacrau celibatului. Comunitatea evreiască, care considera căsătoria ca starea pe care o vroia Dumnezeu, nu putea privi decât cu repulsie o asemenea perspectivă”, p. 259.

Însă cum să fie celibatul/ monahismul un lucru care îți face repulsie, când el se găsea și în Vechiul Testament?

Talmudul în comentariul lui A. Cohen [1]

A. Cohen, Talmudul, trad. din lb. fr. de C. Litman, Ed. Hasefer, București, 2000, 505 p. în PDF.

*

Diversitatea opiniilor…pentru că e scris de „învățați”…pe durata a 6 secole, p. 8.

Tora = lege, învățământ, direcție, p. 11.

Bet ha-Kneset = casă de adunare, p. 11.

Cartea Sfântul Iezechiel e considerată cartea „cea mai sfântă după Pentateuh” de către evrei, p. 11, n. 1.

Soferim = scribi, p. 12.

Sfântul Ezdra, potrivit tradiției ebraice, a întemeiat Keneset haghedola = Sinagoga cea mare, p. 14.

Potrivit unei tradiții, „marea sinagogă” cuprindea 120 de membri, p. 15, n. 2.

Mișna e formată din 523/524 de capitole, p. 25.

Pesahim = Paște, p. 26.

Roș hașana = anul nou, p. 27.

Taanit = post, p. 27.

Kidușin = sfințire, p. 28.

Șevuot = jurăminte, p. 28.

Kodașim = lucrări sfinte, p. 28.

Nida = menstruația, p. 29.

Gherim = prozeliți, p. 30.

Sefer Tora = sulul Legii, p. 31.

Mezuza = semnul de pe canatul ușii; tefilin = filacterele; țițit = franjurile veșmântului ritualic, p. 31.

*

Comentariile în jurul Mișnei au format Ghemara, p. 32.

Mișna + Ghemara = Talmud, abrevire de la Talmud Tora, p. 33.

Agada = narațiune, p. 37.

Dumnezeu e numit Sfântul Unic mai peste tot în carte alături de…î.e.a. [era aceasta…find era de la Hristos încoace].

Șamaim = cerul, p. 79.

Evreii vorbesc despre 7 ceruri, p. 78-79.

Pământul e format din 7 pături suprapuse, p. 79.

Una dintre multele nerozii ale cărții: Îngerii „nu cunosc” aramaica ci doar Arhanghelul Gavriil, pentru că el „cunoaște toate limbile” pământului, p. 101.

Duma = îngerul morții, p. 104.

Uciderea celui mai bun dintre păgâni, p. 122.

Omul are 248 de membre și le enumeră, p. 128.

Cu cine seamănă omul: la un an cu un rege, la 2-3 ani cu un porc, la 10 ani cu un căprior, la 20 de ani cu un cal care nechează, când se căsătorește devine un asin care cară toată povara iar la bătrânețe seamănă cu o maimuță, p. 130.

Căsătoria la 18 ani, p. 130.

903 feluri de moarte, p. 131.

Cele 5 nume ale sufletului, p. 135.

Sfântul Moise, spun ei, a primit 613 porunci, 365 negative și 248 pozitive, p. 137.

Rugăciunea la sinagogă, p. 143.

Rugăciunile prelungite în mod deliberat sunt fără rost, p. 145.

7 păcate vs 7 pedepse, p. 180.

Autorul îl consideră drept cel mai mare Profet al lui Israel pe Sfântul Moise, p. 191.

Consideră că în Israel au fost 49 de Profeți și 7 Profetese, cele 7 fiind: Sara, Miriam, Debora, Ana, Abigail, Hulda și Estera, p. 192.

Sfinții Profeți Osea, Isaia, Amos și Mica au profețit în aceeași perioadă conform Talmudului, p. 192.

Iar ultimii Profeți: Sfinții Hagai, Zaharia și Malahi, considerându-se că după ei „s-a retras” Duhul Sfânt din Israel, p. 193.

Sfinții Profeți au îndemnat la pocăință și au vorbit despre zilele lui Mesia, p. 193.

 *

Pirke Avot = capitolele părinților, p. 194.

Studierea Torei, p. 195.

Unde nu e Tora nu sunt nici moravuri, p. 198.

Hilel: să nu faci din Tora nici coroană și nici cazma, p. 198.

De la cinci azi trebuie să studiezi Scriptura, de la 10 Mișna și de la 15 Talmudul, p. 199.

Au fost rabini care au afirmat că Tora „a preexistat” lumii, p. 202.

*

E halucinantă pentru mine tendința evreilor de a se considera înțelepți pe baza a tot felul de fabulații care nu au atingere cu Sfânta Scriptură.

Fac tot felul de conexiuni…dar mai niciuna nu vorbește despre lucruri de profunzime

Talmudul e o sumă de basme amestecate cu câteva adevăruri.

 *

Tora îl ajută pe om să ducă o viață dreaptă, p. 212.

Numără 24 de cărți în VT, p. 213.

Pentateuhul e ca cele 5 degete ale mâinii, p. 214.

Numărarea cărților: Pentateuhul, Ioșua, Judecătorii, Samuel, Regii, Ieremia, Ezechiel, Isaia, cei 12 Profeți, dintre care Sfântul Osea e primul și Haghiografii, p. 214-215.

Sfântul Isaia a profetizat înainte de Sfinții Ieremia și Iezechiel, p. 214.

Haghiografii: Rut, Psalmii, Iov, Proverbele, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, Plângerile lui Ieremia, Daniel, Estera, Ezra și Cronicile, din care lipsește cartea Sfântului Nehemia, p. 215.

*

Autorii Scripturii:

Sfântul Moise a scris Pentateuhul și Iov;

Sfântul Ioșua: Ioșua, Judecătorii și Rut;

Sfântul David a scris Psalmii cu colaborarea a 10 strămoși (Adam, Melhisedek, Abraham, Moise, Haman, Iedutun, Asaf și cei trei fii ai lui Core);

Sfântul Ieremia a scris Ieremia, Regii și Plângerile;

Sfântul Ezechia și asociații săi: Isaia, Proverbele, Cântarea Cântărilor și Ecclesiastul;

oamenii marii sinagogi au scris Ezechiel, pe Cei doisprezece, Daniel și Estera;

Sfântul Ezra a scris cartea sa și genealogiile Cronicilor până la el;

Sfântul Nehemia a terminat Cronicile, p. 215.

Tradiția Bisericii însă nu acceptă această versiune în mare parte.

*

Evreii au introdus mult mai târziu în canon: Proverbele, Cântarea Cântărilor și Ecclesiastul, pentru că ele „conțin parabole” și păreau „îndoielnice”, p. 216.

Și Sfânta Ester li s-a părut „problematică”, p. 218 iar cartea Sfântului Iov nu era considerată „o narațiune istorică” ci „o parabolă”, p. 218.

Datorită rabinului Hanania ben Ezekia (1-50 d. Hr.) s-a păstrat cartea Sfântului Iezechiel în canonul ebraic, pentru că mulți o găseau neconformă cu Tora, p. 218.

 *

Pentateuhul e considerat ca inspirat verbal, ca venind din cer, p. 219.

Tora orală/ tradițională nu a fost acceptată de saduchei, p. 219.

„Tora orală împiedică legislația scrisă să devină sistem rigid, inaccesibil oricărui progres”, p. 221. Eu am impresia că tora orală e o fantazare, cel mai adesea, pe marginea Torei și nu o explicație teologică a ei.

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [38]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37.

Our greek font.

***

If in the two previous ecstasies we had the cloud and the glory, in the third we have part of the image of the fire, of pu/r, which wrapped him.

In II, 19, we have part the fourth ecstatic symeonian experience described by Niketas.

Is by itself meaning that we have another consecution of the symeonian sights, as long as in Koutsas’s edition this the fourth ecstatic place is counted as the second[1] and in Hausherr’s edition they are not supertitles at subchapters.

After an interview with his Father, in which he prophets him an astonishing increase in himself of the grace, Symeon enters in his cell and has place the sight which we denominate as being the 4th[2].

Symeon makes a prolegomenon of the ecstasy, presenting it as rapid help came from part of God[3]. Thus, „the light arose as early morning [prw,i?mon], and, unexpectedly, wrapped him from above a bright light like a lightning [avstraph/|] [acc. Acts 26, 13], which catched his mind, raptured it with all and filled it with a toosweet joyousness[4].

Niketas presents the 4th ecstasy as a rapture of the mind in light, where it is filled with an extraordinary joyousness.

Suddenly the night disappears and the light appears in the life of Saint Symeon as a blinding light of morning, as a luminous lightning, which wrapped him entirely.

While Symeon was with his face at ground in behind of this ecstasy and cried, he saw „a frightening miracle”[5], namely „he saw with the mind a bright cloud [fwtoeidh/ nefe,lhn] falling in entirely over him, producing all the pleasure and sweetness in his soul and it filled him with divine grace reducing to the end the thickness earthly of the fleshly thought”[6].

We have therefore, as and in the case of the ecstasies I and II, an immediate continuity between the ecstasies IV and V.

The light is seen as a lightning but and as a bright cloud, it sanctifies Symeon, in evident mode.

The 6th ecstasy described by Saint Niketas occurs also in the night[7], in the moment when Saint Symeon wanted to write his father and to teach, how to correspond this one with men Saints [a;ndraj `Agi,ouj] and, especially, with Saint Symeon the Pious[8].

Just when Symeon began his letter to his natural father, „suddenly, shone him an infinite light [fw/j a;peiron] from heaven and it tore the roof of his house and filled again the soul of him with a joy and untold pleasure, thus that the immensity of that light, the candlestick [lu,cnon] that lighted – because it was night – was dark with all.

And, behold, as from this divine light came a voice that said: <the Apostle and the disciple of Christ, the mediator and our ambassador at God>”[9].

Putting in antithesis the heavenly light and the light of the candlestick has the role to emphasize the immensity of the divine light which saw Symeon and this ecstasy is a new guarantee from part of God of the holiness of Saint Symeon the Pious, the Father of Saint Symeon.

Symeon, after how we find from III, 24, was not a monk at this data[10]. He was still a novice in the Monastery of Saint Mammas[11].

All 6 ecstasies presented by Niketas are anterior to his monastic life and they had the role to initiate him and to strengthen Symeon in mystical life and, in the same time, to increase his confidence in his Father, in Saint Symeon the Pious.

Symeon enters in the monastic life as a man with a great spiritual enhancement, with a great zeal for holiness and with a steadfast confidence in the holiness of his Father.

God Himself watched this whole interior union of Symeon with his Father and Symeon never abdicated from it.

The whole interior rallying at life of God and the full confidence in his Father were the two major interior coordinates of the New Theologian.


[1] To see the supertitle from II, 19 by Ică jr. 4, p. 257.

[2] OC 12, II, 19, 7-8, p. 28 / Life, ed. Iliescu, p. 34 / Ică jr. 4, p. 257.

[3] Idem, II, 19, 12-13, p. 28 / Ibidem / Ibidem.

[4] Idem, II, 19, 13-16, p. 28 / Ibidem / Ibidem.

[5] Idem, II, 19, 19, p. 29 / Idem, p. 35 / Ibidem.

[6] Idem, II, 19, 20-23, p. 28-30 / Ibidem / Ibidem.

[7] Idem, III, 23, 11, p. 32 / Idem, p. 38 / Idem, p. 259.

[8] Idem, III, 23, 3-6, p. 32 / Ibidem / Ibidem.

[9] Idem, III, 23, 8-13, p. 32 / Ibidem / Ibidem.

[10] Idem, III, 24, 1-4, p. 34 / Ibidem / Idem, p. 260.

[11] Acc. Idem, III, 22, 4, p. 32 / Idem, p. 37 / Idem, p. 258.