Statistici. Concluzii. Sublinieri. Lucruri văzute de-aproape [4]

Partea întâi, a doua și a treia

***

Mulți joacă…unii și câștigă[1]

Prea mulți bani…nemunciți…care creează discrepanțe majore în societate…

 ***

Opțiuni românești

Preluare de la Victor Roncea[2].

Concluzia: nu-ul împotriva păcatelor e încă viguros…la români.

 ***

Cinci momente de top

Concluzia zâmbitoare: femeile și moartea sunt cele care „te determină” să scrii rapid[3].

***

China și „revoluția sexuală”

„În prezent, 70% dintre jucăriile sexuale din lume se produc în China, unde există 10.000 de sex-shopuri şi unde se fabrică miliarde de prezervative anual”[4].

Mai neeufemistic spus: decadența sexuală e o afacere de miliarde. Și, mai ales, e o afacere mondializată.

 ***

Medicii României pleacă…

„Numai în primele nouă luni [ale anului 2011 n.n.] au plecat 1.900 de medici din România. Reprezentantul Ordinului Medicilor Francezi, prezent recent la Iaşi a spus că peste 2.000 de doctori români sunt înscrişi în această organizaţie şi practică medicina.

Totodată, în Franţa lucrează ca doctori peste 6.000 de medici români, a precizat preşedintele Colegiului Medicilor din România […].

Astărăstoae a precizat că exodul medicilor face ca în prezent, în România să existe 1, 9 medici la 1.000 de locuitori sau 2, 2 dacă sunt adunaţi şi stomatologii, în timp ce media europeană este 3, 7 la 1.000 de locuitori”[5].

Însă nu numai medicii pleacă din România…Și când nu om mai avea preoți, medici, avocați, muncitori, profesori, cercetători…atunci ne vom da seama de prostiile pe care le facem acum.


[1] A se vedea: http://www.loto.ro/index.php/statistici.html.

Toamna începe să zâmbească

  • Concertul integral al lui Tudor Gheorghe, în format audio, din 26 octombrie 2011, de la București. „Vremea nemâniei”, dedicat lui Grigore Vieru, filă downloadabilă. Înregistrare datorată Părintelui Arhimandrit Mihail Stanciu.
  • Despre discursul Regelui: „Pentru mine, discursul Regelui s-a auzit şi s-a simţit cu intensitatea primei proclamaţii papale ale unui anume Karol Wojtyła, care ne spunea pur şi simplu că nu trebuie să ne mai temem de nimic. Să nu-ţi mai fie frică e una din cele mai exigente fericiri de care putem avea parte, cred. Asta am ales să iau  din sfertul de oră care ne-a arătat, puţin amar, că istoria ultimilor douăzeci de ani ar fi putut arăta cu totul altfel. Asta şi încă un ceva. Zâmbetul timid şi rar. Este al Romanovilor şi nu are habar de josniciile şi meschinăriile noastre. Mi-au dat lacrimile, fără niciun pic de ruşine”. De la Zaza…
  • Noul blog al Emmei Zeicescu.
  • Scribdul cu gratuități clasice. Sperăm ca numărul lor să se înmulțească…
  • Persistența în creație înseamnă împlinire de sine.

Predică la Duminica a 22-a după Rusalii [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

de deasupra, de foarte de sus, pământul e doar un punct…Cu cât te apropii, cu cât scala devine mai mare, cu cât ne oprim privirea pe detalii…pe detaliile vieții…pe atât suntem de atenți la dramele umanității și la bucuriile ei.

Nesimțitul e întotdeauna un tren care circulă cu 300 km la oră…și care nu vede niciodată ce se întâmplă în jurul lui.

Mergând mai mereu cu mașina sau cu avionul, neintersectându-se mai deloc cu viața scăpătată și adusă de spate…având viața asigurată, nesimțind o afecțiune profundă decât pentru el și imaginea lui…nu are grijă…nici timp…nici atenție…la fața altora.

Fețele îi trec prin fața ochilor ca niște picturi…la care nu reflectă. Și chiar și atunci când află, că o anumită față e fața unui om profund, valoros, fundamental pentru această lume…el nestând toată ziua la masă cu valoarea…nu îi face nici aceea o prea mare impresie.

De aceea nu trebuie să ne mire insensibilitatea din jur…nesimțirea cât cuprinde…bădărănia nesățioasă. Pentru că acestea sunt normale în viața unor oameni care nu mai reflectă…care nu se mai opresc să mediteze, să contemple, să plângă sau să se bucure în/ prin intermediul a ceea ce văd.

A trecut vremea scrisorilor: necesită mult efort…și chiar știință de carte. Un telefon rapid și neglijent…sau un sms inexpresiv consumă repede „relația” dintre noi.

Ne urâm ca și când ne-am iubi.

Ne privim ca și când ne-am înțelege reciproc.

Ne dăm cu părerea ca și când am înțelege.

Stăm o viață unii lângă alții și abia înțelegem trei fire de adevăr despre ceilalți.

Ba suntem prea grăbiți să vedem, prea proști ca să înțelegem, prea meticuloși ca să apreciem sau prea neindulgenți ca să iertăm.

O sete după autodistrugere…după smulgerea cărnii după altul…un dor de moarte și de țicneală…o aspirație spre aventură și spre indecență…explorăm toată murdăria…călcăm în picioare toată frumusețea…suntem noi fără să fim noi, cei care ar trebui să fim…și nu mai știm care sunt paleativele, medicamentele, remediile.

Și pentru că nu mai știm ce să facem…dar dorim o lume de vis, o lume doar pentru noi, o lume „impecabil de curată”…ne reținem și de la cele mai elementare gesturi de normalitate.

A da o bucată de pâine sau un pahar de apă…e cel mai ușor lucru…pentru că aruncăm zilnic tone de resturi la gunoi. A ajuta cu un zâmbet și cu un cuvânt, a sta de vorbă, a mângâia, a face ceva pentru cineva e cel mai natural lucru cu putință…pentru că noi nu suntem roboți și nici fiare sălbatice…ci oameni, creați după chipul lui Dumnezeu, cu dorul de El și de comuniune.

Bogatul de azi, din parabolă [Lc. 16, 19-31] nu e pus la zid de Domnul…pentru că nu l-a ajutat pe Sfântul Lazaros în mod zilnic…ci pentru că nu l-a văzut niciodată. Sau l-a văzut de fiecare dată, i-a stat ca un nod în gât…dar nu a aruncat în el cu nicio pâine…măcar de nervi…dacă nu din umanitate.

Iar Sfântul Lazaros, sărac și bolnav, nu a fost primit în Rai din cauză că a murit la poarta bogatului…ci pentru că a stat în credință până la sfârșit…chiar dacă ar fi avut o mie de motive să nu fie om curat la suflet…în mijlocul unei lumi mai câinoasă decât câinii.

Da, e o palmă imensă dată conștiinței noastre amănuntul, cum că câinii îi lingeau bubele [v. 21]!

Și câinii nu merg la Biserică, ca să audă Evanghelia!

Câinii nu sunt ortodocși…dar se comportă ca niște ortodocși, ei, și alte multe feluri de animale și păsări…dându-ne prilejul să ne minunăm de curajul lor, de răbdarea lor, de sagacitatea și de paternitatea lor.

Pentru că din fire fac aceste lucruri…și firea lor e bună…ca și a omului…pentru că suntem creația lui Dumnezeu, a Celui Preabun și Preaînțelept.

De ce ne comportăm ca neoamenii? Din cauza patimilor pe care le-am născut în noi și față de care ne comportăm ca față de adevărata noastră fire/ normalitate.

Însă patima e tocmai ceea ce nu ne caracterizează ca oameni!

Răutatea, pofta de plăcere, dorința de bani, mândria, mânia, nesimțirea, necredința, nedreptatea, minciuna, violența și tot șirul lor imens, al patimilor, sunt vătămarea gravă a umanității, sunt rușinea și nu bucuria și demnitatea noastră!

De aceea în Iad, în locul de chin [v. 28], bogatul nesimțit e în văpaie [v. 24], în văpaia neiubirii de Dumnezeu, în văpaia iubirii de sine…care e inconsistentă și chinuitoare.

Sfântul Lazaros e în comuniune cu cei pe care nu îi cunoscuse în viața lui, pe viu…dar la care s-a alăturat prin viața lui martirică…pentru că a răbda boala, suferința și sărăcia e un martiriu imens.

S-a curățit prin suferință, s-a luminat prin răbdare, s-a înțelepțit din relația lui cu Dumnezeu. El, Sfântul Lazaros, nebăgatul în seamă, umilitul, față de care oamenii erau indiferenți.

În timp ce bogatul s-a umplut de orgoliu, s-a afundat în plăcere, a vrut veșnicia clipei…și a rămas, și după moarte, în dorința după materie, în dorința după plăcere…pe care slava lui Dumnezeu nu i-o alină ci i-o înmulțește în ființa lui.

O, da, suntem puși să alegem! Deja ne trăim alegerea.

Unii se prefac că sunt ortodocși…alții chiar sunt…unii fac ceva concret pentru ei și pentru întreaga umanitate…pe când alții pictează năluciri în ființa lor.

Încă de acum ne alegem/ ne separăm unii de alții interior prin dorurile noastre.

Mi-am dat seama că m-am dezlipit de lumea de dinainte…din momentul când am început să fiu om al Bisericii. Eu am simțit asta din plin…dar și cei care mă cunoscuseră mai înainte.

Și cu cât m-am dezlipit de un mod lumesc de a gândi și de a exista…cu atât mi-am pierdut prietenii care gândeau lumesc…și mi-am câștigat, de partea mea, prietenia și atenția celor duhovnicești.

Mă refer aici la prietenia de intimitate…și nu la vorbitul cu toată lumea. Dimpotrivă, vorbesc cu mai mult curaj și cu mai multă bucurie cu toată lumea…pentru că știu că acum…sau pe viitor…oamenii se pot schimba.

Ieri, după Sfânta Liturghie, o doamnă cu care am vorbit ceva intim, acum vreo 10 ani de zile, pe când nu eram preot…a venit să îmi mulțumească.

Atunci i-am destăinuit niște taine ale vieții duhovnicești…ce simți și trăiești în anumite momente, tu, creștinul ortodox, și după 10 ani…trăind o anume experiență mistică…a venit să îmi mulțumească pentru faptul că i-am spus despre ea, înainte cu mult ca să fie proprie ei…și acum a înțeles. A înțeles concretețea cuvintelor…sau cum cuvintele au devenit realitate…pentru că erau realitate.

Și asta mă face să vorbesc lucruri mari, de multă finețe, cu mulți oameni…cu toate că știu și înțeleg nivelul lor…pentru că nu știu ce vrea să facă Dumnezeu cu semințele adevărului din mintea și din inima oamenilor.

Noi trebuie să semănăm cuvântul, să îl împărtășim oamenilor…și să Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne uimească.

Pentru că nu știm care vor fi Sfinții lui Dumnezeu, unde sunt acum viitorii lui Sfinți, ce fac ei…și cine sunt. Pentru că și eu eram unul nesimțitor…și neatent la voia lui Dumnezeu.

De aceea grija mea, efortul meu pentru a predica…pe oboseală și neoboseală…în grabă sau mai extins: pentru că cineva sau mai mulți au nevoie întotdeauna de cuvinte din partea lui Dumnezeu.

Și azi, în această duminică, ținând cont de faptul că mâine, 31 octombrie 2011 împlinesc 34 de ani de viață, sunt recunoscător celor care au scris, au vorbit, mi-au vorbit…pentru că m-au umplut de experiența lor și de viața lui Dumnezeu.

Dacă ei tăceau…eu eram mai puțin frumos în gânduri și în simțăminte. Frumusețea lor m-a inundat și pe mine…și pe toți cei care citim cărțile și cuvintele Sfinților și ale Părinților noștri.

În concluzie: să nu așteptăm minuni ca să fim oameni credincioși ci să fim credincioși tocmai pentru a vedea minunile lui Dumnezeu inundându-ne. Pentru că fiecare zi e o minune…dacă Îl lăsăm pe Cel Preaminunat să ne umple de văpaia iubirii Sale, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Sermon on the 22nd Sunday after Pentecost [2011]

Beloved brothers and sisters in the Lord,

The lack of mercy makes us fall from the state of rational beings, as we see happening in the parable of the rich man [Luke 16, 19-31] of today. For that what he did not…did for Lazarus the dogs of the rich man.

The dogs have come…and „licked his sores” [v. 21, acc. GNT]. And this, undoubtedly, for that we must be man and not dogs at soul with our neighbor.

And the Lord does not incriminate here the wealth, in first row…but he highlights the social catastrophe that produces the indifference to others.

The prosperity is a test of our character.

When we have sufficiently…better said: when God gives us to have greatly…He put us to the test, for that He would see and we see…if we remain people with character…when we are rich.

But Lazarus, Saint Lazarus, is not poor and sick but only for that the rich man to show his callousness/ insensibility…but because poverty, disease, failure are on the agenda.

The rich may be, at least once, compassionate with Lazarus. Lazarus jumped in his eyes…because he was at his gate [v. 20].

Namely the rich man should not make too many efforts for that to be human…because it was enough to see Lazarus, the man who stands on his door…and to help him.

And this thing tells us, that the mercy begins with the first which we see…with who is with us. For that the mercy is a trait of the human’s character, just his dignity, his personal brightness.

We are people as long we have compassion and sincerity in relations between us.

Because God is the source of the interpersonal relations…and He does not support boorishness, imposture, lack of decency in the face of the dramas of humanity.

And our postmodern mentality is very indecent with the personal dramas then when in the cases are rich, influential men…and very indifferent with disasters from the lives of the poor and helpless.

That is why the news of dead and wounded arrived some boring enumerations. We expect someone to die, to be any earthquake, any fire, and any failure of an aircraft…because we have learned with catastrophes, with morbidity.

We look at these images with detachment…and even with irony. And this, because we are just as sick as the rich man from the parable…we are sick of callousness.

And the rich man began to see the disease of callousness just after what he died…and he arrived in the hell of unloved to God [v. 23].

Because the Hell is an expression of our hearts, cold and indifferent, to God’s boundless love for us. The Hell is us, which are no longer passionated than the love of ourselves, at a rapacious desire to have and to destroy everything is beautiful around.

The Hell is a flame [v. 24], an unbearable flame for the soul closed at relations and love, for that is the unbearableness of the Gods love toward people.

Saint Lazarus is together with Saint Abraham and all Saints not because he was poor…but because he accepted and has lived the condition of the poor, helpless and sick all the way…in faith and patience.

For that the patience of faith is put here in antithesis with a perpetual callousness. And when the rich man asks mercy for his house [v. 28]…also he prays that a selfish…because he thinks only at his brothers.

Only that, being in Hell, the rich man tells the truth about himself: is into a place of torment [Ibidem]. Because indifference, callousness, boorishness is not without real consequences, direct, in our being.

Therefore we build our Hell from here, with all the passion and the sin that we collect in our bosom. We build it… instead of systematically destroying it through repentance and through confession of our sins.

But from the last verse, we learn that obedience to God is more important than miracles [v. 31].

Saint Lazarus endured in faith…being unheeded…and without to have part of a miracle. But he did not drop at the faith in God…the thing that he would have done in the pathetic state in which he was.

The conclusion of the parable? Virtue will be rewarded with true by God…even if people see it or see it not in us. And the holy life is priceless virtue, because it is imperishable.

And when this world will transfigure…then will remain imperishable holiness…and all we will see the crucial importance of life now, what we did with it and what we became because of it.

Live well and die well! Die into resurrection of life! For that is death to life, joy and eternal life. Amen!

Sfânta Liturghie de pe Colina Patriarhiei Române [27 octombrie 2011]

Fragmente audio din transmisia live a Radio Trinitas.

Partea întâi și a doua.

86.2 MB

42.9 MB

Predicile patriarhale.

52.5 MB

Cuvântul Preafericitului Părinte Teodoros al II-lea, Patriarhul Alexandriei, la Sărbătoarea Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou

Preafericirea Voastră, Preafericite Părinte Daniel, Patriarh al României,
Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre, iubiţi fraţi în Domnul şi împreună liturghisitori,
Excelenţele voastre, Domnilor reprezentanţi ai autorităţilor de Stat,
Binecuvântat popor al lui Dumnezeu,

În Taina Dumnezeieştii Euharistii se arată şi se exprimă în chip desăvârşit dragostea nemărginită, mila şi prezenţa iubitoare veşnică a lui Dumnezeu în lume. Totodată, Taina Jertfei Domnului arată calea duhovnicească pe care avem datoria sfântă să o străbatem în viaţă, ca să dăm mărturia cea bună şi să devenim sfeşnice luminoase şi sare a pământului. În felul acesta, urmăm pilda Sfinţilor Bisericii noastre, care, păşind pe calea cea strâmtă, s-au făcut, pentru totdeauna purtători ai harului Sfântului Duh.

Astăzi, avem deosebita cinste de a săvârşi sfânta slujbă a Jertfei nesângeroase alături de Preafericirea Voastră, răspunzând cu plăcere la invitaţia pe care ne-aţi adresat-o cu amabilitate, în duhul dragostei frăţeşti, aceea de a vizita Preasfânta Biserică din România şi de a prăznui împreună sfânta pomenire a Cuviosului Dimitrie cel Nou, Apărătorul şi Ocrotitorul Bucureştilor. Pentru poporul român, pomenirea acestui Sfânt, care se săvârşeşte întru miros de bună mireasmă duhovnicească, înseamnă izbăvirea din nevoi şi întărire în dreapta credinţă.

Cuviosul Dimitrie L-a iubit din tot sufletul pe Hristos, s-a luptat lupta cea bună a bunei credinţe şi a preaslăvit pe Dumnezeu în cuvânt şi faptă. El a primit din belşug Dumnezeiescul Har şi, mai ales, harisma facerii de minuni, întrucât şi-a trăit viaţa sub semnul răbdării în tăcere, al privegherii în rugăciune, al acriviei în împlinirea voinţei dumnezeieşti, luând aminte totdeauna la mărturisirea adevărului Evanghelic.

Slăvit să fie, aşadar, numele Preabunului Dumnezeu, Care necontenit evidenţiază roadele lucrării Sfântului Duh în mijlocul neamului sfânt al creştinilor ortodocşi, şi-i arată lumii pe sfinţii Săi, din toate veacurile, de la începutul răspândirii cuvântului Sfintei Evanghelii până în zilele noastre.

În formularea propovăduirii cuvântului Sfintei Evanghelii, un rol determinant l-au avut, pentru întreaga Biserică, deschizătorii de drumuri în tainele teologiei, care au trăit pe pământul Egiptului. După predicarea cuvântului lui Dumnezeu cel de viaţă purtător şi mucenicia, la anul 68 după Hristos, a Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu, Luminătorul Egiptului, în această ţară roditoare a Nilului, au apărut mari personalităţi creştine, între care se numără scriitori bisericeşti ca Origen, Clement Alexandrinul şi Panten, asceţi şi monahi precum Sfântul Antonie cel Mare, Cuvioşii Pahomie, Pimen şi Isidor Pelusiotul, Părinţi şi învăţători ai lumii, cum au fost Arhiepiscopii şi Patriarhii Alexandriei, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Chiril şi Sfântul Ioan cel Milostiv. Aceştia, găsind aici un pământ roditor duhovniceşte, au dezvoltat învăţătura creştină şi au făcut să strălucească peste veacuri lumina ei. Această învăţătură constituie comoara duhovnicească de mare preţ lăsată ca patrimoniu sfânt celorlalte Biserici Ortodoxe.

Moştenirea transmisă de ei a stat la originea legăturilor duhovniceşti dintre străvechea Biserică a Alexandriei şi Biserica Ortodoxă Română. Sunt legături trainice statornicite de veacuri şi călite în focul trecerii timpului. Ele au luat forma susţinerii reciproce în momentele critice de răscruce ale istoriei bisericeşti, în general, şi mai ales ale perioadei cuprinse între sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Aşa au înaintat Bisericile Noastre împreună, pe căile istoriei, în duhul iubirii fraterne.

Pe de o parte, Biserica Alexandriei, prin intermediul unor patriarhi, mitropoliţi, episcopi şi simpli clerici sau monahi, a oferit un nepreţuit ajutor misionar şi teologic Bisericii Române, în lupta dusă pentru păstrarea identităţii ortodoxe autentice în faţa influenţelor religioase apusene.

La rândul ei, Biserica Ortodoxă Română şi domnitorii Principatelor dunărene au oferit în schimb susţinere materială Tronului Patriarhal al Sfântului Marcu darul susţinerii materiale, dar de importanţă vitală pentru supravieţuirea sa în vremurile grele ale dominaţiei otomane.

Caracteristic este faptul că, dintre cei 17 patriarhi care au păstorit în Alexandria, de la sfârşitul secolului al XVI-lea până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, 10 au călătorit în Principatele dunărene, unde au propovăduit credinţa adevărată şi au combătut prozelitismul subversiv exercitat de propaganda catolică.

Doi dintre ei, patriarhii Mitrofan Critopulos şi Nichifor au trecut la cele veşnice în cursul călătoriilor făcute în Ţările Române, în timp ce patriarhul Matei Psaltul a fost întronizat în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti. Desigur, nu este întâmplător faptul că, în această perioadă, urcă pe Tronul Sfântului Evanghelist Marcu arhipăstori aparţinând, prin devotament, Bisericii Răsăritene de pretutindeni, şi care au fost străluciţi apărători ai dogmelor credinţei dreptmăritoare, în frunte cu Sfinţii Meletie Pigas şi Chiril Lucaris, patriarhii Alexandriei.

Primul dintre ei, Sfântul Meletie Pigas (1590-1601) încuraja şi ridica moralul voievozilor Mihnea al II-lea al Ţării Româneşti şi Petru cel Şchiop al Moldovei, prin scrisori adresate lor încă din vremea când era protosinghel al Tronului alexandrin. Totodată, manuscrise cu operele sale privind învăţătura de credinţă Ortodoxă şi combaterea primatului papei de la Roma circulau şi în Ţările Române, pentru luminarea dreptcredincioşilor creştini. Dar, şi ca locţiitor al Tronului Ecumenic, după moartea patriarhului Ieremia, în septembrie 1597, Meletie Pigas a apărat revendicările îndreptăţite ale românilor, în calitate de mijlocitor între Înalta Poartă şi Voievodul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul.

De asemeanea, al doilea dintre ei, Sfântul Chiril Lukaris, însoţit de către viitorul patriarh al Alexandriei, Mitrofan Critopoulos, vizita, pe la anul 1613, Ţara Românească la invitaţia Voievodului Radu Mihnea. În cursul şederii de doi ani, aici, a străbătut neobosit Principatele pomâne şi, prin cuvântări şi predici, a contribuit substanţial la luminarea credincioşilor din Ţările Române, în ceea ce priveşte deosebirile dogmatice dintre ortodocşi şi catolici. El a săvârşit şi slujba de sfinţire a bisericii Mănăstirii Sfânta Treime, din Bucureşti, astăzi Mănăstirea Radu Vodă.

Totodată, el a primit multe donaţii, între care, la loc de frunte se află închinarea Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului din Stăneşti-Vâlcea, Patriarhiei Alexandriei. Veniturile realizate din gestionarea proprietăţilor dependente de această mănăstire, dar şi de alte mănăstiri, care aveau să fie închinate mai târziu, au susţinut substanţial Tronul Patriarhal, până la confiscarea averilor mănăstireşti în luna decembrie 1863.

A doua călătorie misionară în Ţara Românească a patriarhului Chiril Lukaris a avut loc la începutul anului 1620, cu puţin timp înainte ca Sfântul Sinod al Tronului Ecumenic – atunci vacant – să-l transfere din Alexandria la Constantinopol. Păstorirea sa, plină de peripeţii, nu i-a îngăduit să viziteze încă o dată Ţările Române, însă a păstrat legături de suflet cu locuitorii acestora, chiar până la moartea sa mucenicească, în 27 iunie 1638.

Cu toate acestea, călătorii misionare pe pământul românesc au efectuat şi alţi întâistătătorii din Alexandria. Astfel, la anul 1618, este menţionată în documente prezenţa la Târgovişte a patriarhului Gherasim Spartaliotis (1620-1636), ca arhimandrit atunci; din corespondenţa acestuia reiese că, în deceniul al III-lea al secolului al XVII-lea, s-a îngrijit să trimită grupuri de propovăduitori în Principatele dunărene, sub îndrumarea preotului Ioanichie, viitor patriarh al Alexandriei.

De asemenea, Partenie I, Patriarhul Alexandriei (1678-1688), a întreprins şi el călătorii misionare în Ţările Române pentru a le oferi sprijin spiritual. Astfel, în anul 1683, acesta a dat binecuvântarea pentru traducerea în limba română a Dumnezeieştii Liturghii şi publicarea acesteia într-o ediţie nouă, la Iaşi de către mitropolitul Dosoftei.

Succesorul său în tronul patriarhal, Sfântul Gherasim Palladas (1688-1710) a menţinut strânse legături cu domnitorii români. Împreună cu Patriarhul Hrisant al Ierusalimului, în timpul celei de a treia călătorii în Ţările Române, a instalat în Tronul Mitropolitan din Bucureşti pe Antim Ivireanul, episcopul Râmnicului, în Duminica Ortodoxiei din anul 1708.

Legături strânse cu domnitorii şi poporul român a avut şi Patriarhul Samuil Kapasulis al Alexandriei (1710-1723). Persoana lui se bucura de o apreciere şi încredere atât de mare, încât, în cursul şederii sale de trei ani în Ţările Române, între 1715-1718, a fost chemat, ca unul care avea titlul de judecător al lumii, să rezolve chestiuni delicate ce provocau disensiuni.

Părintele duhovnicesc al domnitorului Constantin Mavrocordat a fost Patriarhul Matei (1746-1765), denumit psaltul, pe vremea când era stareţ al Mănăstirii Zlătari din Bucureşti, cu titlu de Mitropolit al Libiei. Pe toată durata patriarhatului său, Matei a purtat corespondenţă familiară cu domnitorul Ţării Româneşti. Scrisorile sale poartă amprenta dragostei părinteşti faţă de binefăcătorul său şi a dispoziţiei inepuizabile de a-l călăuzi şi sfătui oricând.

Despre continuarea acestor legături există multe mărturii în corespondenţa patriarhală. Cu toate acestea, călătoriile Întâistătătorilor Bisericii din Alexandria au încetat, în primul rând, din cauza evoluţiilor istorice, a tulburărilor şi reaşezărilor din Imperiul Otoman.

Tradiţia vizitelor efectuate de patriarhii Alexandriei în Ţările Române a fost reînviată, în luna iunie a anului 1958, de către Patriarhul Hristofor al II-lea (1939-1967), cu prilejul aniversării unui deceniu de patriarhat al pururea pomenitului Patriarh Justinian al României (1948-1977).

Aceasta fusese precedată de vizita la Alexandria, în luna mai a anului 1927, a primului patriarh al României, Miron Cristea (1925-1939). Vizita Patriarhului Miron constituia expresia recunoştinţei pentru acordul dat de străvechea noastră Patriarhie, atât pentru proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (25 aprilie 1885), cât şi pentru ridicarea acesteia la demnitatea de Patriarhie (25 februarie 1925).

Legăturile spirituale s-au reînnoit prin vizita efectuată, la sfârşitul anului 1971, de către Patriarhul Nicolae al VI-lea al Alexandriei (1968-1986), care a participat la prăznuirea pomenirii Cuviosului Dimitrie cel Nou, sărbătorit astăzi. La rândul său, Patriarhul Justinian al României a participat la sfinţirea reşedinţei patriarhale din Alexandria, în ziua de 29 noiembrie 1971.

În sfârşit, pururea pomeniţii noştri înaintaşi, binecunoscutul Partenie al III-lea, părintele Nostru duhovnicesc, şi Petru al VII-lea au vizitat Biserica din România în anii 1996 şi, respectiv, 2003. Atunci, am avut şi eu binecuvântarea, să fac parte din delegaţia însoţitoare a pururea pomenitului Patriarh Partenie al III-lea, în cursul vizitei sale în România pe atunci având demnitatea de episcop de Cirene.

Iar astăzi, dăm slavă Domnului nostru Iisus Hristos, Întemeietorul Bisericii, că revenim în pelerinaj la Bucureşti, în calitate de Întâistătător al Tronului patriarhal din Alexandria, care deţine locul al II-lea în Dipticele Bisericii Ortodoxe şi, totodată în calitatea de continuator al legăturilor noastre frăţeşti.

Preafericirea Voastră,

Prin cuvântul nostru, am încercat să prezentăm din punct de vedere istoric relaţiile multi-seculare desfăşurate în duhul dragostei în Hristos şi al reciprocităţii care călăuzesc Bisericile Noastre. Ceea ce dorim să subliniem este faptul că aceste relaţii sincere şi foarte bune vor continua spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul sufletesc al poporului creştin din Patriarhiile noastre.

Prin aceste relaţii urmărim, totodată, să dăm împreună mărturia ortodoxă în faţa lumii contemporane atât de tulburate. Lumea doreşte să cunoască Adevărul astăzi, când au loc multe schimbări radicale la nivel mondial. Responsabilitatea noastră este să proclamăm cu timp şi fără timp unitatea pe care o avem în legătura dragostei şi să rămânem statornici în tot ceea ce Sfânta noastră Biserică a instituit prin Sinoadele ecumenice şi locale.

Continuitatea istorică şi legătura dragostei constituie premiza indiscutabilă şi, totodată, certitudinea că trăirea duhovnicească a Bisericii se va continua şi în viitor.

Pe de o parte, se va continua în centrele bisericeşti şi în jurisdicţiile lor, aşa cum acestea au fost clarificate şi stabilite irevocabil prin sfintele canoane şi tomosurile de întemeiere a Bisericilor, iar pe de altă parte se va propovădui la toate neamurile, după porunca lui Hristos Cel Înviat: „Mergând, învăţaţi toate neamurile”, în spiritul fidelităţii faţă de moştenirea duhovnicească lăsată de Sfinţii Apostoli.

Iată care este cerinţa noilor realităţi sociale şi culturale: sprijinirea reciprocă şi întrajutorarea tuturor, întrucât lucrarea Patriarhiilor, fie străvechi, fie apărute ulterior în istorie, este unitară, aşa cum Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică este neîmpărţită.

Încheind cuvântul nostru, Vă mulţumim călduros pentru dragostea, primirea cordială şi ospitalitatea Preafericirii Voastre. La rândul nostru, Vă încredinţăm că cinstim şi respectăm Biserica Ortodoxă Română şi Sfântul Sinod al Înaltpreasfinţiţilor şi Preasfinţiţilor arhierei din jurul Preafericirii Voastre. În aceste momente, Vă îmbrăţişăm pe toţi cu sărutarea frăţească a dragostei în Domnul.

Cu aceeaşi sărutare, îmbrăţişăm cinstitul cler, care slujeşte jertfelnic Biserica lui Hristos din România. Îmbrăţişăm pe nevoitorii monahi şi monahii şi pe întregul popor român credincios. Tuturor le împărtăşim, din toată inima, binecuvântarea Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu, Luminătorul şi Ocrotitorul Patriarhiei Noastre, prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel adresate Efesenilor Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, în cei sfinţi. (Efeseni 1, 17-18). Amin!

***

Mesajul Preafericitului Părinte Maxim, Patriarhul Bulgariei, la Sărbătoarea Ocrotitorului Bucureştilor, 27 octombrie 2011:

Către
Preafericirea Sa
Daniel, Patriarhul României,
Bucureşti

Preafericirea Voastră, iubite în Hristos frate şi conslujitor,

Astăzi, 27 octombrie, când Sfânta Biserică Ortodoxă cinsteşte memoria sfântului Dimitrie cel Nou din Basarabov, ocrotitorul oraşului Bucureşti, capitala României, primiţi din numele nostru şi din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare, salutări frăţeşti şi urări de sănătate, însufleţire duhovnicească şi prosperitate în fapta Evangheliei, către care, după cuvintele Apostolul popoarelor (Rom. 1:1) toţi suntem permanent chemaţi.

Rugăciunile Sfântului Dimitrie cel Nou, Dătătorul de viaţă să vă întărească pe drumul nu atât de uşor, dar nobil al slujirii Voastre patriarhale, pentru prea mărirea numelui Său între popoare şi răspândirea buneivestiri la toată făptură (Mat. 28:19).

Cinstirea Sfântului Dimitrie cel Nou este foarte scumpă şi pentru creştinii ortodocşi din Bulgaria şi stă drept mărturie pentru legăturile frăţeşti străbune dintre poporul bulgar şi poporul român. Cu rugăciune de mulţumire către Dumnezeu, nu de mult, noi am primit o părticică din sfintele moaşte ale preacuviosului, predată nouă cu binecuvântarea vrednicului şi întotdeauna pomenitului vostru predecesor, Patriarh Teoctist.

Mănăstirea din Basarabovo, care se afla în graniţele eparhiei bulgare de Ruse, în care preacuviosul s-a ostenit călugăreşte şi unde scumpul dar frăţesc a fost aşezat spre păstrare şi închinare, este un centru duhovnicesc secular şi de meditaţie pentru creştinii ortodocşi ale Bisericilor noastre surori.

Preafericirea Voastră,

Vă felicităm încă o dată cu ocazia sărbătorii Sfântului Dimitrie din Basarabov, care este ocrotitor spiritual al capitalei voastre de Dumnezeu protejată, rugăm Domnul să ne întărească puterile spirituale şi aşa în iubire frăţească comună şi fapte bune, să continuăm să zidim casa lui Dumnezeu care este ‘Biserica Dumnezeului celui Viu, stâlpul şi temelia adevărului’ (1 Tim. 3:15).

Ne recomandăm sfintelor voastre rugăciuni şi rămânem Preafericirii Voastre în Hristos frate şi conslujitor,

Preşedintele Sfântului Sinod

Maxim, Patriarhul Bulgariei

***

Mesajul Preafericitului Ieronim, Arhiepiscopul Atenei şi al întregii Elade la Hramul Catedralei Patriarhale, Bucureşti, 27 octombrie 2011:

Cu multă bucurie duhovnicească, izvorâtă din adâncul inimii, am primit şi, cu mare mulţumire sufletească, am răspuns invitaţiei Preafericirii Voastre de a participa la manifestările sărbătoreşti atât de însemnate, desfăşurate cu prilejul sfintei pomeniri a ocrotitorului Bucureştilor, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, apărătorul şi izbăvitorul poporului român bincredincios. Aşadar, cu iubire de frate în Hristos şi iubitor de prăznuire fiind, sărbătorim şi noi împreună cu Preafericirea Voastră în dragoste şi comuniune frăţească.

De aceea, dorim să fim părtaşi la bucuria Bisericii Ortodoxe Române soră, în cursul acestor ceremonii şi sfinte adunări ale poporului, pentru săvârşirea dumnezeieştilor slujbe.

Cu suflet curat, trimitem, prin Înaltpreasfinţitul Hrisostom, Mitropolit de Patra Cinstitului cap al Sfântului, Slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol Andrei cel întâi chemat, podoaba şi lauda oraşului Patra, unde Dumnezeiescul Har a binevoit să se pună cinstita cruce a muceniciei sale drept piatră de temelie, pe care s-a înălţat Sfânta Mitropolie din acel loc.

Cu adâncă emoţie, preaslăvim pe Domnul, deoarece, în acest fel, se dă fiilor duhovniceşti ai Bisericii Ortodoxe Române, posibilitea de a primi har şi binecuvântare de la slăvitul Apostol Andrei, care a urmat pătimirilor Mântuitorului nostru Hristos şi s-a învrednicit să fie întemeietor, şi ocrotitor al Bisericii Constantinopolului şi al poporului dreptcredincios din Patra.

Totodată, preaslăvim pe Dumnezeu şi pentru că, prin venirea în România a Înaltpreasfinţitului Hrisostom, Mitropolit de Patra, ca delegat al Preasfintei Biserici a Greciei, ni se dă prilejul să vestim, cu glas mare, pretutindeni, unitatea în Iisus Hristos şi comuniunea dintre Bisericile noastre Ortodoxe surori, potrivit datinilor sfinte lăsate de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi.

Aceste preasfinte moaşte izvorâtoare de har, care sunt mai de preţ decât orice comoară şi pietre scumpe, vor înflori îmbelşugat, în timpul şederii lor în România, spre desfătarea sufletească, întărirea şi sfinţirea credincioşilor. Vor străluci „în mijlocul casei” Bisericii Preafericirii Voastre, ca o nesecată comoară de binecuvântare şi sfinţire. Comoara aceasta va îmbogăţi sufletele şi le va potoli foamea de har sfinţitor, va aduce izbăvire şi va revărsa tămăduiri.

Totodată, prezenţa acestor sfinte moaşte aduse spre închinare va propovădui tuturor Harul lui Dumnezeu care pururea sălăşluieşte în ele, izvorând din puterea dumnezeiască, şi care răsplăteşte întotdeuna sufletele cu mântuire, luminare şi tămăduire.

Transmiţându-vă urări din partea Bisericii Ortodoxe a Greciei, care este de origine apostolică paulină, şi întărindu-ne pe unitatea aceleiaşi credinţe în Hristos împărtăşită deopotrivă de popoarele noastre, vă urăm din tot sufletul ca Domnul Hristos, Adevăratul nostru Dumnezeu, Cel ce este minunat întru sfinţii Săi să Vă dea putere în cinstita slujire de întâi ierarh al Bisericii Ortodoxe Române şi să reverse din belşug harul binecuvântărilor Sale, izvorâte din comorile dumnezeieşti, peste clerul şi poporul român cel iubitor de Dumnezeu, aflat în jurul Preafericirii Voastre. Amin!

S. S. † Ieronim al II-lea,
Preşedintele Sfântului Sinod