Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 18 octombrie 2011

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [39]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38.

Our greek font.

***

The end of the 23rd section narrates the fact, that Symeon wrote that letter to his father in ecstatic mode, being in light, because God guided his hand to write[1].

Niketas uses the expression „dictated from above”[th.n a;nwqen r`hqei/san] for that to remind us the detail, that the express revelation of truths, in written form, is not a singular thing but it is refind at Saints of Scripture and in the lives of many Saints of the Church.

The light of God made again for Symeon a day without evening in the middle of the night and Symeon writes those whom God speaks to him, being surrounded by divine light.

After his entry into monasticism, our Father lived a life of „an extreme purity”[a;kron evkkaqarqe,nti][2].

In III, 24, Niketas says that Saint Symeon „became entire attention, entire full of the warmth of the Ghost, entire full of divine revelations and enlightenments [qei,wn avpokalu,yewn kai. evlla,myewn]”[3].

From here on neither Nikita and nor us can no longer have an inventory, however probabilistic, of the symeonian ecstasies.

Of III, 26 results that the divine sight it becomes quotidian Saint Symeon shortly after what he became a monk.

About this quotidianness of the sight of the light, Saint Niketas writes: „From this reason and before all, gathering himself the whole from the ones from outside, he stood at prayer.

And, at the beginning of the day, as the one unharmed [by anything], was ravished [a`rpa,zwn] up his mind and he united [suggino,menoj], in immaterial mode, with the God the One immaterial, he did not have the thinking attracted of no care, nor divided in senses.

For the Divine Himself, before his prayers, take it soon and enveloped it the mind of his soul in His natural/ proper   light [tw|/ evmfu,tw| fwti.] and it melted the earthly from it, filling it by the warmth of the Ghost and the heart by all joyousness[4].

Saint Symeon united with the light still before at morning prayer, at when he woke and it, the light, removed from his soul every thought and earthly stain.

Niketas accentuated the role of the light in the life of Symeon from that, that it makes him daily with an immaterial mind, abstracted from all care and earthly reality.

But we have at Niketas and a trenchant emphasis of the fact that divine light, which saw Symeon, it is proper of God, that it is of His, that it is something natural for God, it is proper Himself.

Life together with God excludes any impurity and bodily care. The spiritual life is an immaterial life, lived in the light, lived as continues union with divine light.

The end of the 27th chapter shows us the nights full of grace of Symeon, in which he saw himself „sometimes, coming out of himself, through divine contemplations and he united, in  mystic face, with God[5].

From IV, 29, 1, we find that this quotidian filling with light of Symeon happened in the two years of monasticism, which preceded the moment of his ordination into priest[6].

In IV, 30, the chapter dedicated of his ordination, Niketas says, that Symeon, „the seer of the frightening visions, that he contemplated with eyes of Cherub”[7], received the priesthood after much interior resistance[8].

In the moment of ordination, „when the most-wise Symeon was made priest by the bishop, and he said prayer over him, and he had the knee and the head bowed in the face of the Mystery, he saw a vision and, behold!, the Holy Ghost descending in the face of infinite light, simple and formless [avpei,rou fwto.j avplou/n kai. avnei,deon], it covered his most-holy head, [Ghost] Whom, in the 48 years of priesthood, he saw Him descending [katerco,menon] over the Holy Sacrifice, brought by him to God, [after] how he himself said to someone, hiding himself, as and how he spoke about another one and [it] is written in his sayings”[9].


[1] OC 12, III, 23, 17-20, p. 32-34 / Life, ed. Iliescu, p. 38 / Ică jr. 4, p. 260.

[2] Idem, III, 25, 1-2, p. 34 / Idem, p. 39 / Idem, p. 260.

[3] Idem, III, 26, 3-5, p. 36 / Idem, p. 40 / Idem, p. 261.

[4] Idem, III, 26, 11-18, p. 36 / Idem, p. 40-41 / Ibidem.

[5] Idem, III, 27, 14-15, p. 38 / Idem, p. 42 / Idem, p. 262.

[6] Idem, IV, 29, 1, p. 40 / Idem, p. 44 / Ibidem.

[7] Idem, IV, 30, 12-13, p. 40-42 / Idem, p. 45 / Idem, p. 263.

[8] Idem, IV, 30, 6-7, p. 40 / Ibidem / Ibidem.

[9] Idem, IV, 30, 13-21, p. 42 / Idem, p. 45-46 / Idem, p. 263-264.

Talmudul în comentariul lui A. Cohen [5]

Partea întâi, a doua, a 3-a, a 4-a.

***

Ochiul rău/ dedeochiul, p. 367.

Ochiul rău ca invidie, p. 369.

strălucirea ochiului poate avea efecte funeste”, p. 369.

„ a evita să stârnești invidia”, p. 370.

*

Autorul recunoaște că, de la o vreme, „înșiși rabinii au cedat [superstițiilor] și…credulitatea a precumpănit asupra credinței”, p. 372.

*

Magicienii care creau iluzii optice, p. 373.

Vrăjitorii care fermecau șerpi, p. 373.

Necromancianul: cel posedat de un demon în cimitir, p. 373.

*

Simeon ben Șetah (a trăit în secolul I î. d. Hr.) a spânzurat 80 de vrăjitoare, într-o singură zi, în Ascalon, p. 379.

*

Nu puteai să intri însă în marele sanhedrim dacă nu cunoșteai vrăjitoria, p. 379. Ca știință sau ca practică?

Rași, un comentator, spune că trebuia să știe vrăjitoria ca știință…ca să îi poată detecta pe vrăjitori, p. 379.

*

Ghicitul cu nevăstuica, cu pasărea și cu peștele, p. 379.

Despre cineva care cunoștea „limbajul păsărilor”, p. 379.

Credința în soartă și în influența planetelor, p. 380.

Ghicirea cu Sfânta Scriptură, p. 383.

Discuția care a avut loc în cimitir, noaptea, între „sufletele a doi morți”, p. 384.

*

„Rabinii considerau visele ca un mijloc de comunicare cu Dumnezeu”, p. 386.

Vis și interpretare, p. 390.

Explicații năucitoare ale viselor: cine visează că mănâncă carne de bou se îmbogățește, cel care visează o pisică înseamnă că cineva îi va închina un cântec frumos, p. 390, cel care visează o vie bogată înseamnă că femeia lui nu va avorta, cel care visează rodii sau măsline va prospera în afaceri, care visează un țap va avea un an binecuvântat, iar dacă visezi o gâscă devii înțelept, p. 391, probabil: înțelept ca gâsca.

Superstiții prezente în Talmud: firul roșu de ață legat de deget, aruncarea de pietre în apă, bătutul din palme și dansul în fața flăcării, p. 392, femeile tăceau când pregăteau lintea…pentru ca aceea să se facă mai repede, p. 393.

Asmodeu = regele demonilor, p. 395.

Era superstițios faptul de a trece printre doi oameni sau printre două animale, p. 395.

Metodele de „înșelare” ale sorții, p. 396.

Mâncau praz, sfeclă, dovleac, curmale de anul nou, cu intenția ca acestea să se înmulțească la ei în noul an care începea, p.  396.

*

Geamătul câinilor era interpretat ca o simțire a îngerului morții, p. 396.

Lucruri care „aduc” sărăcia (o altă superstiție): atârnarea unui coș cu bucate, împrăștierea tărâțelor, azvârlirea firimiturilor pe lângă casă, p. 397.

*

Doi martori pentru stabilirea unui fapt, p. 412.

Pedepsirea drastică a mărturiei false, p. 412.

Ancheta contradictorie, p. 416.

*

Cum era omorâtă vrăjitoarea: spânzurată de mâini pe un stâlp, ca animalul la măcelărie, p. 422.

*

Omorâți prin lapidare/ bătaie cu pietre: cei care se făceau vinovați de incest, homosexualitate, zoofilie, blasfemie, idolatrie, necromanție, divinație, profanarea șabatului/ a zilei de odihnă/ a sâmbetei, blestemarea părinților, desfrâu cu o tânără logodită, vrăjitorie, împotrivire față de părinți, p. 423.

Așa că musulmanii de azi, care condamnă și execută în piața publică, nu au făcut altceva decât să preia legislația mozaică în modul lor de a fi.

*

Cel condamnat la ardere de viu: era băgat până la genunchi în gunoi, gâtul îi era înconjurat de un colier de care trăgeau doi inși până când condamnatul era forțat să deschidă gura, executorul aprindea o meșă și i-o arunca în gură, focul intrând în cel condamnat și îi ardea măruntaiele, p. 423.

*

Decapitarea se făcea cu sabia, așa cum făceau și romanii, p. 423.

*

Erau condamnați să moară arși de vii: un bărbat care s-a culcat cu mama și cu fiica și fiica preotului care s-a prostituat, p. 423.

*

Erau decapitați: ucigașii și idolatrii, p. 424.

*

Prin strangulare erau omorâți cei care: își loveau părinții, care vindeau un israelit drept sclav, cei care nu respectau instanțele superioare, profetul fals, adulterinul, martorul fals împotriva fiicei unui preot, cel care se culca cu fiica unui preot, p. 424.

*

Cel pasibil de două suplicii îl suferea pe cel mai greu, p. 242.

*

Scara supliciilor: lapidare, omorât în foc, decapitare, strangulare, p. 242.

*

Înainte de execuție, osânditului i se dădea o băutură cu efect stupefiant, p. 424.

Cel mai adesea, băutura dinaintea morții era formată din tămâie amestecată cu vin, p. 424.

Închisoare pe viață: pentru cel care a ucis fără martori, p. 424.

Biciuirea era pentru încălcarea unei prescripții negative a Torei, p. 425.

Maximul loviturilor cu biciul: 39, p. 425.

*

Cum se făcea flagelarea: condamnatul era legat cu ambele mâini de un stâlp, cel trimis de sinagogă să asiste la pedeapsă îi rupea veșmintele în față și îi despuia pieptul, în spatele condamnatului era o piatră pe care se urca flagelatorul și condamnatul era lovit de deasupra, o treime de lovituri date pe piept și două treimi pe spate, p. 425-426.

Și, colac peste pupăză, în timp ce condamnatul era lovit, el stând îndoit/ chircit, judecătorul îi citea un text de factură religioasă, p. 426.

*

Dacă în timpul flagelării, cel flagelat făcea pe el, nu mai era bătut, p. 426.

*

În p. 436, autorul vorbind despre distrugerea templului de la Ierusalim, scrie apendicele: „Dea Domnul ca el [templul de la Ierusalim n.n.] să fie reclădit repede în zilele noastre”, p. 436. Chiar vor asta? Pe același loc?!

*

Sukot = sărbătoarea corturilor și Șavuot = a Rusaliilor, p. 441. Traducătorul nu a spus Cincizecime…ci Rusalii, cu termenul ortodox. Și de aceea am spus că el cunoaște terminologia ortodoxă…și o folosește în această traducere.

*

Hazaka = îngrijire/ ocupație, p. 447.

Moștenirea e transmisă de tată fiilor, p. 449.

Frații își întrețin surorile nemăritate odată cu moartea tatălui lor, p. 452.

*

Despre Mesia de la p. 453…

Vârsta de aur a lui Israel e în viitor, când va veni Mesia, p. 453.

Mașiah = Unsul = Mesia, p. 453.

Hillel e singurul care a afirmat că Mesia a venit în timpul Sfântului Ezechia, p. 453.

*

Cine „va fi” Mesia Talmudului? R: „o ființă omenească însărcinată să îndeplinească misiunea mântuitoare. Nicăieri Talmudul nu profesează credința într-un Mesia supraomenesc”, p. 454.

Deci nu e Dumnezeu și om ci e doar om. Astfel toate profețiile mesianice sunt șterse cu buretele dintr-un foc…

*

Unii rabini au spus că Mașiah e Sfântul David, p. 454. Alții au spus că e Menahem, fiul Sfântului Ezechia, p. 455. Iar unii rabini interpretau pe „lovit” din Is. 53, 4 ca fiind vorba de „lepră”, și așteptau un Mesia care, anterior, fusese bolnav de lepră, cf. p. 455, n. 1. Ce jalnică interpretare!

*

Un rabin spunea că Mesia se numește Țemah, p. 456, altul că se numește Bar Nafle = Fiul celui căzut, p. 456, o singură dată vorbește cineva de Mesia, fiul lui Iosif,  p. 456.

*

Ideea e că Mesia e așteptat ca să unească triburile lui Israel, p. 464. Care triburi când acum avem de-a face cu un stat?

Însă „reunirea triburilor” va fi precedată de „restaurarea cetății sfinte”, numită de autor „un eveniment miraculos”, p. 464.

*

era mesianică trebuie să inaugureze o fericire desăvârșită”, p. 456. Una telurică…dacă Mesia e „doar om”.

*

Mesia va elibera pe Israel de cei care îl oprimă, p. 465. Situația e alta: pe Israel nu îl mai oprimă nimeni…dar el oprimă pe mulți, mai mult sau mai puțin „oficial”, din punct de vedere financiar.

*

Și Talmudul vorbește de o fericire pământească intermediară…între aici și veșnicie, p. 466, care durează între 40 de ani și 7000 de ani, p. 466.

Câți ani însă trebuie să aibă „Mesia” ăsta, când vine, ca să mai trăiască încă 40 de ani? Și cum ar trăi 7000 de ani…„un simplu om”?

*

Se crede în învierea morților, p. 466 sq.

Înviere care urmează după „pacea mesianică” ce variază între 40…și 7000 de ani.

Saducheii și samaritenii nu credeau în învierea morților, p. 470.

*

Unii rabini vorbesc doar despre învierea celor buni, care o merită, p. 472. Adică doar evreii vor învia, p. 472, pe când …restul…să fie „sănătoși”!

*

Interesant e faptul, că autorul nostru îi numește pe unii rabini drept „rabini încăpățânați”, p. 472. E pentru prima dată când autorul face o asemenea remarcă depreciativă la adresa rabinilor Talmudului.

Ce făceau ăștia de erau așa, cu capul tare? Ei spuneau că: „aceia care au murit în afara țării lui Israel nu vor reînvia”, p. 473.

Și asta…pentru că nu le mai dă voie unor evrei…să trăiască unde vor ei, și nici autorului, care trăiește în Franța…dacă traducerea cărții s-a făcut din limba franceză.

*

Concluzie: Talmudul e plin de legitate oarbă, de conjecturi fără noimă, de superstiții, de prostii cu carul, de o înțelepciune tipicară și resentimentară, care practică exclusivismul și sadismul.

Este expresia cea mai elocventă a ce poate să gândească oamenii despre sfințenie și voia lui Dumnezeu în absența harului dumnezeiesc și a unei profunde înțelegeri a lucrurilor.

*

Talmudul vorbește despre o înviere a oamenilor cu aceleași infirmități avute la moarte, p. 475.

Păgânii nu au parte de lumea viitoare, p. 481…iar pentru evrei…creștinii sunt „păgâni”.

Se vorbește și despre o Judecată finală, p. 483.

Talmudul afirmă că trupul „se descompune” la 12 luni după moarte, p. 490.

*

Însă Talmudul, precizează autorul, nu afirmă și existența unei „pedepse eterne”, p. 491.

 Și aceasta, pentru că puțin mai încolo, autorul vorbește despre faptul că păcătoșii lui Israel și păgânii au parte de următoarele lucruri după moarte: după 12 luni de stat în Ghehinom/ Ghehenă cu trupul, trupurile lor sunt nimicite și sufletele sunt arse, p. 492.

Și de aia nu sunt pedepse veșnice în Talmud…pentru că evreii răi și păgânii sunt desființați ontologic.

Mai e nevoie să subliniem exclusivismul și antiumanismul acestei perspective eshatologice, dacă se predică faptul că non-evreii vor fi desființați ontologic?

Nu naște asta în capul unor evrei, înfierbântați de buna părere despre ei înșiși, că toți ceilalți oameni sunt niște nimicuri bune de exterminat?

Și există un rabin recent (despre care am amintit în Lumea postmodernă și depersonalizarea omului), care afirma faptul că un evreu, numai prin faptul că e evreu, e „mai prețios” decât întreaga umanitate iar ceilalți nu valorează nici cât o muscă.

*

Și o „tradiție” amintește faptul, că chinurile din Ghehenă sunt „suspendate” în zi de șabat, p. 497.

Gan Eden = grădina Eden, p. 498.

Arborele vieții din Eden, după Talmud, rodește 500.000 de varietăți de fructe, p. 504.

*

Cf. bibliografiei finale, Talmudul (în integralitatea lui…nu acest comentariu selectiv) e citibil în 11 volume, în franceză, în ed. Paris 1878-1889: M. Schwab, Le Talmud de Jérusalem traduit, iar în engleză, în ediția: M. L. Rodkinson, The Babylonian Talmud, 1902, 10 vol.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno