Toamnă grea

Dacă ar fi să crezi zvăpăierii de pe stradă sau din magazine, românul nu mai are liniște. E într-o neîncetată frământare și adâncire în/ de sine, pentru care nu mai vede ce se întâmplă în jurul lui.

Tot timpul se grăbește impresionant, pentru că are niște treburi urgente și niște afaceri foarte importante de făcut.

Se simte lovit cu privirea, descumpănit în așteptări, traversat de bulversări necunoscute interioare.

Are două feluri de a fi: ori e tacticos până la a-i zdruncina nervii celui din spate, ori e alertat de tumultul vieții căruia nu-i zărește marginile și pășește pe un covor roșu de frunze de toamnă, cu aspirațiile fumegând.

Ritmul cotidian face uneori să trepideze creierii. Unii creieri cedează și se așază cuminți pe bordură, alții înjură.

Dacă nu ești important, trebuie cel puțin să pară că ești, pentru că așa sunt și cei care apar la televizor, la OTV și pe la alte televiziuni. Adică, ei de ce să fie și tu să stai de-o parte, să nu te dai și tu în spectacol? Nu e drept.

Nu e rezonabil să privești hămesit spre ce au alții…și să nu poți să guști. Dacă nu dintr-o vilă, măcar dintr-un telefon și dacă nu dintr-o limuzină, măcar dintr-o privire ca o lămâie.

De unde rațiune dacă nu plouă cu fripturi? Pentru că noi vrem friptane sau chiar și o felie de salam, fie și ultima din viață…chiar dacă ne vindem toată țara și viitorul copiilor pentru un cârnat și-un litru de ulei.

Dar măcar să mâncăm odată bine…și apoi să nu mai trăim bine…