Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Predică la Duminica a 23-a după Rusalii [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

în Evanghelia zilei [Lc. 8, 26-39] e vorba despre demoni reali…Dar nu demonologia e scopul ei, ci tocmai vindecarea de patimi. Pentru că patimile atrag în noi demonii și ele sunt…pereții hotelului unde demonii preferă să locuiască.

Și noi suntem niște „slugi supuse” în această afacere grețoasă, care îi încălzim pe demoni cu tot ce avem la îndemână…

Ce să caute demonii acolo unde nu găsesc nimic de-al lor? Ei vin în oamenii cu o bună părere despre ei înșiși, care nu recunosc nimic mai presus de propriile lor gânduri, care contestă prezența lui Dumnezeu și normalitatea lor creaturală.

Pentru că demonii asta și fac clipă de clipă: fug de propria lor vocație de creaturi ale lui Dumnezeu, nu vor să asculte de Dumnezeu ci vor să trăiască după mintea lor.

O răutate conștientă, dorită…dar care îi nefericește continuu…

După cum și noi, pe cât ne împotrivim lui Dumnezeu, pe cât credem că noi suntem singurii care știm ce trebuie…și nu ne trebuie altcineva să ne învețe…ne acumulăm suferință peste suferință în inima noastră.

Și pe cât ne împotrivim rațiunilor/ gândurilor lui Dumnezeu pentru noi…pe atât ni se înflăcărează ura, titanismul demonic, obrăznicia, cutezanța prostuță, dorința de libertate absolută, dramatică și caraghioasă în același timp, aia în care ne vrem binele netrecător…dar care e un bine fără Dumnezeu…și fără oameni.

Nu v-ați întâlnit niciodată în inima dumneavoastră, cu demonul „deștept” de prost, care v-a spus că banii vă asigură liniștea mai presus de Dumnezeu?

Nu a venit niciodată la dumneavoastră demonul, acela foarte grăbit și „prieten” cu dumneavoastră, să vă spună că sunteți „mai important” decât toți, „mai frumos” decât nimeni, că viața dumneavoastră „merită” să fie salvată cu mii de sacrificii, pentru că sunteți „singurul și unicul” important, „extrem de important” pentru umanitate?

Cu siguranță…că da!

Pentru că demonii nu își iau liber niciodată, nu pleacă în vacanță precum creștinii…ci fac muncă de pisălogi, de persoane care te bat la cap continuu…până reușesc să îi accepți sau…măcar…să te enervezi din cauza șicanelor lor.

În filme…demonii au și sex, pot fi și „drăguți”, îți oferă „favoruri”…Iadul pare un fel de „salon” în care experimentezi „senzații hard”, într-un cuvânt nu par nici ei și nici Iadul o mare calamitate.

În Evanghelia noastră însă demonii nu par cool, nu sunt deloc „agreabili”, nu îți garantează „prosperitatea”, nu te pun „în lumina reflectoarelor”…ci te fac de râsul curcilor.

Pentru că demonizatul nostru de azi, prea-îndureratul demonizat vindecat de către Domnul în Evanghelia de față…era demonizat de multă vreme, mergea dezbrăcat, nu mai locuia în casă, precum oamenii, ci în morminte, și era ținut în lanțuri și în cătușe, „obezile” [v. 29] din edițiile sinodale românești fiind tocmai un corelativ al cătușelor.

Deci nu era „de joacă” cu demonii din el…și demonii (atât de chemați astăzi, peste tot, unde auzi o drăcuitură la trei fraze) nu erau „agreabili”…ci îi făcuseră o viață de marginal, de om fără căpătâi, de „nebun”.

Numai că nu era nebun!

Nebunul, în mod fundamental, nu e logic, nu e coerent, nu e liniștit și împăcat cu sine, ci el delirează, se înfricoșează, vede lucruri doar de el văzute, nu se poate controla…

Nebunia e o urmare a vătămărilor la nivelul creierului. Creierul se îmbolnăvește și ne joacă feste.

Demonizarea însă e luarea noastră în posesie de demoni, de ființe cu rațiune folosită rău, care intră în noi și vor să se lipească de mintea și de inima noastră, pentru ca să le trăim propriile lor intenții.

E coabitare cu demonii…Și când începem să ne schimbăm viața, când tindem spre bine…ei, cei care ne parazitează interior, încep să țipe din noi, să se foiască în noi…pentru că vor altceva decât…am început să dorim noi, cei care, până atunci…ne-am complăcut în „amabilitatea” față de ei.

Pentru că această coabitare/ viață împreună cu ei, care e demonizarea, ne-a făcut să fim un fel de „frați siamezei” cu demonii. Și ca să tăiem porțiunea de carne…care ne lipește de ei…avem nevoie de „medici specialiști” în domeniu.

Acum, orice preot poate să slujească Molitvele de exorcizare…dar nu orice preot are și experiență reală în domeniul acestei vindecări duhovnicești.

Pentru că exorcizarea nu este o joacă sau un hocus-pocus ci o slujbă de vindecare interioară a celui demonizat.

În vechime, cei care veneau spre Botez, pentru că erau tineri sau adulți, erau exorcizați zile în șir…iar exorcizările de după Botez, când cineva se demoniza…se făceau de către oameni duhovnicești, care îi vedeau pe demoni în oameni…și știau ce vor, de ce acționează într-un anume fel, care le sunt gândurile…

Însă când vine vorba de demoni…și de locuirea lor în noi…acest lucru se petrece ca o îngăduință a lui Dumnezeu, ca o lecție pedagogică spre îndreptarea celui în cauză…dar și a noastră.

Din exemplul evanghelic de azi, vedem că demonii vorbeau din cel demonizat [v. 28 și 30] dar și că intrarea lor în oameni, ca și în porci [v. 33], s-a făcut cu îngăduința lui Dumnezeu, spre mustrarea și îndreptarea omului și nu spre omorârea lui.

Ce ar fi făcut această legiune [v. 30], de 5-6 mii de demoni, din acest biet om, dacă ar fi fost lăsată de Dumnezeu să își manifeste răutatea până la capăt? L-ar fi omorât într-o secundă

Însă, pe de altă parte, vedem și tăria de caracter a acestui om, rezistibilitatea lui extraordinară…că, deși era bolnav de demonizare de mult timp…deși trăia prin morminte…era legat în lanțuri, probabil și bătut bine de conaționalii săi…a putut să rămână cu mintea pe umeri…după asemenea torent zilnic de agresiuni interne.

De aceea vă spuneam la început că nu e o lecție de demonologie, în primul rând (deși este și asta), Evanghelia de față…ci de luptă cu patimile și de vindecare de ele.

Domnul ne arată că lupta cu demonii și cu patimile e inexprimabil de dură (și Biserica ne pune în față această Evanghelie tocmai acum…când se lasă frigul, când vine iarna…și suntem puși să rezistăm la tot felul de agresiuni externe ale vremii) dar că ea nu este imposibilă, pentru că Cel care ne ajută pe noi…e Același care L-a ajutat și pe el.

Gheață, frig, apă intrată în ghete, viscol…lucruri venite din afară

Însă ce s-ar petrece cu noi, dacă, din năuntrul nostru, am simți că ne sufocăm, după care că înlemnim de frig, că ne vine să ne aruncăm în fața trenului, că ne vine să ne culcăm cu oricine, că ne vine să mâncăm excremente, că ne vine să omorâm, că ne sfâșie interior prezența harului lui Dumnezeu, pentru că demonii din noi se mișcă ca niște porci, ca niște vite lovite pe spate?

Am mai râde? Am mai glumi prostește, dacă s-ar petrece și cu noi așa ceva, măcar pentru 3 ore…și nu pentru 11 ani?

Acum, privind din interior lucrurile, ni se zburlește pielea pe noi…Râsul ni se stinge…Și așa e normal să fie!

Pentru că demonizarea e o problemă duhovnicească și ea trebuie rezolvată duhovnicește, în Biserică, prin rugăciunea și mila tuturor față de cei demonizați…așa cum trebuie să avem milă de cei cu handicap, de cei fără casă, de cei fără loc de muncă

Mii de demoni într-un singur om…Domnul le îngăduie demonilor să intre în porci, ei își arată toată „intenția bună” față de porci…și îi îneacă în lac [v. 33]…vin stăpânii porcilor și se arată „băieți de zahăr” cu Domnul: adică „Îl invită” să plece [v. 35].

Și Sfântul Luca nu lasă lucrurile în uitare…ci subliniază: „toată mulțimea din ținutul Gherasinilor ”[v. 37, cf. GNT], I-a cerut „să plece/ să Se îndepărteze de la ei” [Ibidem].

Unul singur Îl întâmpinase [v. 27]: demonizatul care era de râsul lumii. Și tot el devine Apostolul Domnului, cel care a predicat întregii cetăți, despre „câte a făcut pentru el Iisus” [v. 39].

Și istoria în cauză are ironia ei, pentru că demonizatul i-a bătut la cap pe concetățenii săi cu Iisus…tocmai pe aceia care…I-au cerut să plece de la ei.

L-au izgonit pe El, El a plecat…dar a rămas cel vindecat de demonizare…acum fiind „îmbrăcat și întreg la minte” [v. 35], care le-a propovăduit continuu, și prin cuvânt și prin persoana lui, despre Cel alungat.

Iar cel vindecat de demonizare este imaginea fiecăruia dintre noi…dar și a Bisericii în lume.

Înainte de Botez suntem exorcizați de demoni. Nu venim spre Botez ca niște „Sfinți”, ci ca niște „comunionali cu demonii”. Înainte de Botez ne lepădăm de demoni ca să ne unim cu Hristos, ca să devenim comunionali cu Hristos, pentru ca să fim plini de slava Treimii.

Recăderea noastră, după Botez, în „păcate și în patimi grele” ne face să ne întoarcem acolo de unde am plecat: la comuniunea cu demonii.

Așa că „a te face frate cu dracu” nu este doar o vorbă…ci o realitate dramatică.

„Reînfrățirea” noastră cu demonii e spălată constant prin Spovedanie. Dar dacă nu apelezi la serviciile „spălătoriei” duhovnicești, care e Sfânta Spovedanie…rămâi cu „mașina” sufletului nespălată ani întregi.

Și de aici…demonizarea ca realitate cotidiană!

Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă, în postmodernitate, e o vindecată de Hristos, care propovăduiește adevărul și sfințenia în mijlocul unei lumi, pe care n-o doare nici în cot de Hristos. Unei lumi care, la recensământul național de anul acesta se poate declara „credincioasă” în Marele Arhitect, în Satana, în „Nimeni”, în zei și dumnezei de tot felul…pentru că nu o poate constrânge nimeni.

Și de aceea Biserica este privită „cu ironie” și „cu indiferență” de către mulți…pentru că postmodernul nu are nevoie decât de bani și de mâncare, de sex și de distracție, și nu de Evanghelie, canoane, preoți, posturi sau donații pentru Biserică.

El n-are nevoie de nimeni…și de aceea și atacurile, ironiile, evenimentele create din taste…care trebuie să mâzgălească sufletul credincioșilor Bisericii când le e praznicul mai dulce.

Dar când și oamenii Bisericii sunt mai mult decât iresponsabili, bineînțeles că bășcălia ca „stare de spirit” și „gluma” printre șprițuri și semințe scuipate pe jos…gâlgâie din peisajul online, TV, citadin sau anodin.

Pentru că noi ne rugăm, noi, oamenii Bisericii, sub o ploaie de săgeți ale nesimțirii și ale urii…tocmai pentru lumea care ne omoară cu o satisfacție rară.

Rugăciuni…pentru drăcuituri, cântări…pentru nesimțire…fapte bune…pentru o lume curvară, ipocrită și demonizată.

Așa că Evanghelia de azi, deplin actuală și actualizantă, vorbește mai degrabă despre prezent decât despre trecut. Pentru că în materie de demonizare nu ne-am „civilizat” deloc ci suntem mai „barbari” ca în vremurile de mult apuse.

Să dezertăm cu totul din bine? Ajungem jalnici.

Atunci ce să facem? Să ne opunem răului în noi și în jurul nostru…chiar dacă suntem slabi și păcătuim zilnic, pentru că Domnul e cu noi…chiar dacă toți sunt împotriva noastră. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Cu arama pe hotel

Next

Desigur

1 Comment

  1. vasile

    O predica f. frumoasa si de actualitate care spune lucrurilor pe nume,fara prea mult periaj pt.crestinii sensibili la auz.
    Multumiri parintelui Piciorus.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort