Iubiții mei,

cred că unul dintre lucrurile pe care știm să le ratăm foarte bine e…pelerinajul. Și aceasta pentru că pelerinajul, în mintea noastră, nu mai e o minune, o descoperire, o dibuire a necunoscutului continuu…ci noi mergem undeva…știind deja ce vom găsi acolo.

Adică nu ne așteptăm să vedem altceva…decât ceea ce știm deja.

Pentru că am văzut fotografii de la fața locului…ni s-a spus…și mergem în pelerinaj la Mănăstirea nu știu care…în Ierusalim sau în Athos…tocmai pentru ca să ne confirmăm spusele altora…și nu pentru ca să ne întâlnim cu experiențe de negândit.

Ratăm pelerinajul…pentru că vedem numai prin ochii fotografici…care ne-au determinat să începem un pelerinaj/ un drum de conștiință, de suflet.

Nu, nu pledez pentru mergerea cu căruța în pelerinaj…sau pe jos…până la Ierusalim!

Nu rapiditatea pelerinajului strică pelerinajul.

Ci pelerinajul e stricat de imaginarea pelerinajului, de construirea lui monomană de către noi…după cum căsătoria, vocația, scrierea unei cărți sau construirea unei case sunt stricate tocmai de rigiditatea planului inițial…care nu știe să se adapteze, continuu, la clipa providențiată a prezentului.

Vrem să vedem…ce ne-am imaginat noi, acasă fiind, că o să vedem. Noi nu trăim acum pelerinajul…ci l-am trăit deja.

Iar dacă intervine, pe parcurs, ceva negândit de noi…atunci considerăm totul un fiasco: pentru că nu s-a pupat planul din creierul nostru cu realitatea din teren.

Însă pelerinajul e tocmai fără plan, e surpriză continuă, e întâlniri neașteptate, descoperiri ale lui Dumnezeu în viața noastră, schimbare de direcție, aprofundare a vieții noastre.

Tocmai de aceea pelerinajele nu produc nimic nou în noi: pentru că noi nu ne așteptăm la ceva radical nou în viața noastră!

Noi vrem ce am mai trăit…ce am mai simțit…să fie drumul tot la fel de lin…ca un câmp cu flori…

Și de aici și lipsa de transformări radicale în noi, de convertiri surprinzătoare, neputința noastră de a vorbi pe înțeles, de a spune ce trebuie, de a face când trebuie ce trebuie

Niște oameni rigizi, reci, calculați, indiferenți la viul noutății…pot pupa Sfinte Moaște o mie de ani…și tot nimic!

Cum să te aprinzi…dacă nu ești foc? Cum să fii uman, dacă nu iubești, nu tresari, nu ai nedumeriri, nu ai căutări, nu ai regrete? Cum să aștepți…dacă nu aștepți nimic?

Și ce ai vrea să îți aducă Dumnezeu, în viață, dacă tu nu ai mici, măcar foarte mici căutări de normalitate în viața ta?

Ratăm pelerinajele…cu multă abilitate.

Fotografiem tacticos, dăm detalii spumoase, întotdeauna ne imaginăm că „am ajuns într-un nou cer” al „sfințeniei” datorită noului pelerinaj pe care l-am făcut, rămânem cu niște însemnări, cu ceva adrese de la cei cu care ne-am ciocnit pe drum…și asta e tot!

Pelerinajul nu s-a produs…deși noi am fost în pelerinaj.

Pelerinajul ne-a lăsat la fel, în mare parte…pentru că el nu a fost un tsunami în viața noastră…ci doar o apă de ploaie…de vară…care după vreo două ore…nici nu se mai vede…din cauza absorbirii, secetoase, a pământului.

Însă, ca să nu îl pierdem, trebuie să îl lăsăm să se nască minunat. Să lăsăm pelerinajul să ne cutremure, să ne rușineze, să ne învedereze sufletul, să se facă pentru noi oglindă de văzut și treaptă de suit…spre coborârea în noi.

Și când nici nu îți mai dai seama că ești într-un pelerinaj…când ți se pare totul firesc, venit de la sine…pelerinajul devine însăși viața ta…spre Destinația finală.

Did you like this? Share it: