Predică la cei doi Sfinți Dimitrie [26-27 octombrie 2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

în 2010 am scris două predici în această perioadă preabinecuvântată: una la pomenirea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (26 octombrie), ale cărui Sfinte Moaște sunt în Grecia, la Salonic și alta la pomenirea Sfântului Preacuvios Părinte Dimitrie Basarabov (27 octombrie), ale cărui Sfinte Moaște sunt în România, în Catedrala  Patriarhală de la București.

Însă anul acesta vreau să îi punem împreună pe cei doi Sfinți Dimitrie, pentru că așa îi și serbăm în România: unul după altul, trecând de la prăznuirea celui vechi…la cel nou.

Numai că în Împărăția lui Dumnezeu nu e nimeni vechi, vetust, învechit, ci cu toții sunt noi, mereu noi, trăind întru cunoaștere și experiență tot mai îndumnezeitoare.

Iar diferența de sfințenie dintre ce au trăit Sfinții pe pământ și ce sunt ei acum, în slava lui Dumnezeu, nu suportă termeni de comparație.

Așa că, oricât de extinsă și  de amănunțită ar fi viața unui Sfânt în cărțile Tradiției noastre, ea exprimă experiența lui pământească și nu pe cea cerească.

Statura actuală a Sfinților se întrevede, într-o anume intensitate, în minunile, descoperirile și luminările pe care le dau celor care îi iubesc din inimă. Și aceste ajutorări ale noastre de către Sfinții lui Dumnezeu noi nu trebuie să le ținem ascunse…ci să le devoalăm spre folosul tuturor.

Dar pentru a ajunge să-i cunoaștem pe Sfinți în mod personal, într-o relație de mare prietenie și frumusețe…trebuie să plecăm de la viețile lor, de la icoanele lor, de la Sfintele lor Moaște.

Și de fiecare dată, Sfinții lui Dumnezeu sunt străinii frumoși și dumnezeiești de lângă noi, cei care vor să fie descoperiți personal de către noi și cu care să legăm prietenii irevocabile.

Prietenii nu pentru o viață…ci pentru o veșnicie.

Și dacă privim retrospectiv în viața noastră, observăm că Sfinții lui Dumnezeu au intrat rând pe rând în atenția noastră…și că ei au devenit familiari nouă, chiar dacă la unii doar ne-am rugat, despre alții știm câteva lucruri, unora le-am văzut vreo icoană iar la alții le-am sărutat Sfintele Moaște.

Însă dacă am dorit să îi lăsăm pe Sfinți în inima noastră…ei au intrat într-un mod cuviincios și dulce, care ne liniștește întreaga ființă.

Având o asemenea experiență, pe aceea a întâlnirii cu Sfinții, putem să distingem între ce e întâlnire și prietenie reală și ce e non-relație.

Pe Sfântul Dimitrie al Tesalonicului îl cunosc din vedere și din spusele altora. Mi s-a dăruit o icoană a lui, de lângă Sfintele sale Moaște…și am fost, în rugăciune, împreună cu el.

Bineînțeles: îl cunosc pe măsura mea, în felul meu…dar prin atingerea lui de mine. Pentru că cunoașterea e prin atingere, prin apropiere, prin vedere și nu fără intersectare directă cu cel care ți se deschide spre înțelegere.

Sfintele lui Moaște, văzându-le în fotografii și Sfintele sale Icoane…s-au atins de inima mea…Și cuvintele despre el…și cântările lui liturgice, pe care Sfânta Biserică i le-a închinat, au intrat în mine.

De aceea e atât de important, de foarte important, ca viețile Sfinților și icoanele lor să fie autentice, să nu fie falsificate, să nu fie edulcorate…pentru ca Sfinții să intre în noi, prin intermediul imaginilor și cuvintelor sfinte și să se creeze o prietenie bazată pe realități clare, nemincinoase, pline de ei.

O fotografie fotoșopată, schimbată pe ici pe colo, e o fotografie falsificată.

O icoană nepictată tradițional, ci așa, cum ni se năzare, e o non-icoană…pentru că nu ne duce la sfințenia, curăția, sfiala, bucuria, atenția persoanei sfinte ca atare…ci la o imagine exclusiv antropomorfă.

Icoana trebuie să ne ducă spre interiorul Sfinților…sau să ne coboare în noi, în inima noastră, pentru un dialog cu Sfinții…și nu să fie prilejul unor imaginații bolnave.

O Maică a Domnului catolică, cu sânii reliefați de corset și rumenă în obraji…cu un Iisus dolofan și cu fundul gol…e o invitație la excitare…și nu la rugăciune, după cum o viață a unui Sfânt, deformată ideologic, ajunge să propage tot felul de lucruri extremiste și fără sens…în loc să ne unească, în prietenie sfântă, cu acesta.

De aceea e important ce știm despre Sfinți…și, mai ales, e important să nu brodăm tot felul de povești despre Sfinți sau să nu presupunem că ar fi zis, că ar fi trăit și ar fi susținut lucruri…pe care noi nu le putem proba.

Pentru că în materie de sanctologie primează documentele Tradiției, ce se cunoaște și se recunoaște în mod unanim, și nu fanteziile despre Sfinți sau „rescrierile” vieților Sfinților din diverse motive stupefiante.

Acesta e motivul pentru care am atras și atrag atenția că nu putem modifica/ rescrie/ reinterpreta viața unui Sfânt după nu știu câte secole…sau să ne exprimăm îndoiala asupra existenței unui Sfânt…atâta timp cât el e cinstit într-un anume fel, de secole, în Biserica lui Dumnezeu.

Dacă suntem și vrem să rămânem ortodocși, atunci documentele Tradiției Bisericii Ortodoxe de pretutindeni nu sunt modificabile…pe motivul că noi avem alte interese…sau vrem să stipulăm, în mod utopic, pe baza lor, cine știe ce lucruri penibile.

Pe Sfântul Dimitrie Basarabov însă, ca mulți dintre dumneavoastră, îl cunosc prin atingere și prin vedere, și din prea puținele date biografice despre el.

Dacă Dimitrie cel vechi era guvernator…Dimitrie cel nou, de la București, care e, de fapt, bulgar, era sihastru…și viețile lor, cele prea scurte…ni-i prezintă ca pe niște apariții fulminante fără cifru.

Într-o predică a sa de praznic, de 27 octombrie, PFP Teoctist al României, amintea faptul că Sfântul Dimitrie Basarabov, pe când era văcarul satului, a călcat, din greșeală, pe un cuib de pasăre aflat în iarbă (sau cam așa ceva; nu mai îmi aduc bine aminte acest amănunt)…și că s-a pedepsit pentru acest lucru timp de 3 ani de zile…neîncălțându-și piciorul cu care a omorât vietatea.

Nu știu de unde cunoștea acest amănunt…dar el e unul edificator.

Căci pentru așa sensibilitate, atenție și seriozitate…trebuie ani de înțelegere teologică sau o viață foarte profundă.

La fel, Sfântul Dimitrios al Tessalonicului, un tânăr, adormit la 290 d. Hr., se dovedește mult prea bărbat, mult prea serios pentru vârsta lui…și prea teolog pentru un guvernator.

Dacă astăzi, nașul vine la Botez și abia poate citi Crezul de pe Molitfelnic…sau un cadru universitar, ortodox fiind, poate să nu fi citit nici măcar odată Sfânta Scriptură…guvernatorul Dimitrie e omorât cu sulița pentru credința lui.

Sfântul Dimitrie Basarabov, sihastrul, moare neîngropat…între două pietre…îl ia apa…și ni-l pune în Biserică.

Primul: din sec. al III-lea, celălalt: din secolul al XIII-lea.

Și s-au mântuit amândoi, în contexte diferite…nu pentru că unul era grec și altul bulgar, nu pentru că unul a fost ucis cu sulița iar celălalt pentru că a fost monah…ci pentru că amândoi au fost ortodocși autentici.

Și spun asta, pentru că suferim de multă miopie când vine vorba despre Sfinți, așa cum evreii suferă de cecitate absolută când vine vorba de Mesia.

Pentru că, într-o Ortodoxie românească, cu ortodocși întregi la minte și responsabili, nu s-ar pune niciodată problema care se pune la noi: „sunt Sfinți cei care au suferit în închisori pentru că…au fost legionari”. Sau tocmai pentru acest lucru sunt „Sfinți”, pentru că au fost „legionari” și nu: „doar ortodocși”.

Însă de când „ne sfințește”…apartenența politică? Sau de când „ne canonizează” pușcăria prin ea însăși, o facultate de teologie, simplul fapt că suntem monahi sau ierarhi, că suntem de la București și nu de la Iași?

Și oricât de penibile sunt aceste discuții…pentru unii sunt „singurele discuții” care „contează”.

Însă, după cum vedem în Viețile Sfinților, scrise de oameni cu Ortodoxia în minte și în inimă, niciodată meseria, numărul de cărți citite, la câte Biserici a fost, dacă avea 1, 95 sau 1, 35 m, dacă a fost „de dreapta” sau „de stânga”, dacă avea barbă sau nu, dacă stătea în capul satului sau mai la margine…nu sunt cele care „i-au făcut Sfinți” pe Sfinți, ci curățirea lor de patimi și umplerea lor de har din perspectiva unei atente, echilibrate și profunde cunoașteri a Ortodoxiei.

Cu indiferența noastră actuală față de militari, dacă ar fi fost după noi, nu l-am mai fi cinstit niciodată pe Sfântul Dimitrie de la Tessalonic. Ce au militarii…nu, cu teologia?

Iar pentru faptul că e grec…l-am fi lăsat „la grecii lui”…că nouă „nu ne trebuie Sfinții altora”.

Și pentru că strâmbăm din nas față de „văcari” și „sărăcani” [pentru că nouă ne plac numai „cei cu bani, avuții”]…l-am fi lăsat bulgarilor pe „Sfântul Dimitrie al lor”, că nouă nu ne trebuie „scursura societății”…

Însă, iubiții mei, Ortodoxia este singura cale a sfințeniei nu pentru fandosiții penibili, nici pentru elitiștii goi de sfințenie, nici pentru leneșii cu Ortodoxia la poartă…ci pentru oamenii paradoxali.

Pentru oameni care îmbină în viața lor lucruri de neîmbinat pentru alții: excelența cu smerenia, mintea înaltă cu cererea iertării, sărăcia cu simțul pentru ordine, echilibrul cu râvna, curăția cu cunoașterea diversă, fecioria cu bunul simț, munca cu necăutarea la sine, responsabilitatea cu spontaneitatea, umorul cu zâmbetul, curățenia cu jovialitatea, graba cu liniștea inimii…

Căci Sfinții noștri nu au fost niște inculți, niște bădărani, niște fricoși, niște iresponsabili…ci oameni  paradoxali, care au îmbinat zeci de virtuți în ființa lor, ca niște arhitecturi unice, ca niște sculpturi ale harului dumnezeiesc…care nu se confundă una cu alta.

Doar statistica îl poate confunda pe om cu un număr.

Sanctologia însă vorbește despre fiecare Sfânt în parte, reliefând particularitățile sale…întotdeauna cu numitori comuni cu toți ceilalți Sfinți.

Pentru că Sfinții sunt în felul lor…chiar dacă sunt împreună. Și noi suntem în felul nostru, și înțelegem în felul nostru, chiar dacă toți ascultăm și citim aceleași texte.

Și niciodată nu trebuie să ne închipuim că suntem alții, că trăim în alte locuri și timpuri…ci trebuie să trăim ca astăzi.

Nu să îmbrăcăm costum național la Biserică…și să avem iPadul în poșetă.

Iile, fotele, brăcinarele și traistele sunt istorie…și reactualizarea lor nu mai e posibilă…dar noi părem penibili.

Și în loc să fim ca acum, în loc să învățăm cum să ne comportăm astăzi…și cum să vorbim astăzi…și ce cultură și speranțe putem avea astăzi…noi suntem pierduți în istorie…și fără nerv pentru prezent.

Dialog ioc, la nivel larg, cu cultura, cu știința, cu alte religii și experiențe. Dacă nu contacte reale cu alții…măcar citiri despre ei, acasă.

Însă nu se vede coerență cu lumea noastră la ortodocșii români, pentru că nu se văd proiecte de ansamblu în care să fie integrați.

Ne e frică de bombe, de cataclisme, de sperietori…dar nu ne e frică de noi, de cum arătăm pe dinăuntru. Și pe mine asta mă înfioară: faptul că găsim negura în altă parte…și nu în noi!

Starea în fața Sfinților însă ne face să ne observăm puținătatea interioară. Zilele noastre de praznic nu sunt zile cu sarmale, vin și cozonaci în primul rând…ci zile de reflecție serioasă/ riguroasă/ neiertătoare față de viața noastră.

Te bucuri…dacă îți detești păcatele…și vrei viața Sfinților.

Prăznuiești duhovnicește dacă te bucuri cu bucurie venită de la Dumnezeu și nu de la mâncat câteva grame de colivă.

Coliva, vinul, cântarea împreună sunt bune și te-ngrașă la inimă dacă ești bucuros, dacă ești bucurat de Dumnezeu, dacă te veselești în inima ta, cu toată întreținerea mare și frigul de afară.

Iar în lipsa bucuriei…nu e praznic.

Pentru a fi praznic în noi, cu adevărat, trebuie să sondăm în mintea și în inima noastră după izvorul bucuriei duhovnicești. Trebuie să îl facem să țâșnească în noi prin spovedanie, prin împărtășirea cu Domnul, prin rugăciune, prin iertarea aproapelui, prin pocăință, prin cumsecădenie.

Așa vom fi în praznic! Amin!