Predică la Duminica a 22-a după Rusalii [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

de deasupra, de foarte de sus, pământul e doar un punct…Cu cât te apropii, cu cât scala devine mai mare, cu cât ne oprim privirea pe detalii…pe detaliile vieții…pe atât suntem de atenți la dramele umanității și la bucuriile ei.

Nesimțitul e întotdeauna un tren care circulă cu 300 km la oră…și care nu vede niciodată ce se întâmplă în jurul lui.

Mergând mai mereu cu mașina sau cu avionul, neintersectându-se mai deloc cu viața scăpătată și adusă de spate…având viața asigurată, nesimțind o afecțiune profundă decât pentru el și imaginea lui…nu are grijă…nici timp…nici atenție…la fața altora.

Fețele îi trec prin fața ochilor ca niște picturi…la care nu reflectă. Și chiar și atunci când află, că o anumită față e fața unui om profund, valoros, fundamental pentru această lume…el nestând toată ziua la masă cu valoarea…nu îi face nici aceea o prea mare impresie.

De aceea nu trebuie să ne mire insensibilitatea din jur…nesimțirea cât cuprinde…bădărănia nesățioasă. Pentru că acestea sunt normale în viața unor oameni care nu mai reflectă…care nu se mai opresc să mediteze, să contemple, să plângă sau să se bucure în/ prin intermediul a ceea ce văd.

A trecut vremea scrisorilor: necesită mult efort…și chiar știință de carte. Un telefon rapid și neglijent…sau un sms inexpresiv consumă repede „relația” dintre noi.

Ne urâm ca și când ne-am iubi.

Ne privim ca și când ne-am înțelege reciproc.

Ne dăm cu părerea ca și când am înțelege.

Stăm o viață unii lângă alții și abia înțelegem trei fire de adevăr despre ceilalți.

Ba suntem prea grăbiți să vedem, prea proști ca să înțelegem, prea meticuloși ca să apreciem sau prea neindulgenți ca să iertăm.

O sete după autodistrugere…după smulgerea cărnii după altul…un dor de moarte și de țicneală…o aspirație spre aventură și spre indecență…explorăm toată murdăria…călcăm în picioare toată frumusețea…suntem noi fără să fim noi, cei care ar trebui să fim…și nu mai știm care sunt paleativele, medicamentele, remediile.

Și pentru că nu mai știm ce să facem…dar dorim o lume de vis, o lume doar pentru noi, o lume „impecabil de curată”…ne reținem și de la cele mai elementare gesturi de normalitate.

A da o bucată de pâine sau un pahar de apă…e cel mai ușor lucru…pentru că aruncăm zilnic tone de resturi la gunoi. A ajuta cu un zâmbet și cu un cuvânt, a sta de vorbă, a mângâia, a face ceva pentru cineva e cel mai natural lucru cu putință…pentru că noi nu suntem roboți și nici fiare sălbatice…ci oameni, creați după chipul lui Dumnezeu, cu dorul de El și de comuniune.

Bogatul de azi, din parabolă [Lc. 16, 19-31] nu e pus la zid de Domnul…pentru că nu l-a ajutat pe Sfântul Lazaros în mod zilnic…ci pentru că nu l-a văzut niciodată. Sau l-a văzut de fiecare dată, i-a stat ca un nod în gât…dar nu a aruncat în el cu nicio pâine…măcar de nervi…dacă nu din umanitate.

Iar Sfântul Lazaros, sărac și bolnav, nu a fost primit în Rai din cauză că a murit la poarta bogatului…ci pentru că a stat în credință până la sfârșit…chiar dacă ar fi avut o mie de motive să nu fie om curat la suflet…în mijlocul unei lumi mai câinoasă decât câinii.

Da, e o palmă imensă dată conștiinței noastre amănuntul, cum că câinii îi lingeau bubele [v. 21]!

Și câinii nu merg la Biserică, ca să audă Evanghelia!

Câinii nu sunt ortodocși…dar se comportă ca niște ortodocși, ei, și alte multe feluri de animale și păsări…dându-ne prilejul să ne minunăm de curajul lor, de răbdarea lor, de sagacitatea și de paternitatea lor.

Pentru că din fire fac aceste lucruri…și firea lor e bună…ca și a omului…pentru că suntem creația lui Dumnezeu, a Celui Preabun și Preaînțelept.

De ce ne comportăm ca neoamenii? Din cauza patimilor pe care le-am născut în noi și față de care ne comportăm ca față de adevărata noastră fire/ normalitate.

Însă patima e tocmai ceea ce nu ne caracterizează ca oameni!

Răutatea, pofta de plăcere, dorința de bani, mândria, mânia, nesimțirea, necredința, nedreptatea, minciuna, violența și tot șirul lor imens, al patimilor, sunt vătămarea gravă a umanității, sunt rușinea și nu bucuria și demnitatea noastră!

De aceea în Iad, în locul de chin [v. 28], bogatul nesimțit e în văpaie [v. 24], în văpaia neiubirii de Dumnezeu, în văpaia iubirii de sine…care e inconsistentă și chinuitoare.

Sfântul Lazaros e în comuniune cu cei pe care nu îi cunoscuse în viața lui, pe viu…dar la care s-a alăturat prin viața lui martirică…pentru că a răbda boala, suferința și sărăcia e un martiriu imens.

S-a curățit prin suferință, s-a luminat prin răbdare, s-a înțelepțit din relația lui cu Dumnezeu. El, Sfântul Lazaros, nebăgatul în seamă, umilitul, față de care oamenii erau indiferenți.

În timp ce bogatul s-a umplut de orgoliu, s-a afundat în plăcere, a vrut veșnicia clipei…și a rămas, și după moarte, în dorința după materie, în dorința după plăcere…pe care slava lui Dumnezeu nu i-o alină ci i-o înmulțește în ființa lui.

O, da, suntem puși să alegem! Deja ne trăim alegerea.

Unii se prefac că sunt ortodocși…alții chiar sunt…unii fac ceva concret pentru ei și pentru întreaga umanitate…pe când alții pictează năluciri în ființa lor.

Încă de acum ne alegem/ ne separăm unii de alții interior prin dorurile noastre.

Mi-am dat seama că m-am dezlipit de lumea de dinainte…din momentul când am început să fiu om al Bisericii. Eu am simțit asta din plin…dar și cei care mă cunoscuseră mai înainte.

Și cu cât m-am dezlipit de un mod lumesc de a gândi și de a exista…cu atât mi-am pierdut prietenii care gândeau lumesc…și mi-am câștigat, de partea mea, prietenia și atenția celor duhovnicești.

Mă refer aici la prietenia de intimitate…și nu la vorbitul cu toată lumea. Dimpotrivă, vorbesc cu mai mult curaj și cu mai multă bucurie cu toată lumea…pentru că știu că acum…sau pe viitor…oamenii se pot schimba.

Ieri, după Sfânta Liturghie, o doamnă cu care am vorbit ceva intim, acum vreo 10 ani de zile, pe când nu eram preot…a venit să îmi mulțumească.

Atunci i-am destăinuit niște taine ale vieții duhovnicești…ce simți și trăiești în anumite momente, tu, creștinul ortodox, și după 10 ani…trăind o anume experiență mistică…a venit să îmi mulțumească pentru faptul că i-am spus despre ea, înainte cu mult ca să fie proprie ei…și acum a înțeles. A înțeles concretețea cuvintelor…sau cum cuvintele au devenit realitate…pentru că erau realitate.

Și asta mă face să vorbesc lucruri mari, de multă finețe, cu mulți oameni…cu toate că știu și înțeleg nivelul lor…pentru că nu știu ce vrea să facă Dumnezeu cu semințele adevărului din mintea și din inima oamenilor.

Noi trebuie să semănăm cuvântul, să îl împărtășim oamenilor…și să Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne uimească.

Pentru că nu știm care vor fi Sfinții lui Dumnezeu, unde sunt acum viitorii lui Sfinți, ce fac ei…și cine sunt. Pentru că și eu eram unul nesimțitor…și neatent la voia lui Dumnezeu.

De aceea grija mea, efortul meu pentru a predica…pe oboseală și neoboseală…în grabă sau mai extins: pentru că cineva sau mai mulți au nevoie întotdeauna de cuvinte din partea lui Dumnezeu.

Și azi, în această duminică, ținând cont de faptul că mâine, 31 octombrie 2011 împlinesc 34 de ani de viață, sunt recunoscător celor care au scris, au vorbit, mi-au vorbit…pentru că m-au umplut de experiența lor și de viața lui Dumnezeu.

Dacă ei tăceau…eu eram mai puțin frumos în gânduri și în simțăminte. Frumusețea lor m-a inundat și pe mine…și pe toți cei care citim cărțile și cuvintele Sfinților și ale Părinților noștri.

În concluzie: să nu așteptăm minuni ca să fim oameni credincioși ci să fim credincioși tocmai pentru a vedea minunile lui Dumnezeu inundându-ne. Pentru că fiecare zi e o minune…dacă Îl lăsăm pe Cel Preaminunat să ne umple de văpaia iubirii Sale, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

3 comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *